Casă de zi, casă de noapte. Un singur cer

Dacă întrebi vreun editor de ce cărţile unei scriitoare extraordinare cum e Olga Tokarczuk au apărut pînă acum în româneşte sporadic, răzleţ şi defazat, te alegi de obicei cu o ridicare din umeri. Sau din sprînceană.

Nu se vinde, poţi auzi, deşi toate cărţile Olgăi Tokarczuk s-au vîndut (unui public care ştie citi, dar asta e altă discuţie). Sînt cărţi prea intelectuale, mai auzi, deşi toate cărţile ei sînt uimitoare constelaţii de poveşti de viaţă şi de moarte. Nu mai e îndeajuns sprijinită prin fonduri acordate traducerilor din literatura polonă, se mai aude, de aceea cărţile Olgăi Tokarczuk scrise după 2000 întîrzie să apară în româneşte.

Aşa încît, citim acum doar cărţile mai vechi ale unei aproape-clasice-în-viaţă (care, însă, a rămas, în mod esenţial, „o fată”, cum o numea Mircea Cărtărescu în prefaţa la Străveacul). Nu ştiu dacă clasică e cuvîntul potrivit, dar, oricum, Olga Tokarczuk e una dintre scriitoarele decisive ale Europei Centrale, tradusă şi adorată în toate limbile pămîntului, o creatoare – ca puţini alţi scriitori – de forme romaneşti (dar care scrie şi proză scurtă ca nimeni altcineva), de universuri ficţionale irepetabile.

Se vorbeşte, de altfel, despre Olga Tokarczuk – în Franţa, Germania, Spania – ca despre o Şeherezadă polonă a zilelor noastre, o povestaşă stranie care vede lumea într-un fel cu totul particular.

Micile poveşti de viaţă şi de moarte, marile personaje aruncate cel mai adesea într-o realitate care n-are nimic de-a face cu aceea pe care o percepem prin simţuri sau o descriem ca fiind guvernată de legi clare, toate acestea au în cărţile Olgăi Tokarczuk o viaţă autonomă şi un sens care e doar cel al povestirii, acel sens fulgurant care se leagă din mişcarea animată a scrisului şi cea reanimată a cititului.

Nu întîmplător scriitoarea poloneză a debutat (în 1993) cu un scurt roman plasat în secolul al XVII-lea francez, Călătoria oamenilor Cărţii – o carte a cărţilor în care lumea îşi reface periodic sensurile.

Străveacul şi alte vremi e şi ea o carte primordială a fiinţelor dintr-un loc-timp limitat de paginile pe care le avem sub ochi. În Rătăcitorii – roman constelat, de maturitate, apărut şi în româneşte la Editura ART – există totuşi o măsură de protecţie: ironia, dar şi un nou ethos: al disoluţiei lumii contemporane.

*

Ultima traducere din Olga Tokarczuk apărută (nu demult) la noi e un roman scris în polonă în 1998.

Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj şi-a asumat recent continuarea traducerilor publicate pînă acum la Polirom (în colecţia „A Treia Europă”) şi la ART.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

La lansarea romanului Casă de zi, casă de noapte – excelent tradus de Cristina Godun – am smuls editorului promisiunea că în curînd vom putea citi în româneşte şi ultimul roman-fluviu al scriitoarei poloneze (din 2014), Scripturile lui Iacob.

N-a apărut pînă acum, mă tem că îl voi citi tot în franţuzeşte; la ei, lucrurile stau mai previzibil: odată pornite, ele merg pe şinele acelei tradiţii la baza căreia stau – vă amintiţi vorba editorului Bubis din 2666? – editorul şi librarul.

Una peste alta, trebuie să fim recunoscători editurii de la Cluj că putem citi în româneşte Casă de zi, casă de noapte – o fantastică incursiune în mitologiile fondatoare ale Europei Centrale.

Spaţiul cărţii e un orăşel din Silezia care a aparţinut, de-a lungul istoriei (războaielor), Poloniei, Germaniei sau Cehoslovaciei. O lume de graniţă, o lume a segregării care, treptat, li se impune şi oamenilor.

Din exteriorul atît de încercat politic, separarea, „starea de frontieră” (pe care o regăsim şi în Femeia în roşu, cartea scrisă de Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş), se insinuează în sufletele oamenilor din acest Nowa Ruta, un alt Străveac.

Marek Marek, cel care simţea înlăuntrul lui un „păsăroi… ciudat, imaterial, inefabil şi la fel de păsăresc precum era şi el”, farmacista Krysia, care urmăreşte un bărbat din vis, neamţul Peter care se întoarce în altă lume ca să-şi regăsească munţii şi să moară exact pe graniţă, Sfînta Kummernis a tuturor schimbărilor şi biograful ei Fratele-Soră Pashalis, clarvăzătorul Leon – sînt doar cîteva (arhe)tipuri ale „familiei melcilor fără casă”.

Ce îi adună laolaltă şi reface o lume care continuă să funcţioneze mai bine ca lumea noastră e privirea povestitoarei, o privire de dincolo de viaţă care prospectează lumea:

„Nici unul din trupurile acelea care visează nu-mi este apropiat, nici unul nu-mi este străin. Pur şi simplu doar mă uit la ele şi în gândurile lor toropite, încâlcite, mă văd pe mine însămi – şi atunci descopăr adevărul acesta straniu. Că sunt căutătură, fără reflecţie, fără judecată, fără sentimente.

Şi imediat după, mai descopăr ceva – că pot să străbat cu privirea şi dincolo de timp, că la fel cum îmi schimb punctul de vedere în spaţiu, mi-l pot schimba şi în timp, de parcă aş fi cursorul de pe ecranul unui calculator care totuşi se mişcă de la sine sau pur şi simplu nu are deloc habar de existenţa mîinii care îl face să se mişte.

Mi se pare că visez aşa vreme foarte îndelungată. Nu există «înainte» şi nici «după», şi nu aştept nimic nou, pentru că nu pot nici să dobândesc, nici să pierd nimic. Noaptea nu se mai termină niciodată. Nici măcar timpul nu schimbă ceea ce văd. Privesc şi nici nu mai aflu nimic nou, nici nu reuşesc să uit ceva ce deja am văzut.”

Nu întîmplător povestitoarea acestei lumi este o culegătoare de vise, dar şi o mare culegătoare de ciuperci din pădurile lipsite de soare ale Sileziei. Şi, ca în poveşti, principalul ei ajutor (pentru a vedea mai bine această lume povestită din perspectiva unei apocalipse inerente, ca în Melancolia lui Lars von Trier) e bătrîna Marta, o peruchieră care seamănă cu un burete şerpesc, la fel cum Hans Rieter al lui Bolaño semăna cu o algă.

Marta e un martor al eternităţii, singurul antidot posibil împotriva separării care bîntuie, strălocul din Nowa Ruta, dar şi întreaga lume:

„Aş fi putut să mă ridic, să deschid uşa şi să cobor în pivniţă. Aş fi putut să mă întind lîngă ea în întuneric şi umezeală, printre mormanele de cartofi care aşteptau venirea primăverii. Aşa mi-a trecut prin cap, deşi e greu să te gîndeşti la orice ar fi cînd eşti în casa Martei – e ca un burete care absoarbe gîndurile înainte ca acestea să apară. Nu oferă nimic la schimb, nu promite, nu înşală, nu are viitor, iar trecutul se preschimbă în obiecte.

Casa Martei seamănă cu ea – asemenea ei, nu cunoaşte nimic, nici pe Dumnezeu, nici întruchipările lui, nici măcar pe sine nu se cunoaşte, nu vrea să ştie nimic despre lume. În ea este o singură clipă, clipa prezentă, dar e un prezent uriaş, întins în toate părţile, copleşitor, nu e făcut pentru om.”

În fond, povestitoarea acestei lumi la care participăm de dincoace de pagină vrea să privească „un singur cer”, ţesut din oameni profund interconectaţi în înlănţuirile lor dramatice. Un cer impersonal, însă deloc rece, care reflectă, oricum şi în orice vremuri, o lume ce a uitat de unde vine.

*

Olga Tokarczuk, Casă de zi, casă de noapte, traducere din polonă de Cristina Godun, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2015.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€