Apple Vision Pro. Foto © Ifeelstock | Dreamstime.com
05/03/2024
Casca Apple promite viitorul SF la care doar visai, dar îți cere un preț enorm: atenția ta
Răzvan Băltărețu
Redactor
Ai putea spune că Apple Vision Pro e desprinsă din viitorul SF descris în filme și seriale. Fără îndoială, e un super computer. Ba chiar unora le place să spună că e o „soluție în căutare de problemă” – și, da, așa e. Doar că există și problema: nu trăim încă suficient de mult în realitatea digitală pe cât ar vrea companiile care fac bani din treaba asta.
Apple susține că odată cu Vision Pro începe era „spatial computing”. E doar un alt nume, mult mai inspirat, pentru o realitate mixată cu digitalul, cu care au experimentat deja o mulțime de companii în ultimii ani.
De 8 ani, jurnalismul pe care îl practicăm este în primul rând în serviciul public al cititorilor. Așa că ne-am dori să vă cunoaștem mai bine, prin intermediul unui sondaj anonim, de maxim 5 minute. Îl puteți completa aici: sondaj PressOne.
Cei care deja au cumpărat-o au folosit-o pentru distracție, pentru show-off (la volan, pe stradă) sau ca să le explice celorlalți că așa arată viitorul. Costă 3.500 de dolari în SUA și prețul este, deocamdată, irelevant. Următoarea versiune va fi mai ieftină, mai capabilă și mult mai utilă. Trebuia însă lansată, ca alții să-i dea un scop. Pe primul iPhone, de exemplu, nu aveai Uber, TikTok sau Tinder.
Ce poți face cu Apple Vision Pro acum, fără bătăi de cap?
Pe scurt, entertainment și ceva muncă. Apple promite cel mai mare ecran posibil pe care, la o adică, îl poți înghesui chiar și în garsoniera de 11 metri pătrați din Cluj.
Să zicem că ai casca. Ți-o pui în fața ochilor și dai play.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
Poate vezi chiar Ready Player One (2018) și ești șocat că, la fel ca personajul principal, trăiești în virtual. Ai chiar și o cască pe cap. Sau poate că ajungi să te uiți la episodul „The Entire History of You” (2011) din Black Mirror, în care oamenii au un implant în ochi care filmează totul și astfel au acces la o memorie infinită, cu tot ce li s-a întâmplat vreodată.
Ori, de ce nu? poate fi The Final Cut (2004), în care pe piatra funerară a fiecărui om e un video montat de un om care trebuie să scoată din produsul final toate ilegalitățile și imoralitatea. Un imaculat director’s cut. Oricum ar fi, ai sute de ore de conținut de vizionat pe o astfel de cască.
Apple Vision Pro – și celelalte căști de realitate virtuală sau realitate mixtă – nu creează acum acel viitor SF distopic, în care ne izolăm de realitate în medii digitale sterile, igienizate, care frizează un stat polițienesc abuziv preocupat să te îndoape cu validare, divertisment și ceartă. Pur și simplu pun pe steroizi ce a funcționat deja prin rețelele sociale și tocmai de aceea e cel mai bun moment să ne uităm la prețul real pe care va trebui să-l plătim: atenția noastră.
Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”
La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie.
Moș Gerilă vine cu racheta. Cum au furat comuniștii Crăciunul?
O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.
Apple Vision Pro alimentează mitul multitaskingului
În ultimul deceniu au tot fost dezbateri despre cum nu mai suntem atenți, despre cum nu ne mai putem concentra. În 2022, prin cartea „Stolen Focus: Why You Can’t Pay Attention – and How to Think Deeply Again”, jurnalistul Johann Hari a propus un punct diferit de vedere: nu ne-am pierdut atenția, ci atenția ne-a fost furată.
Nu e o vreo conspirație. Companiile Big Tech, prin produsele lor, fac asta ca să-și maximizeze câștigurile.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Ajung să îți „schimbe relația cu societatea”, cum e cazul Meta (Facebook). Sau îți pot monitoriza fața și vocea să vadă cum reacționezi la lucrurile pe care le vezi pe ecran, cum a fost cazul TikTok. Sau „manipulează alegerile [pe care le faci]” pe baza a ceea ce cauți online, cazul Google.
Aceste companii, și altele din spațiul social media, nu vând decât spațiu de display pentru reclame - și timpul și atenția ta - către cei interesați să cumpere. Și vor face tot ce pot, până când vor fi prinse, chiar dacă e ilegal sau imoral.
Când Johann Hari și-a scris cartea, a vorbit cu zeci de experți în concentrare și atenție. Printre ei a fost și profesoara Barbara Demeneix, o cercetătoare franceză care a studiat unii factori cheie implicați în perturbarea atenției, care i-a răspuns direct:
„Nu avem cum să avem astăzi un creier normal”.
Pe de o parte, fiecare om sesizează că nu se mai poate concentra să citească o carte, să vadă un film lung sau să poarte o discuție vag solicitantă. Se retrage în rețele sociale și aplicații via telefon. Pe de altă parte, după cum a descoperit Hari în documentarea lui, e teribil de greu să îți refaci concentrarea cu atât de mulți stimuli în jur.
Aici apare altă minciună: multitaskingul.
Neurocercetătorii intervievați de Hari au subliniat că una e ce credem și alta e ce putem.
În multitasking, oamenii nu fac mai multe în același timp, ci jonglează cu mai multe lucruri în același timp. „[Oamenii] nu observă comutarea [între activități], deoarece creierul lor o face să pară fără efort pentru a oferi o experiență fără cusur a conștiinței, dar ceea ce fac, de fapt, este să comute și să își reconfigureze creierul de la un moment la altul, de la o sarcină la alta”, i-a explicat prof. Earl Miller, neurocercetător la MIT.
Deși pare că doar îți muți atenția pentru câteva secunde de la o sarcină obositoare către o notificare și revii, creierul face – insesizabil pentru tine – mult mai mult. Miller a mai spus că, în astfel de momente, performanța scade. „Ești mai lent. Totul ca urmare a schimbării”.
În acest context, Apple Vision Pro e pe merit catalogată drept „act de pionierat în spatial computing”. Îți scanează fața ca să creezi o persoană digitală pe care s-o bagi în call-uri online. Îți urmărește degetele și ochii ca să interacționezi cu platforma. Îți recreează ochii ca să îi afișeze celorlalți care sunt lângă tine. Și îți recreează mediul înconjurător prin imaginile capturate de camere.
Odată pusă pe cap, casca devine intermediar între lume și tine.
Este un telefon care nu doar că îți solicită toată atenția, dar cere mult mai mult de atât. Lumea este interpretată digital și tu, ca user, ești interpretat pentru lume.
Nu doar Apple face asta, și Meta încearcă același lucru prin Quest. În trecut, Microsoft a avut un obiectiv similar cu HoloLens, iar Google cu Glass. În 2012, când a scris despre acest ultim gadget, un editor Adevărul a venit, la momentul respectiv, cu poate cel mai potrivit titlu: „Google Glass, spionul de pe nas”.
Înainte de toate aceste echipamente, tot Steve Jobs a explicat, cu aproape două decenii în urmă, cel mai bine, ce pot face pentru noi și de ce orice companie ar vrea să aibă așa ceva în portofoliu. Într-un interviu din 2005, co-fondatorul Apple a spus despre căștile audio că sunt un lucru miraculos.
„Îți pui o pereche de căști și ai aceeași experiență pe care o ai cu difuzoare grozave, nu-i așa? Nu există căști audio pentru video. Nu există ceva pe care să-l pot lua cu mine, pe care să mi-l pot pune și care să-mi ofere aceeași experiență pe care o am atunci când mă uit la televizorul meu de 50 inci de acasă.”
În viitorul realității mediate de tehnologie, unele filme și seriale care au abordat subiectul vor fi depășite. Rămâne scenariul în care alegem ce facem cu tehnologia respectivă.
Chiar și când situația e mai degrabă pesimistă, soluția poate fi să nu preferăm doar confortul
Ultimul deceniu poate fi foarte bine văzut ca un experiment asupra psihicului uman. Rețelele sociale și livrarea conținutului de algoritmi, care ajung să ne cunoască destul de bine, ne-au malformat atenția și reacțiile. Dar și aceste tehnologii, inclusiv telefonul și Vision Pro, sunt mai degrabă „autostrăzi”.
Așa cum pe cele reale pot trece și mașini electrice, și camioane imense, dar și tancuri sau șoferi beți, așa și pe cea digitală pot circula toate.
Casca de acum reușește o decuplare mai bună de la realitatea reală. Odată pusă pe cap, tot ce-i în universul digital de acolo va vrea atenția noastră.
Vor fi companii care vor crede că, în sfârșit, există o soluție pentru work remote care să te lase și acasă, să te pună și în birou. Vor fi aplicații prin care să stai la masă cu oameni și să pară că ești acolo. Vor fi tot felul de ghiduri de cum să fii mai multitasker ca niciodată. Vor fi chiar și aplicații care să te facă mai productiv (e deja una care face din datul cu aspiratorul un joc video de colectat lucruri).
Vor fi reprezentate toate celelalte scopuri cât de cât nobile: cercetări, integrări în fabrici, educație, telemedicină etc.
Da, Vision Pro este soluția și la probleme care există, doar că cineva trebuie să le unească pe cele două. În același timp, poate fi cauza unor probleme care nu există acum, cum ar fi felul în care ne funcționează creierul, modul în care ne folosim ochii sau cum percepem spațiul prin toți „senzorii” de care dispunem în corpul nostru.
Altfel spus, este de vis. Doar că este visul companiilor tech, deoarece nu trebuie să-l dai jos niciodată, după cum a rezumat Lisa Messeri, antropolog sociocultural la Universitatea Yale (și autoarea cărții „In the Land of the Unreal”, despre realitatea virtuală, pe care o va lansa curând).
„Ei pot avea întotdeauna atenția ta. Știu întotdeauna unde te uiți. Știu întotdeauna ce faci.”
Spre finalul acestor ani ‘20, probabil că Vision Pro va fi cât o pereche de ochelari ceva mai grei, mai groși, care pot fi folosiți aproape peste tot. Dar casca în sine nu ar trebui demonizată. A fost creată de oameni care au dat dovadă de un talent ingineresc spectaculos. Poate fi folosită în numeroase scenarii pozitive, inclusiv în mediul casnic.
Dar existența ei întărește o dilemă: suntem noi, userii, suficient de interesați să vedem și cauza problemelor, nu doar efectul care ajunge să ne uimească? Că atenți am văzut că nu mai suntem.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this