Cocoțată pe o hrănitoare pentru păsări, o pisică a pus ochii pe un pițigoi mare. Foto: Dreamstime / Vera Stuchelova

Când pisica nu-i acasă

O poză în care o pisică bălțată defilează cu un porumbel în gură a fost publicată pe 29 septembrie 2017 de bucureșteanul Cristian Cojanu (40 de ani) pe pagina lui de Facebook.

Curator de expoziții de artă, Cristian Cojanu spune că a fotografiat mâța în zona Hotelului Intercontinental, mai precis pe strada Tudor Arghezi.

Pisica de pe strada Tudor Arghezi. Foto: Cristian Cojanu

Trei veterinari din București chestionați de PressOne spun că peste 15% dintre păsările sălbatice pe care le-au tratat au fost, cel mai probabil, atacate de pisici domestice (Felis catus).

Nu numai zburătoarele au de suferit de pe urma pisicilor sălbăticite (a nu se confunda cu pisica sălbatică, Felis silvestris) sau a celor lăsate libere de stăpâni. Diverse rozătoare, reptile sau broaște pot fi, de asemenea, ucise de micile feline.

În România, nu s-au făcut studii care să indice ravagiile produse de pisicile domestice în rândul animalelor sălbatice. Cercetări serioase despre acest fenomen se fac însă în alte țări.

Miliarde sau chiar zeci de miliarde de animale sunt ucise anual de pisica domestică numai în Statele Unite ale Americii. Aceasta este concluzia unui articol științific publicat de Nature în 2013.

Potrivit estimărilor realizate de autorii articolului, printre victime se numără între 1,3 și 4 miliarde de păsări, dar și între 6,3 și 22,3 miliarde de mamifere. Cele mai multe sunt omorâte de pisici fără stăpân.

Rezultatele acestor studii nu au luat în calcul și situația din statele americane Alaska și Hawaii.

Potrivit aceleiași surse, pisica domestică a cauzat sau a contribuit în lume la extincția a 33 de specii de păsări, de mamifere sau de reptile.

Din pricina omului, Felis catus a devenit una dintre cele mai periculoase specii invazive la nivel mondial.

Pentru a obține o imagine mai limpede a impactului mâțelor asupra biodiversității și pentru a contura un cod de bune practici destinat stăpânilor acestor animale grațioase, am consultat mai întâi un biolog și un medic veterinar, ei înșiși posesori de pisici.

Bogdan Matei are grijă de “baba” Katia și de tânăra Alis Pisichet

Biologul bucureștean Bogdan Matei (40 de ani), curatorul colecțiilor de mamifere de la Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, stă la bloc și are două mâțe. Ambele sunt castrate.

Biologul Bogdan Matei. Foto: George Năzăreanu

“Nu au acces la exterior, nu sunt de rasă și dorm mult.

Katia, mâța tigrată gri, bate spre 11 ani. Cea neagră, în vârstă de 2 ani, se numește Alis sau Pisichet și răspunde la ambele nume.

Cea mai în vârstă, Katia, este șefa casei. Nu este bine s-o superi. E o babă cu ifose.

Ambele pisici au fost salvate când erau pui. Katia provine dintr-un cuib de cinci pisoi abandonați când încă nu făcuseră ochi, iar Alis are o poveste mai complicată”, spune Bogdan Matei.

“Alis a fost salvată din gura unor câini când era pui și era cât pe ce să fie îngropată de vie, nemaidând niciun semn de viață. Înainte să fie pus pământ peste ea, persoana care urma să o îngroape a observat că burta i se mai mișca foarte-foarte puțin.

Dusă de urgență la cabinetul veterinar unde soția mea este medic, Alis a fost cusută, perfuzată. După niște zile bune de comă, a revenit la viață. 

A rămas cu o ușoară instabilitate corporală, îndeosebi la cap. Bâțâie, dar nu tot timpul, însă asta nu o împiedică să fie cea mai mare vânătoreasă, prinzând orice mișcă de talie mică prin casă: muște, fluturi și altele”, povestește biologul.

“De regulă, pisicile primesc mâncare de calitate, iar ocazional beneficiază și de un mic supliment de la căței, orez cu carne, pentru că avem și doi maidanezi”, adaugă Bogdan Matei.

Katia și Alis Pisichet, la un exercițiu de somn sincron. Foto: Bogdan Matei

Acasă la Ciprian Petrescu mișună Pretty, Blacky și Păturica

Ciprian Petrescu (35 de ani) locuiește în Târgoviște, într-o casă cu o curte încăpătoare, și lucrează ca medic veterinar la Grădina Zoologică București.

Medicul veterinar Ciprian Petrescu. Foto: Lucian Muntean

Acasă are trei pisici. “Sunt femele și sunt toate castrate”, precizează doctorul veterinar.

“Pretty, cea mai urâțică dintre pisicile noastre, a ajuns la noi când era un puiuț de câteva săptămâni. Acum are 3 ani.

Cineva a abandonat-o în șanț împreună cu frățiorul ei, iar socrii mei i-au luat pe amândoi și i-au adus la noi.

Frățiorului i-am găsit o familie destul de repede, dar fetița, Pretty, a rămas la noi. 

Blacky a fost găsită pe stradă când era puiuț. În parcarea în care stătea, nu era bine primită. Este cea mai frumoasă pisică neagră și are 5 ani. 

Păturica a apărut singură la noi în curte cam în aceeași perioadă cu cei doi pisoi aduși de socrii mei. De atunci nu a mai plecat.”

Pretty. Foto: Ciprian Petrescu
Blacky. Foto: Ciprian Petrescu
Păturica. Foto: Ciprian Petrescu

Pisica atacă și dacă este bine hrănită

Medicul veterinar Ciprian Petrescu amintește că “pisica este un prădător”.

“Din păcate, își manifestă acest comportament chiar dacă este un animal bine hrănit. Au fost observate cazuri când pisica dormea, a trecut un șoarece sau o șopârlă, pisica l-a omorât sau a omorât-o, iar apoi s-a așezat să doarmă din nou.

Și în activitățile curente, de exemplu – atunci când se joacă cu o minge, pisica își manifestă instinctul de prădător”, explică doctorul veterinar.

Foto: Dreamstime / Alexey Konovalenko

“Atacurile pisicii domestice vizează păsările, mamiferele mici, până la dimensiunile unui popândău sau ale unui pui de iepure, reptilele și amfibienii. 

Varietatea speciilor de păsări afectate este mare. Dau numai câteva exemple: drepnelele, vrăbiile, porumbeii, graurii, pițigoii, sticleții, ciorile, stăncuțele și coțofenele.

Ultimele trei se cam ceartă pe mâncare cu pisica. Dar sunt și multe alte specii vânate de pisici”, adaugă Ciprian Petrescu.

Cele mai multe animale atacate de pisici i-au fost aduse “de martori la eveniment”.

“Nu se poate spune că există semne caracteristice ale atacurilor pisicilor. O pasăre mușcată de pisică este o urgență. Sunt bacterii care pot exista în mod normal la pisici și care la păsări pot fi foarte periculoase.

Din cauza unei mușcături netratate se poate ajunge la pneumonie sau la septicemie”, atrage atenția Ciprian Petrescu.

“Un motan poate să ucidă păsări și de talia unui fazan”

Bogdan Matei apreciază că înainte de toate ar trebui făcută o distincție între pisici.

“Mâțele din zonele urbane sunt una, cele din zonele rurale, unde chiar este nevoie de ele, sunt alta. În România, utilitatea lor există. La țară, dacă nu ai pisici, te năpădesc șobolanii.”

Biologul subliniază că “pisicile lăsate libere pot vâna, pe lângă specii de rozătoare considerate dăunătoare, și o gamă largă de alte animale – păsări sau reptile – care pot avea un statut periclitat în natură”. 

Specialistul evidențiază și un alt tip de situații:

“Prin numărul mare de capturi făcute de pisici, unele specii pot deveni periclitate în zona respectivă: din douăzeci de mierle mai rămân două”.

Țintele pisicii pot fi diverse și, implicit, de mărimi diferite.

“În zonele non-agricole, unde numărul de rozătoare dăunătoare poate să fie mai scăzut, paleta de vânat este axată preponderent pe specii de păsări mici, reptile, chiar insecte mai mari, pe care în unele cazuri le aduce la ușă. Un motan poate să ucidă păsări și de talia unui fazan”, exemplifică Bogdan Matei.

O galerie foto cu pisici la vânătoare:

Ca urmare a cercetărilor care au vizat acțiunile pisicilor domestice cu stăpân asupra animalelor sălbatice, au fost trase unele concluzii.

“În Marea Britanie s-au realizat studii privind aceste capturi și s-a constatat că populația de pisici domestice cărora li se permite accesul liber în împrejurimi poate avea un impact destul de serios asupra faunei locale.

Pe lângă speciile considerate comune, lipsite de importanță ecologică sau considerate dăunătoare din cauza caracterului lor invaziv, de pildă – guguștiuci, porumbei sălbăticiți și vrăbii, din lista de bucate făceau parte și specii rare, de însemnătate deosebită pentru mediul înconjurător: mierle, sturzi, pițigoi, pitulici, silvii și privighetori.

S-a ajuns până într-acolo încât să existe regula ca pisicile care au acces în exteriorul locuinței – într-o grădină sau într-un parc învecinat – să poarte în mod obligatoriu o zgardă cu un mic clopoțel.

S-au făcut alte studii și s-a constatat că numărul de prăzi a fost diminuat.

În zonele urbane, în condițiile în care posesorul de pisică liberă constată că animalul favorit are astfel de preocupări, ar fi de dorit aplicarea modelului britanic.

Bine, în Marea Britanie, satele sunt urbanizate. În satele de la noi, dacă îi pui mâței zdrăngănică, nu mai prinde șoareci, iar bunurile agricole ale oamenilor pot avea serios de suferit.

De multe ori, prăzile capturate nu sunt consumate, ci doar aduse acasă pe post de trofeu”, spune Bogdan Matei.

Un pițigoi mare a fost adus trofeu. Foto Dreamstime/Valery Kudryavtsev

Ciprian Petrescu estimează că pisicile obișnuiesc “să aducă acasă doar o treime din animalele pe care le omoară”. Și spune că isprăvile unei mâțe lăsate libere nu vor fi niciodată pe deplin cunoscute de stăpânul ei.

“Sunt proprietari care spun că pisica mea nu omoară. Nu ai de unde să știi.” 

Această idee este ilustrată convingător și de documentarul Viața secretă a pisicilor.

Bogdan Matei este de părere că “unele pisici sunt atât de leneșe, că nu vânează nici înfometate, iar altele prind non-stop”.

Ciprian Petrescu expune și cazul în care felina nu atacă, dar prezența ei într-un anumit loc poate să aibă urmări însemnate.

“Dacă pisica stă mai mult timp într-o zonă în care există cuiburi de păsări mici, adulții nu se mai duc să-și hrănească puii. Indirect, puii sunt afectați.”

Medicul crede că soluția cea mai bună este ca pisicile cu stăpân să nu fie lăsate libere. Și, ca model, dă exemplul unui prieten, tot doctor veterinar, care a amenajat pentru mâțele sale un spațiu de joacă generos, dar îngrădit, similar unei voliere, cu acces direct în interiorul locuinței.

Spațiu de joacă pentru pisici. Foto: Arhiva personală a lui Ciprian Petrescu
În casă. Foto: Arhiva personală a lui Ciprian Petrescu

Ciprian Petrescu enumeră o serie de pericole la care este expusă o pisică liberă:

“Există riscul accidentelor de mașină, riscul intoxicației. De pildă, în urma unui program de deratizare, un șoarece abătut, dacă este vânat de pisică, poate fi sursa unor probleme grave pentru aceasta. Poate fi mușcată de câini, se poate rătăci, iar toate acestea afectează bunăstarea animalului.

În plus, o pisică cu acces la spațiu deschis întâlnește un mascul, fată, iar proprietarul nu are ce face cu puii. Cel mai bine este ca proprietarul să nu-i dea drumul afară”.

Totuși, dacă proprietarul nu acceptă să-și țină animalul numai în casă și nici nu-i amenajează un spațiu îngrădit, pot fi luate în calcul și unele soluții de compromis.

Pe lângă varianta zgărzii cu clopoțel, menționată și de Bogdan Matei, Ciprian Petrescu afirmă că există două accesorii mai bune: șorțulețul și gulerul.

“Șorțulețul se pune la gât și îi vine mâței până la jumătatea membrelor anterioare. Îi împiedică coordonarea picioare-ochi și este cel mai eficient. În proporție de trei sferturi, pisicile îl acceptă.

În plus, există un tip de guler a cărui eficiență a fost măsurată prin studii realizate în SUA”, arată Ciprian Petrescu.

Gulerul este viu colorat, vizibil de la distanță, astfel încât pisica nu va mai avea avantajul elementului-surpriză atunci când va ataca o pasăre adultă și sănătoasă.

Vânătorul de vipere

Un alt specialist, biologul Tibor Sos (38 de ani), de la Asociația “Grupul Milvus” din Târgu Mureș, spune că a văzut cum pisica părinților săi a adus ca trofee șopârle și șerpi, inclusiv un șarpe de alun.

Tibor Sos adaugă că până și viperele pot fi ucise de pisici și dă ca exemplu o relatare dintr-o lucrare de referință despre herpetofauna din România, Broaște, șerpi, șopîrle (Editura Științifică, București, 1969), de I.E. Fuhn.

“Se știe că viperele au dușmani: arici, felurite păsări răpitoare etc. Am văzut însă cîndva un vînător de vipere cu totul neobișnuit.

Eram la Cumpăna pe Argeș. Într-o dimineață, deschizînd ușa camerei mele ce dădea direct afară spre pădure, m-am împiedicat de ceva, care m-a făcut să sar repede deoparte: pe preșul din fața ușii stătea o viperă încolăcită. Abia mai tîrziu am văzut că era moartă.

M-am mirat și m-am întrebat cum de a ajuns tocmai aici. La început credeam că făcuse cineva o glumă, dar nimeni de pe acolo nu știa că eu sînt herpetolog. Peste cîteva zile, altă viperă moartă, tot în fața ușii. Atunci m-am dus la administratorul vilei și i-am povestit întîmplările. Omul s-a scuzat și mi-a arătat lîngă vatră coșcogeamite motanul.

– Uitați, ăsta e de vină, mi-a spus el. Apoi mi-a istorisit cum de mai mulți ani motanul, care umblă mult prin pădure după șoareci, se îndeletnicește și cu vînarea viperelor, pe care le atacă printr-un salt brusc, rupîndu-le șira spinării, și apoi le aduce moarte lîngă casă.

Faptul este remarcabil, deoarece pisicile nu sînt imune față de veninul de viperă și deci orice mușcătură putea să-i fie fatală motanului herpetolog”, scria I.E. Fuhn.

Împerecherea cu pisica sălbatică

Biologul Bogdan Matei subliniază că atacurile asupra unui număr mare de animale sălbatice nu reprezintă singura problemă provocată de mâțele lăsate libere de stăpâni sau de indivizii sălbăticiți din specia Felis catus.

“Dacă pisicile domestice se află în arealul verișoarei sălbatice, Felis silvestris, poate apărea riscul hibridizării.”

Bogdan Matei adaugă că, printr-un număr mare de hibridizări, “sănătatea genetică a speciei sălbatice” ar avea de suferit.

“Studii recente de genetică moleculară au arătat că deja există astfel de cazuri în țările occidentale. În Germania, de pildă, cu greu mai poate fi întâlnită o pisică sălbatică pură din punct de vedere genetic.

Din fericire, în acest moment, populațiile de pisici sălbatice din România nu au fost alterate de acest fenomen.”

Pisică sălbatică. Foto: Dreamstime/Wrangel

Transmiterea unor boli infecțioase

Un alt risc pentru pisica sălbatică (Felis silvestris) la contactul cu pisica domestică este cel al transmiterii de boli infecțioase, spune Bogdan Matei.

“Spre deosebire de pisicile domestice cu stăpân, care, conform reglementărilor sanitar-veterinare, sunt supuse periodic unor tratamente preventive de control al unor boli infecțioase cu mare putere de transmitere – turbare, rinotraheită felină etc. –, verișoara sălbatică nu beneficiază de astfel de tratamente veterinare.

Pornind de la aceste premise, putem întâlni două situații: 

– fie animalele domestice pot contracta aceste boli de la exemplarele sălbatice sau de la exemplarele domestice sălbăticite, 

– fie ele pot transmite anumite boli infecțioase speciei sălbatice, chiar dacă au fost supuse unui tratament veterinar. 

Animalele imunizate prin vaccinare pot face o formă mai ușoară de boală, însă animalele neimunizate care intră în contact cu acestea pot face forme severe ale bolilor respective, ce pot duce la decimări masive ale populației sălbatice, situație aplicată nu doar la pisică, ci și la alte specii de animale. 

Pisica domestică poate fi dusă la veterinar, pe când pisica sălbatică nu poate fi dusă. Și ca pădurar este foarte greu să o vezi. 

În cazul turbării, contactul cu pisica domestică poate afecta și alte specii de mamifere – nevăstuici, jderi, dihori, râși, urși, lupi, vulpi, bursuci, veverițe, șobolani sau, mai rar, arici”, explică Bogdan Matei.

O necesitate: sterilizarea

Impactul major al speciei pisica domestică asupra faunei este, arată Bogdan Matei, urmarea numărului mare de astfel de feline, cu o cauză bine cunoscută: înmulțirea necontrolată.

O femelă poate să fete și șase pui o dată, iar în funcție de vârstă, hrană și vreme, poate să aibă trei sau chiar patru rânduri de pui pe an. Mai mult, vârsta minimă de la care o femelă poate să fie gestantă este de 5-6 luni, indică Bogdan Matei.

Soluția pe care o recomandă și biologul Bogdan Matei, și doctorul veterinar Ciprian Petrescu este sterilizarea. Biologul spune că, totuși, mulți posesori de pisici se opun acestei proceduri:

“Unii consideră că, dacă Dumnezeu le-a lăsat să se-mpuieze, atunci să se-mpuieze. Și că omul nu are dreptul să intervină în «destinul» animalului. 

Alteori, invocă motive medicale, anume că animalul sterilizat poate deveni obez, ceea ce se întâmplă numai dacă nu se respectă un regim de hrană adecvat”. 

Bogdan Matei argumentează de ce castrarea este, în majoritatea cazurilor, absolut necesară.

“Dacă pisica respectivă nu aparține unei rase deosebite, cu un pedigree bine cunoscut și bine pus la punct, cu documente reale, necesitatea obținerii de noi generații de pui nu se justifică. 

Probabilitatea de a găsi doritori pentru aceștia este limitată, pentru că există deja un număr foarte mare de pisici salvate, inclusiv pui, care provin de la exemplarele maidaneze și care nu-și găsesc un nou cămin.”

De multe ori, la scurt timp după ce sunt fătați, puii nedoriți sunt abandonați în saci sau sunt lăsați să moară de foame în câmp ori sunt omorâți, deseori prin înec, spune biologul.

Motani gata să se-ncaiere. Foto: Dreamstime/Natalia Bachkova

În plus, pisicile necastrate duc o viață foarte complicată. O luptă între doi motani este o explozie de ură în care singurul scop pare să fie uciderea celuilalt. Pe lângă ea, ostilitatea de odinoară dintre Băsescu și Voiculescu sau Ponta pare o joacă de pisoi.

“Un motan necastrat liber va avea o viață extrem de agitată, cu multe bătăi cu alți masculi, lupte ce pot duce la accidentări mai mult sau mai puțin serioase: ochi scoși, fracturi, alte răni”, exemplifică Bogdan Matei.

Fracturile și chiar moartea pot surveni mai ales din pricina căderilor de la înălțime sau a accidentelor rutiere. Se poate întâmpla ca, în toiul luptei, un combatant să țâșnească pe șosea și să fie călcat de mașină.

“Există cazuri de motani uciși în primii doi ani de viață, pentru că au avut ghinionul să fie în cadrul unor congregații motănești mult prea puternice pentru ei”, spune Bogdan Matei.

După o serie de câteva confruntări dure în care a ieșit învingător, mușcat și zgâriat, campionul mai are un hop dureros până la împerechere. “Îl bate și pisica.” În acest caz, masculul îndură cu speranță.

Bogdan Matei conchide că reproducerea efectivă a mâțelor nu este lipsită de riscuri, nici în timpul luptelor, nici în timpul împerecherii:

“Este vorba despre bolile ce se pot transmite între indivizi cu origine necunoscută – atât boli virale, parazitare, venerice –, cât și despre consumul biologic deosebit de mare pe care și femela, prin sarcinile dese și cu un număr mare de pui, și masculul trebuie să le suporte. Toate acestea pot duce la epuizarea biologică a animalului respectiv”.

Foto: Dreamstime/Davidtb
Foto: Dreamstime/Davidtb

Ajunge să trăiască și 23 de ani

Au existat cazuri în care o pisică sterilizată a trăit în captivitate 20-23 de ani, spune biologul Bogdan Matei.

“În cazul castratelor, dacă se respectă toate condițiile de întreținere, inclusiv în privința hranei, o pisică poate ajunge ușor la 15-18 ani. Media este de 10-12 ani, iar moartea survine din cauza uzurii fizice a organismului”, indică biologul.

După castrare, pisicile devin “mai sedentare”

Bogdan Matei indică și ce se întâmplă după castrare.

“Motanii devin mult mai sedentari, pe lângă casă, și nu mai sunt supuși confruntărilor cu alți masculi.

Femelele devin și ele sedentare, dispare dorința de a ajunge la partener, iar astfel se elimină și riscurile rătăcirii, accidentelor și ale complicațiilor specifice privind sarcina și nașterea puilor: infecții uterine, distocii – blocări ale puilor în timpul nașterii care provoacă moartea acestora și necrozarea lor în corpul mamei, rezultând și moartea acesteia – și altele.

La ambele sexe, prin castrare, mai dispar tendința de a marca teritoriul – lucru nedorit la pisicile care intră și prin casă – și vocalizele, care pot fi la un nivel ridicat de decibeli și cu o frecvență continuă, îndeosebi noaptea.”

Bune practici pentru posesorii de pisici

În concluzie, recomandă specialiștii, proprietarii de pisici ar trebui:

– să nu-și abandoneze pisicile sau puii acestora,

– să-și sterilizeze pisicile (argumente găsiți și aici),

– să nu le lase în libertate,

– dacă, totuși, le lasă, să le aplice un accesoriu – șorțuleț, guler sau măcar un clopoțel.

În plus, este bine-venit un cip de identificare, pentru ca proprietarul să-și găsească mai ușor animalul dacă acesta dispare.

Soluții pentru pisicile sălbăticite

Ce ar trebui să se întâmple cu pisicile fără stăpân, cele considerate sălbăticite (a nu se confunda cu pisicile sălbatice, specia Felis silvestris)?

Ce spune medicul veterinar Ciprian Petrescu. “În Australia și Oceania, se consideră că 10-15% din speciile dispărute au dispărut din pricina înmulțirii necontrolate a pisicii domestice. Unele dintre aceste specii nu avuseseră niciodată un prădător natural. În Australia, pisicile omoară anual 200-300 de milioane de animale sălbatice. Prin urmare, guvernul australian a hotărât omorârea a două milioane de pisici”.

Soluția ideală, arată Ciprian Petrescu, ar fi ca pisicile maidaneze să fie capturate și să ajungă la centrele de adopție.

“Aici apare o componentă sensibilă. Dacă la căței este atât de dificilă adopția, imaginați-vă că la pisici este și mai grea. Pisicile sălbăticite nu sunt chiar ușor de dresat”, subliniază medicul veterinar.

Ce spune biologul Bogdan Matei. Subiectul este discutabil și nu există o soluție unanim acceptată, spune Bogdan Matei, “întrucât rezolvarea idealistă a problemei este impracticabilă dacă trebuie aplicată”.

Biologul adaugă că “sunt mai multe abordări” și le descrie:

“1. În mai multe țări occidentale, pe lângă strângerea câinilor fără stăpân, departamentul de ecarisaj se ocupă și de alte specii, mai mult sau mai puțin domestice, rămase fără stăpân: pisici, animale de fermă, reptile, păsări exotice.

Animalele prinse fie sunt ținute o vreme în adăposturile departamentului respectiv, fie sunt date unor asociații specializate în protecția animalelor, care le dețin permanent sau le dau spre adopție.

Dacă rămân la departamentul de ecarisaj și, la fel ca în cazul câinilor, după un anumit interval, nu sunt revendicate sau adoptate, atunci sunt eutanasiate. 

Prinderea pisicilor, însă, presupune o serie de inconveniente, îndeosebi în zonele urbane, unde urmărirea și prinderea propriu-zisă sunt foarte dificile, folosirea de capcane este aproape impracticabilă, iar accesul pe proprietăți este foarte dificil.

2. În cazul pisicilor complet sălbăticite adulte, reabilitarea într-o locuință este aproape imposibil de realizat, motiv pentru care, de cele mai multe ori, se trece la eliminarea lor fizică directă din teritoriu, prin diverse metode:

– capcane letale sau cu prindere în viu, animalele urmând a fi eutanasiate ulterior,

– momeli otrăvite, din ce în ce mai puțin folosite, din cauza pericolului toxicologic față de mediu și față de alte specii potențiale victime,

– vânătoarea sistematică, așa cum se aplică și la câinii fără stăpân de pe fondurile de vânătoare”.

Bogdan Matei spune că în Australia “vânarea, capturarea și uciderea pisicilor sălbăticite sunt permise tot timpul anului, existând chiar campanii de combatere cu premii oferite de autorități”. Și amintește că “în trecut, inclusiv la noi în țară, existau campanii, organizate de asociațiile de vânătoare, de combatere a câinilor și a pisicilor hoinare, precum și a ciorilor”.

Biologul adaugă că “există și extremiștii protecționiști care nu pot accepta sub nicio formă uciderea vreunei pisici, dar nici nu au o alternativă”.

Prin urmare, “se caută să se meargă mult pe prevenție, prin obligativitatea identificării animalului cu un cip și mai ales prin castrarea obligatorie a tot ce nu reprezintă animal cu valoare genetică recunoscută, adică rasă pură cu drept de montă”.

În concluzie, spune Bogdan Matei, ar trebui luate următoarele măsuri:

“– castrarea obligatorie a pisicilor și amendarea celor care își abandonează animalele, după identificarea proprietarului cu ajutorul cipului purtat de animal,

– colectarea și darea spre adopție a exemplarelor prinse care se pretează – animale blânde sau tinere,

– eutanasierea celor rămase nerevendicate în urma colectării,

– vânarea susținută a exemplarelor întâlnite în natură”.

Ce zice un vânător

În articolul Pisica, inamicul biodiversității, publicat pe un forum al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, autorul Daniel Ilie afirmă că “singurii care pot să reducă acum din efectele acestei amenințări sunt gestionarii fondurilor cinegetice și vânătorii”. 

Autorul susține că există cadrul legal care să permită împușcarea pisicilor hoinare și face referire la legea 407/2006, completată şi modificată ultima dată în 2015″: 

“Art. 1, litera v):
pisică hoinară – pisică domestică găsită în fondul cinegetic la mai mult de 200 m de ultima locuință; 

Art. 19, (3):
Pisicile hoinare și câinii sălbăticiți sau hoinari găsiți pe suprafeţele productive ale fondurilor cinegetice se capturează sau se împușcă fără restricții și fără obligarea la despăgubiri, iar fapta nu poate fi sancționată. 

Art. 19, (4):
Pisicile și câinii care sunt în situaţia prevăzută la alin. (3) se împușcă de către personalul de specialitate al gestionarului fondului cinegetic sau de vânători cu ocazia vânătorilor autorizate.” 

La final, Daniel Ilie le recomandă vânătorilor să nu mai fotografieze pisicile ucise:

“Trebuie totuși păstrată o anume discreție, eventual să nu se mai facă deloc fotografii cu animale hoinare extrase din fondurile cinegetice pentru că cei mai mulți oameni, mai ales orășenii, au o imagine romantică asupra realității și nu înțeleg necesitatea acestui act”.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...