Camera 32

Roxana Garaiman

Redactor

Oamenii care se tem cel mai tare de viscol sunt cei care ştiu cum e să dormi în stradă. Cei care au avut o casă a lor şi astăzi n-o mai au.

Unii le spun boschetari, alţii – aurolaci, cerșetori sau borfași. Totuși, poveştile lor încep ca ale noastre, cu o familie, cu unul sau mai multe locuri de muncă, prieteni şi duşmani, bune şi rele.

Apoi undeva, într-un punct nebănuit, destinul li se frânge. Dintr-o greşeală, dintr-un viciu, dintr-o încăpăţânare. Există un moment după care în jurul lor se face gol, iar apropiaţii îi părăsesc ca pe leproşi.

Şi ei ajung să trăiască, în cazul fericit, într-o cameră a vreunui centru social. De pildă, în camera 32.

*

Nelu

„Eu mereu am fost un individ pedant. Ce mă enerva când trăiam pe stradă era că miroseam îngrozitor a fum. Ion Creangă e neica nimeni, dacă mă apuc eu să scriu romanul vieții mele…”

Aşa îşi începe povestea Nelu, unul dintre locatarii camerei 32, pe care i-am vizitat de câteva ori într-o săptămână geroasă de ianuarie.

Are 66 de ani şi se ține bine, mai ales că vreo 12 i-a trăit pe străzi. E solid și energic. A făcut box în tinerețe.

„Am dormit pe sub balcoane, prin gară, pe la subsoluri de blocuri. Ultima oară am stat la cimitirul de pe Uverturii, în niște catacombe. Stilul de a fi te ajută în stradă. Dacă nu îți impui punctul de vedere, mori. Asta e legea străzii. Pumnul!”, spune el, în timp ce ne caută privirea și strânge pumnul, să arate cum se face.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

Nelu e doctor în supraviețuire, însă acum își oblojește bolile și supărările la acest adăpost – Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți „Sfântul Ioan”, aflat în Sectorul 3, pe strada Theodor Pallady.

Când stai de vorbă cu el, nu pare să aibă nimic în comun cu cei pe care îi etichetăm drept boschetari. E curat și îngrijit. Îi place ordinea și se ţine gospodar.

Și-a adus în cameră un șifonier din lemn masiv, cu trei uși, pentru că „am haine să îmbrac toată clădirea asta”. Înăuntru, hainele stau ordonate ca în magazin.

Decorațiune realizată de o femeie din adăpost.

Are televizor LCD și videoplayer, dar și un raft plin cu cărți și o colecție de DVD-uri, printre care se numără și câteva Hustler-uri.

Iubește florile şi le-a adus pietricele de marmură din parcarea de la Auchan, așa, să le fie frumos.

Camera 32 e decorată cu figurine origami, dăruite de o femeie care a stat la etajul I și care, la viața ei, făcuse decoruri în cinematografie.

E cald și bine în camera 32, dar Nelu stă cu bagajele pregătite. Nu se știe niciodată când o să vină ordin „de sus” să elibereze patul. Regulamentele s-au tot schimbat în ultimii ani.

„Noi doi dormim împreună!”, râde Nelu și se uită la Valeriu, care are tot 66 de ani și cu care împarte camera de vreo doi ani.

„Hai, mai joacă-te tu!”, îi răspunde Valeriu, prefăcându-se bosumflat.

Valeriu este unul dintre cei patru colegi de cameră ai lui Nelu. Stau în formula asta de câțiva ani și se străduiesc să se îngăduie unul pe altul. Cu o excepție: cel mai recent locatar, venit cu câteva luni în urmă, pe care nu îl acceptă pe motiv că nu se spală și că miroase urât.

„Să știi că eu nu sunt boschetar. Sunt PAFA!”, se poziționează Nelu. PAFA înseamnă persoană adultă fără adăpost şi e un termen din domeniul serviciilor sociale.

Nelu e lăcătuș mecanic de meserie, dar se descurcă brici și la tâmplărie. În cameră și-a făcut o măsuță de lemn masiv și o băncuță (foto), pe care ne invită să ne așezăm.

Se simte că se străduiește să fie o gazdă exemplară. Ne servește cu crănțănele și cu suc de portocale. E gălăgios, dar creează o atmosferă primitoare.

Valeriu sare şi el să ne ofere ceai cald.

„Să știți că sunt curate cănile. Am pus și niște lămâie”, spune Valeriu în timp ce așază cănile pline pe masă, alături de o sticluță de Hellas. După ce amestecă zahărul, pune lingurița pe gura uneia dintre căni.

Nelu scoate din dulap o linguriță de argint și o așază lângă cea a lui Valeriu.

– Să nu se încurce, îl ironizează Valeriu.

– Lasă, mă, că oricum se vede care e de argint și care de tinichea.

– Eu știu, după ce s-o lăsa întunericul, dacă or să se mai vadă sau nu…

Sunt amuzante micile lor frecușuri și, la prima vedere, nici ei nu le iau în serios. Totuși, recunosc deschis că nu e ușor să locuiești la vârsta asta într-o cameră comună. Uneori se acumulează frustrări și mai izbucnește unul sau altul.

„În camera asta mă enervează numerele!”, se răstește dintr-o dată Nelu. „Eu sunt 167, așa scrie pe patul meu… ca la pușcărie”.

Nelu arată nervos cu degetul la numerele de pe dulapuri, lăsând la vedere tăieturile cicatrizate de pe antebraț și un vechi tatuaj cu o femeie care poartă o coroană. O reprezintă pe mama lui, dar e un tatuaj simbolic, ne explică el.

De fapt, nu-și amintește cum arăta mama lui. A murit când el avea 6 ani.

Nelu (în stânga), împreună cu un vecin de palier.

Nelu s-a născut în București, dar în clasa VIII-a a fugit de acasă, pentru că tatăl lui era prea strict. Voia să scoată din el un meseriaș, iar Nelu ar fi vrut să facă liceul militar.

Spune că așa a ajuns în casa unchiului său, Costache Sava, fost director al rafinăriei Arpechim din Pitești. Tot școală profesională a făcut până la urmă, și apoi a terminat și un liceu teoretic la seral.

Între timp, unchiul lui l-a dus să lucreze la el, la Petrochimie, însă Nelu nu a stat decât nouă luni acolo. Zice că se plictisea.

A făcut armata la Curtea de Argeș şi și-a întâlnit iubirea vieţii, întâmplător, la Mănăstirea Curtea de Argeș.

A mai lucrat la o întreprindere din Bascov, iar apoi s-a transferat la Vulcan, în București. Acolo i s-au deschis porțile către străinătate.

A călătorit în multe țări europene, dar și în Iordania, Pakistan, Siria și Irak.

„Eram la Mosul, în Irak, și iranienii ne bombardau, că nu știau ce facem noi acolo. Noi eram Vulcan, făceam centrala termică de la o fabrică de echipament militar, deci în niciun caz armament. Erau acolo mii de țesătoare, croitorese din toată România.

Am plecat, pâș-pâș, de la Mosul până în Ankara, ca să scăpăm de acolo, că ne era frică să nu ne omoare. Și uite că acum sunt la azilul ăsta, vai de mama mea!”

Revoluția din 1989 l-a prins în Germania de Est, la Halle. S-a bucurat mai întâi pentru nemți, apoi s-a bucurat și pentru români.

Lui Nelu îi place să asculte muzică la radio sau să urmărească un film la televizor.

Anii ’90 i-au adus însă probleme. Era la Köln când a căzut de pe o schelă, de la 40 de metri. A supraviețuit ca prin minune, dar a stat șapte luni în spital, în Germania.

Când s-a întors acasă, ușa era încuiată. După 13 ani de căsnicie, soția îl abandonase. Fugise cu cel mai bun prieten al lui.

S-a recăsătorit cu o femeie care avea o fiică din altă căsnicie, însă la începutul anilor 2000 a rămas văduv.

Nelu spune că acela a fost momentul de cotitură, momentul care i-a dat viața peste cap. Îi plăcea să bea şi, după moartea soţiei, și-a îndepărtat copiii. Mai mult, a vândut casa în care locuiau unor cămătari.

– E bine și să ai copii, dar de multe ori poate că e mai bine să nu ai. De ce? E dureros. Când ai copii, ai o fericire, ai un sentiment. Dar când cresc, se fac ai dracului. Eu sunt foarte mândru de copiii mei. Băiatul meu cu prima soție este șef la Jandarmerie. Fata este manager în Anglia, la Paralela 45. Mă mândresc cu ei. Atât. Asta e tot. 

– Ce nu funcționează?

– Eu sunt ăla rău, eu sunt vinovatul. Le-am făcut multe necazuri. Nu i-am mai văzut de 12 ani, cred.

Tot de atunci, Nelu umblă mai mult pe străzi, cu mici pauze, când i-a mai căzut cu tronc vreunei femei care l-a luat acasă. Povestește că a început să facă boschetărie la Piața Moghioroș.

„A fost cartierul meu general mulți ani. Acolo am început să fac boschetărie. Mă cunoaște lumea, și de bun, și de rău, și de-al dracu’, și de șef. Lumea mă cunoaște în tot Bucureștiul, la șpriț, la șuetă, la bârfă, la caterincă.”

Din stația autobuzului 368, cum te duci către Tricodava, Nelu revendica a cincea bancă de pe trotuar, situată vizavi de capela Sfântul Nicolae.

– Apoi am locuit într-un bloc nou din Drumul Taberei. Timp de doi ani am locuit pe furiș. Ce nu face omul la necaz… După doi ani au venit administratorul și președintele la subsol să facă niște reparații și m-au găsit acolo. Aveam 32 de perechi de încălțăminte.

– Unde le țineați?

– Pe țevi. Când au văzut toate hainele puse pe umeraș, au rămas blocați. M-au lăsat în pace, au văzut că vorbesc frumos, că nu fac niciun rău. Însă după patru ani s-a schimbat conducerea blocului și m-au dat afară.

L-am întrebat de ce, la urma urmei, a stat atâția ani pe stradă.

– Am vrut să mă pedepsesc.

– Cum v-ați răzgândit?

– Dintr-o prostie. Eram pe la cimitirul din Uverturii cu un coleg – boschetar și el. Și miroseam urât de tot. Și într-o seară i-am zis – „Mă, Ioane, ce facem cu hainele ăstea?”.

Încheia un capitol răscolitor din viața lui.

Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți "Sf. Ioan".

Acum Nelu are o relație cu o femeie din adăpost, căreia îi spune „doamna director”.

– Spune totul pe față, nu se ascunde după ăsta, după degetul ăsta.

– Și nu vă certați?

– Haolo, haolo… ba da. Nu-i place, că mai beau.

– Beți mult?

– Nu, doar cât să mă simt bine, cam o jumătate de coniac pe zi, zice el, neconvingător.

Acum, Nelu câștigă puțin peste 600 de lei din pensie, dar se mai descurcă cu mici comisioane. Mai vinde un telefon mobil, un televizor, a vândut și cărți vechi, cât să supraviețuiască.

Nelu a păstrat cărțile de pe vremea când era anticar.

Mai are și astăzi câteva cărţi pe care le ține pe raft, ordonate după mărime. Zice că le-a citit pe toate, dar că sufletul lui a rămas la romanul Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell.

Când aude de cărți, intră în discuție și Nicușor, vechi coleg de adăpost cu Nelu.

– Uitați!, ne arată către raftul lui Nelu. Pe aia am citit-o într-o săptămână…

– Pe care?

– Mizerabilii. Aș mai citi una, dar n-o mai găsesc. Am citit-o deja de cinci ori, dar aș mai citi-o.

– Care?

– Invitația la vals.

– De ce nu mergeți la bibliotecă?

– Am buletin din ăla provizoriu și nu-mi dă. 

– Are buletin de cățel, râde Nelu.

– Nu găsiți pe cineva să vă ia în spațiu?

– Nu am pe nimeni, zice Nicușor.

Nicușor

Nicușor (foto) nu e chiar singur pe lume, dar pare că nimănui nu-i pasă de el, în afară de colegii lui din camera 32, care îl alintă Gălușcă.

Viața lui Nicușor (47 de ani) a luat o întorsătură urâtă la 7 ani, când părinții lui s-au despărțit. A ajuns la orfelinat și a stat acolo până la vârsta de 12 ani, când mama lui a obținut o locuință.

În perioada petrecută la orfelinat, îl mai vizita tatăl. Copilul încerca să câștige bunăvoința angajaților: spăla vase, ajuta la curățenie, făcea masaj.

A făcut liceul la seral, dar nu l-a terminat. „Au început problemele”, zice Nicuşor şi fața i se strânge. Tatăl său a murit la începutul anilor ’90.

S-a angajat ca operator chimist la Institutul Cantacuzino, unde a lucrat 7 ani. Apoi și-a mai găsit câte un loc de muncă în industria farmaceutică.

O poezie scrisă de Nicușor în liceu.

Din vreme în vreme, răzbăteau înclinaţiile sale artistice.

Când era la orfelinat, a învățat să cânte la mandolină și la chitară, iar în liceu a scris poezii de dragoste.

„Scriam cel mai frumos din școală. Mă punea tata să scriu între spațiile ălea de la caietul de muzică. Dacă depășeam un pic, îmi dădea peste mâini. Mi-a prins bine.”

În 1993 a învățat să filmeze.

„Am fost cameraman amator timp de 16 ani. Aveam un vecin care se ocupa cu așa ceva. Ăsta avea pe cineva în America. Aducea aparatură de afară. A fost primul om din Berceni cu video, se întâmpla prin anii ’80.”

Nicușor a filmat nunți, botezuri și înmormântări. A filmat chefuri cu lăutari, în țigănie, dar și petreceri de fițe, cu vals și tango, la hoteluri de lux, precum Marriott sau Intercontinental.

„Eram așa liniștit că, odată, un țigan m-a uitat în casă, la masă. Noroc că a venit cineva acasă și m-a găsit acolo. «Ce faci aici, băiatule?» «Aștept să filmez nunta.» «Păi, nuntașii au plecat deja, măi, băiatule». M-a dus repede la biserică, noroc că nu începuse slujba. Când m-a văzut, nașul a și zis: «Știam eu că am uitat ceva».”

A vrut să plece în Grecia, la muncă, dar a fost păcălit de cei care l-au trimis acolo. Inițial, de rușine, nici n-a vrut să se întoarcă.

Apoi a fost păcălit din nou, susţine el, de sora sa cea mare. Femeia, care locuiește în Germania, ar fi vândut casa părintească cu acordul mamei, dar fără să-i ofere ceva şi lui Nicușor.

Mama lui a fost internată într-un azil de bătrâni din Pitești, iar Nicușor a fost nevoit să se descurce cum a putut. Nu a mai vizitat-o de vreo 3 ani și îi e cam dor de ea. Dar îi şi poartă pică pentru neșansele sale.

„Am dormit iarna la minus 20 de grade, într-un părculeț, ascuns într-un tobogan. Mi-era frică să nu adorm, că muream înghețat.”

A dormit și în incinta Institutului Cantacuzino o vreme, până când a cunoscut o fată care lucra tot acolo. L-a luat acasă și au avut o relație de 10 ani. Povestea s-a încheiat însă de câțiva ani.

Așa a ajuns Nicușor la adăpost.

Când se întoarce de la muncă, lui Nicușor îi place să citească ziarul sau să completeze integrame.

Valeriu profită de un moment de tăcere și se apropie ușor de noi:

– Mă așteptați puțin, vă rog, mă duc să-mi pun niște blugi… Am cumpărat pentru interviu.

– De-ăia de la second-hand, nu?, intervine Nelu.

– De la supermarket, am dat 20 de lei pe ei. Dă-mi și mie o cămașă de la tine.

– Să-ți dau un Armani? Ia, mă, aici, o cămașă Armani. Sau un Ștefanelo?, se amuză Nelu.

Valeriu

Valeriu (foto) se întoarce gătit și emoționat.

– Să știi că m-ai răscolit. La început, nu am vrut să-ți dau interviu, pentru că abia m-am liniștit și eu. M-am răzgândit după ce am citit pagina asta. Eu nu citesc Sandra Brown de obicei. Tu știi ce clipe trăiesc eu acum, la 66 de ani?

– Cui i le datorați?

– Înțelepciunii.

Fragment din Situație limită, de Sandra Brown.

Valeriu este inginer mecanic de profesie. Trăiește în adăpost din 2014. L-a adus o verișoară, singura rudă care se mai interesează de el.

Spune că nu a dormit niciodată pe stradă în România, ci doar la Roma. A stat acolo doi ani ca să muncească, să-și poate ține cele două fiice la facultate.

„Acolo am dormit pe stradă la greu, dar m-am orientat. Întotdeauna m-am așezat pe lângă secțiile de poliție, că acolo nu mă pungășea nimeni.”

De loc este din Pașcani și spune că, în copilărie, cel mai mult i-au plăcut dansurile populare, cumințenia și matematica.

„Și cu părinții m-am înțeles bine, dar mama a fost foarte posesivă, cred că este o caracteristică a mamelor de băieți. Mi-am dat seama mai târziu. Nu o condamn.”

Se laudă că dansează foarte bine tango, vals, că simte ritmul, deși nu a crezut niciodată că ar putea face o carieră în direcția asta.

„Mie îmi plac cluburile, dar să mă lase fără să vină fetele peste mine. Am fost în multe cluburi după ce am trecut de 50 de ani.

Am discutat cu bodyguarzii de la BGS și am ținut două discoteci, la Siriu (în județul Buzău – n.r.). Mă duceam, animam și se făcea consumație, nu știu ce. Mă așezam în fața DJ-ului și începeam să dansez, întărâtam lumea. Toată lumea mă știa de Moșul.”

În liceu nu era așa de curajos. L-a făcut la Oltenița, unde s-a îndrăgostit de o fată, Emiliana, care avea ochi doar pentru prietenul lui – ca în cântecele lui Leonard Cohen, artistul preferat al lui Valeriu.

„M-am atașat de o imagine. Întotdeauna mi-a plăcut imaginea ei. Un singur lucru nu mi-a plăcut la ea. Femeia e distinsă și deosebită când are gâtul înalt. Ea îl avea îndesat.

N-am fost niciodată cu ea, am sperat. Aveam discuții d-astea copilărești, de exemplu: «- Dacă aș avea un copil i-aș spune Diana. – Și eu, tot Diana». Și când am avut prima fată, i-am pus, într-adevăr, numele Oana Diana, în memoria ei.”

Valeriu, în studenție. Foto: Arhiva personală

Când a venit timpul să meargă la facultate, a dat admitere la Institutul de Construcții, în București. A intrat din a doua încercare.

– De ce Construcții?

– De frică. 

– Frică de ce?

– De locuri, că nu intru…

A rămas cu amintiri frumoase din facultate, chiar dacă nu e nicio fată printre ele.

„Mă scuzați, dar facultatea noastră se numea Mașini și Utilaje de Construcții, adică MUC, iar apoi au schimbat denumirea în Facultatea de Utilaj Tehnologic, adică…

Plecam în excursie cu niște afișe foarte mari pe autocar: într-un an cu MUC și în alt an cu… FUT. Ne-a oprit Miliția – «Ce e, domnule, afișul ăsta pe autocar?!». «O facultate, dacă așa se numește…»”

După terminarea facultății a făcut stagiatura la Hidroconstrucția.

„Primul meu loc de muncă a fost la barajul Stânca Costești, în județul Botoșani. Nici nu-ți închipui ce fiori îți dau niște locuri de muncă cu oameni. Am făcut o dată șase ore înotând prin zăpadă pentru un rulment, că n-avea colonia apă.

Eu am un cui pentru inginerii constructori de la Hidroconstrucția. Nu înțeleg nici acum de ce se cred superiori inginerilor mecanici.”

Acolo a cunoscut o fată, Nuța, profesoară de franceză. S-a însurat cu ea la 29 de ani, în ciuda opoziției mamei lui.

Valeriu, la 30 de ani, împreună cu părinții. Foto: Arhiva personală

Vertijul din viața lui a început cu o depresie, din cauza problemelor de la serviciu. Așa s-a apucat de băutură. Apoi, moartea părinților i-a pus capac.

„Am două fete: Oana Diana, căsătorită în Timișoara, cu doi copii, și Cristina, tot cu doi copii.

Am divorțat de nevastă acum vreo 10 ani. După ce am făcut două fete cu ea, motivul divorțului a fost că eu n-am putut să fac copii. Am avut o perioadă tulbure și am citit hotărârea de divorț abia după 5 ani.

M-am dus și i-am spus Cristinei: «Tu nu ești fata mea! Așa scrie aici!». S-a supărat.

Acum am o relație de SMS cu fetele mele: Crăciun, Paști, ziua de naștere. Nu mă mai consum, mă bucur că fetele mele sunt unde sunt, şi că au numărul meu de telefon.”

Valeriu a avut două case. Familia le-a vândut pe rând, iar el și-a băut partea.

„Eu am fost la psihiatru, sunt conștient că am probleme. Nu zic că am fost un sfânt, am făcut și eu destule. Vară-mea a apelat la un spital și am întâlnit-o pe această doctoriță, Mihaela. Merg la ea de 3-4 ani. Am tulburare afectivă bipolară.”

La câteva luni după ce s-a mutat la adăpost, Valeriu a cunoscut-o pe Sanda, care trăiește și ea la Complexul „Sfântul Ioan” și cu care ar vrea să își refacă viața.

„E cu un an mai mare ca mine. Să zicem că e foarte bine. Știe ce înseamnă o căsnicie, și ea a avut probleme. Cred că e un lucru frumos ce ni se întâmplă.

Povestea ei e mult mai tristă, este o eroină și are o inimă foarte curată. La vârsta asta, ce îți trebuie mai mult decât un om care cu care să te înțelegi, care să aibă grijă de tine?”

Valeriu ar vrea să se mute în chirie cu Sanda, la primăvară, dar se teme că pensiile nu le vor ajunge. Acum caută să se angajeze.

PAFA

Potrivit statisticilor asociaţiei Samusocial, în Bucureşti trăiesc circa 5.000 de PAFA (persoane adulte fără adăpost). În fiecare an mor sute.

Doar o mică parte se nasc sau ajung pe străzi de mici, fără să beneficieze de niciun fel de educație. De fapt, aproape jumătate dintre cei pe care îi numim boschetari ajung în stradă în urma unui divorț sau a unui conflict cu familia.

Imagine din adăpostul „Sf. Ioan”.

Rândurile PAFA sunt îngroşate de victime ale escrocheriilor imobiliare și de persoane a căror meserie s-a uzat moral, adică a dispărut de pe piața muncii, explică Alina Mirea, asistent social la Samusocial.

„Un om ajunge în stradă în momentul în care epuizează toată rețeaua de suport. Ce înseamnă: oricare dintre noi, când trece prin momente dificile, are un frate, un prieten, o vecină care să îl susțină. Dacă nu reușesc ca cineva să-i ajute și să-i salveze din căderea asta, ajung în stradă”, arată Alina Mirea.

Tulburările psihice, mai mici sau mai mari, contribuie la colapsul personal. Cu alte cuvinte, când mai duci cu tine și o depresie sau altă problemă afectivă, ți-e mult mai greu să depășești crizele vieții, să te ridici de jos și să mergi mai departe.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€