„Călătorie în jurul omului”. O conversație filozofică cu biologul, profesorul și exploratorul Alexandru Stermin

Vasile Decu

Redactor

Alexandru N. Stermin este biolog, explorator și profesor - predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă.

A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. Anul acesta, a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări), iar în 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog, urmată, în 2021, de Călătorie în jurul omului (Editura Humanitas) și Căzuți din junglă: Poveștile unui explorator (2022).

(Interviul a fost publicat inițial pe 2 noiembrie 2021 în newsletterul Biblioteca Exploratorilor.)

Vasile Decu: Îmi cer iertare pentru întrebarea-clișeu, pe care o evit, în general, dar cu care încep acum, căci este o carte care combină știința, biologia, antropologia cu meditația și filozofia. De ce ai scris cartea?

Alexandru Stermin: Pe la 26 de ani, mi-era foarte frică de moarte, nu știu de ce am ajuns la concluzia că o să mor. Și atunci am zis că, dacă mor, măcar să fi înțeles ceva din lumea asta în care trăiesc. Nu neapărat din lumea în care trăiesc eu, ci din lumea în care trăiesc și alți oameni ca mine. Eram la vârsta la care începusem să-l citesc pe (Giorgio) Agamben, precum și Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt, sau Blaga.

Chiar dacă două ființe stau în același mediu și exact în același punct, se poate ca ele să vadă lumea total diferit. Un om și o căpușă care stau pe iarbă - omul vede iarba și cerul și simte parfumul florilor și aude păsările cântând, pe când căpușa stă acolo și vede totul în căldură și frig și simte mirosul de urină, atât.

Și atunci mi-am dat seama că, dacă tot e să mor, mi-aș fi dorit foarte mult să pot să văd lumea asta în care trăim, din mai multe perspective. Am zis că prima dată vreau să merg în junglă, în lumea aia din care noi am plecat. Locul în care aș fi trăit, dacă m-aș fi născut acum două sute de mii de ani, și ar fi fost mult mai aproape de mine. Și voiam să găsesc un om - și asta a fost cel mai greu din toată povestea asta - să găsesc un ghid care să fie acolo, dintr-un trib din junglă.

Asta mi-a luat vreo șase luni, să găsesc pe cineva care să fie din junglă. De ce? Păi, tocmai din perspectiva asta, ca să văd cumva, prin ochii lui, cum vede el jungla aia în care ne aflăm amândoi. După asta, am zis că îmi doresc să văd... Că noi, oamenii, am plecat de acolo, din junglă, și am creat cumva o lume foarte diversă, în care există două extreme. Orașe în care ai voie să faci absolut tot ce vrei tu, unde există o libertate aproape absolută. Sau cel puțin asta credem noi.

Și atunci am ales Los Angeles-ul. Apoi o lume... o altă lume, un alt oraș în care există niște constrângeri și niște determinări și niște limitări pe care le impune statul, cineva superior individului. Și atunci am ales să merg în Beijing.

Evident, o să vedeți în carte că vorbesc mai mult despre junglă decât despre Beijing sau despre Los Angeles, pentru că asta m-a impresionat cel mai tare. Era cumva foarte nou pentru mine. Fusesem în State și în Asia, înainte, dar jungla a fost un vis împlinit. După ce m-am întors acasă, m-am apucat să scriu și era ca un fel de testament. Voiam să las ceva după mine. Asta am înțeles eu din călătoria asta, care de fapt s-a vrut ceva utopic...

Ovidiu Raețchi, autorul unei istorii a nazismului: „Dacă ai o minte demonică și un sistem capabil, dispus să implementeze ordinul minții demonice, atunci toată lumea o va face”

Un interviu extins cu Ovidiu Raețchi, autorul „Istoriei Holocaustului”, o analiză excelentă a dezastrului genocidal al nazismului.

Vampirii: alegorie politică, prădători sexuali sau metafore prin care reflectăm la condiția umană?

Un interviu cu profesorul Nick Groom, autorul cărții The Vampire: A New History, despre originile acestor demoni însetați de sânge, simbolismul și evoluția lor, Dracula, și „vampiromania” actuală.

Să fie trei ‘vieți’, o viață în junglă, o viață în Los Angeles și o viață în Beijing. Și m-am apucat să scriu. Totul este, de fapt, un fel de introducere, pentru că, din fericire, n-am murit.  

Te-ai întors și cu un bagaj foarte mare, nu doar de pietricele sau de plante, ci de experiențe. De ce și cât de important este ce ai învățat în junglă? Citez: „Că în viață trebuie să te temi și să îți fie frică doar de șerpi.”  

Cu toate că am văzut, în același timp, că, în lumea asta în care trăim noi, mediul încearcă să te facă conștient de cât mai multe frici, ca să-ți exploateze fricile astea. Frici pe care poate nici tu, și nici ei nu le pot controla. De multe ori mă gândesc la momentul ăsta și mă mai gândesc la încă un moment, care mă ajută poate în cele mai crunte momente ale vieții mele.

Mă gândesc la clipa aia în care am deschis ochii în dimineața de după prima noapte din junglă și am văzut că sunt viu și că n-am murit și m-am uitat în jur și am văzut oarecum totul alb-negru și m-am gândit atunci la Heidegger, când a spus că important nu e cum sunt lucrurile, ci că sunt. Și mi-am dat seama cât de important este să fii. Nici nu mai contează cum ești. Important e că ești.

Evident, ca oricare, mai cazi, te mai dai cu capul de pragul de sus. Ăsta e momentul care-mi vine în cap. Bine că sunt. Bine că n-am murit. Asta e cel mai important. Sunt două lucruri esențiale pe care le-am învățat și pe care, de fiecare dată, mi le aduc aminte.

Nu doar că lucrurile ‘sunt’, dar sunt și foarte gustoase. Cum faci și tu comparația în carte, viața e ca un fruct exotic pe care trebuie să-l guști, să-l miroși și să-l înțelegi.

Da, da, așa este. Și mai este ceva, ce am învățat din experiența cu fructul exotic. Că important este ca, înainte să muști din fruct și să-l miroși, să-ți imaginezi cum ar fi. Și, după ce l-ai tăiat, să reevaluezi totul. Să-l miroși iarăși și să-ți imaginezi ce gust are. Apoi muști din el. Și se întâmplă fie să fie mai bun decât ți-ai imaginat, și asta e foarte bine.

Însă se întâmplă și să nu îți placă atât de mult. Dar ce e esențial este că, în toată experiența de până să-l guști, tu ai putut să-ți imaginezi o groază de lucruri, care te-au însuflețit și care, până la urma urmei, fac din experiența întâlnirii tale cu fructul exotic ceva bun. Că cel puțin ți-ai imaginat ce gust ar avea și că ar putea să aibă un gust bun, chiar dacă el nu îți place la fel de mult. Și dincolo de experiența finală, toată întâlnirea asta cu fructul este ceva frumos.

Dacă ne gândim acum la neurotransmițători, există starea asta de bucurie pe care ți-o dau serotonina și dopamina. Serotonina îți dă starea aia de bucurie la finalul unui lucru pe care îl faci și e ca un fel de eliberare. Am scăpat. Ține foarte puțin. Dar dopamina vine în timpul experienței. Indiferent de cum se termină experiența, dacă îți place în timp ce o faci, atunci ai o fericire care durează mai mult. De asta, orice experiență cred că trebuie începută cu o poveste, cu un scenariu, cu o călătorie, cu ceva, până să o pui în acțiune. 

Tema centrală a cărții tale, care mi s-a părut că sare din fiecare pagină pe care ai scris-o, este curiozitatea. Atât ca instrument pe care îl folosește biologul - autorul biolog, atât ca motivare a călătorului care a scris acest jurnal, dar și al omului care caută răspunsuri, măcar ca indicii la marile întrebări: cum să fiu fericit, cum pot să am o relație de iubire care să mă împlinească, cum să am o viață plină de sens, care-i sensul a ce se întâmplă în jurul meu. Este aceasta principala lecție pe care o ai vrut să ne-o transmiți?

Da, este. Este și mă bucur foarte tare că ai văzut asta. Pentru că, după ce am scris cartea, mi-am dat seama că, de fapt, curiozitatea m-a făcut să mă duc și să trec peste tot. Asta mi-a dat energie și să scriu cartea, pentru că o scriam cu curiozitate, pentru că nu știam care o să fie următorul gând care o să vină și pe care să-l leg în toată povestea.

După ce am scris cartea, acum vreo doi ani de zile, am aflat ceva legat de curiozitate - că ea de fapt este starea care ne scoate și ne face să mergem înainte. Ne scoate din frică, ne scoate din panică, ne scoate din depresie, ne scoate din orice.

Pentru că... Gândiți-vă, atunci când e un copil mic, de 8 luni de zile, și stă în pătuțul lui și plânge ca să vină mama. Dacă mama întârzie să vină, el la un moment dat ce face, pentru că-i speriat, e panicat? Ridică mâna și fie se uită la mână, fie începe să miște jucăriile. În momentul în care ridică mâna și își mișcă jucăriile din jurul lui sau se uită la mână, frica scade. De ce? Pentru că intervine curiozitatea. El începe să fie curios. Curiozitatea este cea care interacționează cu toate celelalte emoții ale noastre și ne ajută să le integrăm în noi și să mergem înainte. Îl ajută pe copil să iasă din frică și din panică, pentru că îl face curios.

Curiozitatea ne ajută. Când mi-era frică de ceva, mă gândeam: oare ce o să descopăr? Îmi dădea curaj curiozitatea. Când ne este frică să vorbim în fața cuiva sau când trebuie să prezentăm ceva, dacă începem să aducem curiozitatea, toată frica asta o să se transforme în entuziasm. Curiozitatea modelează, cred eu, multe emoții peste care, de cele mai multe ori, ne e greu să trecem. Și da, cartea asta despre asta este, despre curiozitatea care ne ajută să mergem înainte. Și ne îmbogățește experiența. 

Așa cum ne îmbogățește fiecare călătorie. Cum se face că, de fiecare dată când călătorim, ne întoarcem cu atât mai multe lucruri știute despre noi?

Majoritatea oamenilor spun că întâi trebuie să te cunoști pe tine, ca să poți să-i cunoști pe ceilalți. Trebuie să te cunoști pe tine ca să poți să-l iubești pe celălalt. Trebuie să te cunoști pe tine ca să vezi viața. Eu cred că nu-i așa. Cred că, de fapt, te cunoști pe tine în relație cu ceva, în relație cu lumea din jurul tău, în relație cu oamenii, în relație cu universul. Și te cunoști intrând în relație.

Atunci, de fapt, fiecare călătorie este o deschidere spre o relație. Un loc nou, cu niște oameni noi, cu niște experiențe noi. Iar asta te îmbogățește automat. În același timp, de multe ori, când te duci undeva și ești cu mintea deschisă, ca să-l înțelegi pe celălalt vrei să te pui locul lui. Când te pui în locul lui, celălalt îți devine foarte cunoscut și se șterge peretele ăsta care ne desparte. Punându-te în locul lui, trăiești o parte din viața lui. Asta pe de-o parte, experimental, dacă vrei.

Dar, în același timp, se mai întâmplă ceva în călătorii. În fiecare călătorie a noastră se nasc neuroni, are loc neurogeneza de fază adultă. Și neuronii ăștia se nasc ca să înmagazineze informație, dar în același timp și să facă conexiuni în informațiile pe care noi le avem. Ei apar și aduc informații noi. Cunoști lumea, dar în același timp faci legături între informațiile pe care tu le ai în capul tău și începi tu să te cunoști pe tine, pentru că legi informații care deja există acolo în tine și te cunoști. Înțelegi o informație prin prisma celeilalte.

Eu cred că astea trei sunt unele dintre principiile pentru care o călătorie te îmbogățește foarte mult. Că te cunoști pe tine în relație cu lumea, că-l cunoști pe celălalt, că te pui în locul lui, și că se face neurogeneza asta de fază adultă, prin care înmagazinezi informații și faci relații între informațiile pe care tu deja le ai în cap și te înțelegi pe tine.  

Spune-mi de ce Rio de Janeiro este „cel mai frumos oraș din lume”.

Vai, da. Încă a rămas, și de atunci, aproape în fiecare an, mă duc acolo. Am început o colaborare cu o universitate de acolo. Ce mi-a plăcut mie și mi-a rămas și acum în minte este momentul în care m-am dat jos din avion și am văzut foarte multe fregate. Zburau fregate pe cer, niște păsări mari ca niște pescăruși, dar negre. Mereu mi-am dorit să văd fregate.

Am ajuns pe plajă pentru că trebuia să mă cazez mai târziu. Stăteam acolo pe plajă și era un soare teribil de puternic, galben și viu, dar erau 22 de grade. Și niciodată în viața mea n-am mai trăit undeva o experiență din asta în care să fie lumina atât de puternică, dar să nu fie arșiță. Mie-mi place soarele. Eu în vară m-am născut și în vară mă voi întoarce. Dar câteodată lumina asta prea puternică, căldura, toropeala asta mă omoară. Acolo am descoperit vara la care am visat dintotdeauna, o vară unde să fie foarte multă lumină, dar să nu fie foarte, foarte cald.

Dincolo de asta, oamenii. În Rio de Janeiro am descoperit gândirea asta magică a Braziliei. În Brazilia erau multe triburi și fiecare trib avea identitatea lui. După care au venit europenii, au colonizat și au venit cu creștinismul. Și interacțiunea dintre gândirea magică a triburilor s-a luptat cu creștinismul. Au adus și sclavii, care au venit cu un bagaj cultural legat de lumea lor magică foarte mare. Și s-au amestecat lucrurile.

Acolo, în Rio de Janeiro, poți să găsești tot felul de lăcașuri de cult de la diferite religii. Există o diversitate culturală foarte mare și oamenii au aproape toți o gândire magică. Îmi place asta, că s-a amestecat toată lumea. Chiar și colegii mei din universitate, de acolo, vorbesc despre energii, despre cristale, despre copaci. Îmi place (râde).

Îmi place lumina și îmi plac oamenii de acolo, din Rio. Și felul în care... Și asta mi-a explicat un medic, cu care m-am întâlnit pe avion când am plecat din Rio de Janeiro în Washington ca să ajung în Los Angeles. Mi se păreau oamenii foarte sănătoși. Și pe plajă se vedea pe ei că sunt sănătoși fizic. Mi-a zis medicul ăsta că, în general, în orașele care sunt la coastă și unde poți să te duci tot timpul anului pe plajă, oamenii au grijă de ei și sunt mult mai sănătoși.

Am găsit un oraș unde e vară tot timpul, unde sunt oameni sănătoși, unde sunt foarte primitori și unde au o gândire magică așa cum eu nu puteam să-mi închipui. Dincolo de astea, Carnavalul de la Rio (râde).

Călătoria ta în jungla amazoniană, cea verde, cea de copaci și gâze și animale, este de fapt un pretext pentru a studia și jungla urbană, dar mai ales jungla socială. Și trebuie să înțelegem că suntem animale sociale și că aducem un biologic pe care apoi construim foarte mult cultural.

Eu m-am gândit tot timpul că, așa cum există o nostalgie din asta a Paradisului, de fapt noi încercăm să ne construim... Avem niște nevoi, nevoi cu care venim din jungla din care am plecat. Nevoile astea, încercăm să le punem în scenă într-o junglă pe care o construim noi, care-i jungla asta urbană.

Asta am vrut să văd, de fapt, și a fost destul de greu să-mi dau seama care e diferența dintre oamenii care trăiesc în jungla amazoniană și oamenii care trăiesc în jungla urbană. Am încercat să văd la mine ce s-a mișcat în ființa mea atunci când am plecat din jungla din Amazon și m-am dus în Los Angeles.

Dincolo de asta, am vrut să văd ce s-a păstrat în ființa mea. Care sunt instrumentele pe care noi, oamenii, de oriunde am fi, le folosim. Pentru că trăim într-o lume mică și Pământul ăsta, după ce-i dai ocolul, vezi că nu e chiar atât de mare, iar noi suntem foarte foarte mulți. Atunci, pentru că suntem foarte, foarte mulți, ca să ne înțelegem unii pe alții ar trebui să găsim la noi lucrurile pe care le avem în comun.

Și asta am căutat să văd, care sunt lucrurile pe care le aveam în comun și care ar putea să ne țină pe toți laolaltă pe lumea asta mică. Am găsit lucrul ăsta, despre care vorbesc în carte. În același timp, am vrut să văd și care lucruri ne diferențiază, pentru că diferențele dintre noi ne fac frumoși. Și ne lasă să ne fascinăm unii pe alții. Cred că am încercat, într-o oarecare măsură, să facem o junglă din oraș, dar am cam ratat. Pentru că ne-am rupt, de fapt, de esență.  

Dacă tema principală este curiozitatea, motivația din spate ar trebui să fie că lucrurile sunt cu mult mai frumoase atunci când le desfaci și le explici și le înțelegi, nu-i așa?. Deși suntem învățați taman invers, ‘să nu strivim corola de minuni a lumii’.

Da, pentru că curiozitatea ne dă o energie atât de puternică, încât ne face liberi și nemanipulabili. Uitați-vă la copii. Copiii sunt năzdrăvani și e greu să-i controlezi, pentru că sunt mânați de curiozitate. Creierul lor înnebunit, ar renunța la orice numai ca să vadă ce-i dincolo, ce-i acolo. Curiozitatea ne dă năzdrăvenia asta, a oamenilor.

Cred că-i parte din ‘calul negru’, de care vorbea Platon. Ca să poți să îmblânzești oamenii, încerci să le iei curiozitatea. Dacă le-ai luat curiozitatea, le-ai omorât ființa, pentru că poate că nu i-ai omorât de tot, dar i-ai blocat în niște limite. 

Iar a înțelege de ce o floare, de exemplu, este albastră, din perspectiva biologicului, de exemplu, și a științei, este cu atât mai satisfăcător decât doar a o admira, pentru că știința nu știrbește cu nimic admirația unui obiect frumos al naturii.

Nu, absolut deloc. Pentru că, atunci când o admiri, o admiri pentru că este albastră. Însă în momentul în care încerci să vezi de ce este albastră, se construiește, în spate, o poveste. Iar noi, oameni, suntem fascinați de povești. Ne fascinează felul în care ea a devenit albastră, devenirea ei. Și evident că asta face lucrurile să strălucească și mai mult, pentru că, în momentul în care îți dai niște explicații, pe seama explicațiilor pe care tu le dai se nasc alte întrebări.

Iar aceste întrebări care se nasc îți cultivă curiozitatea și mai mult și devii din ce în ce mai curios, din ce în ce mai viu. Și cauți, de acolo, și alte întrebări, și alte întrebări. Pe mine, cu asta m-a ajutat filozofia cel mai mult. Eu am început biologia, iar când eram în doi la Biologie m-am înscris la Teologie. Căutam răspunsuri la întrebări. Biologia mi-a dat o seamă de răspunsuri. Biologia ne spune ce-am fost și de unde venim. Dar nu spune încotro ne ducem. Iar eu aveam nevoie de răspunsuri la întrebările astea existențiale. Înspre ce mă duc, ce caut, care-i sensul, de ce suntem aici.

Și atunci am crezut că răspunsurile astea o să vină de la teologie. Și n-au venit nici de la teologie. Pentru că nu m-a satisfăcut atât de mult. M-am dus la filosofie și, acolo, la filosofie, am învățat ceva. N-am găsit răspunsurile la întrebări. Dar filosofia m-a ajutat să intru în relație cu întrebările și să fiu confortabil cu ele. Și să mă bucur de întrebări.

Iar viul acesta s-ar putea să ne ofere și răspunsuri, căci asta este cheia prin care eu ți-am înțeles... sau cred că asta este înțelegerea mea a unor cuvinte foarte puternice din cartea ta: „suntem ceea ce devenim”. Adică trebuie să învățăm și să apreciem și să trăim fiecare zi, fiecare an, fiecare experiență, fiecare călătorie - și de acolo ne vin ne pot veni multe răspunsuri. Tu ce ai vrut sa spui prin acele cuvinte?

Asta am vrut să spun - că suntem o dinamică. Și dinamica are în spatele ei o energie care ne împinge, care ne mișcă. Ce ne mișcă sunt curiozitatea și dorința. Dorința de a înțelege tot ce ni se întâmplă. Înțelegând tot ce ni se întâmplă, noi devenim. Când vorbeam și despre relații: noi suntem tot timpul ceva în relație cu celălalt.

La un moment dat, în carte, chiar vorbesc despre eul din noi care moare. Este ca un eu care devine, crește, crește, crește, și, la un moment dat, e ca o clădire pe care nu poți să o mai înalți. Ai înălțat-o cât ai înălțat-o, și nu mai poți. Ca să construiești ceva mai mare, trebuie să distrugi clădirea aia, ca să o reconstruiești.

Ăștia suntem noi, care creștem, creștem, creștem. Și, la un moment dat, simțim că ceva se întâmplă cu noi și că ne schimbă. Atunci, eu la 30 de ani m-am schimbat, ceva s-a schimbat în mine. Ca să se schimbe, a trebuit cumva să moară eul de dinainte și să se nască alt eu. Ăștia suntem noi, care tot devenim, într-o continuă devenire.  

Mi-a fost frică, am fost sceptic de combinarea aceasta a unghiurilor, de biologie, antropologie, teologie și filozofie, dar se pare că funcționează. Mesajul cărții tale, din toate aceste ramuri de înțelegere, pare a fi același: „du-te și vezi lumea”. 

Asta asta cred eu. Despre asta cred că e vorba și în biologie, și în toate celelalte. Toate trăiesc din curiozitate. Și din nevoia noastră de a înțelege. Cum spunea și Noica, elementul omului este spiritul. Și spiritul e ceva ce se mișcă, e ceva dinamic, care vrea să înțeleagă și care se construiește din sine.

Și, prin călătorii, nu neapărat că dezvrăjești lumea, ci, dimpotrivă, descoperi foarte multă magie... ‘reală’.

Așa este! Pentru că, la un moment dat, eu, care sunt un sceptic, am simțit ce înseamnă magia, fiind acolo în junglă. Pentru că mintea noastră interacționează cu fiecare loc în parte. Și câteodată locul ăla poate să-ți ia mintea pe sus și să o facă parte din el. Dacă există magie în locul ăla, mintea o să funcționeze din perspectiva aia, și o să simți magia.

În același timp, dincolo de călătorii, mai este ceva, mai este întâlnirea cu celălalt. Pentru că în întâlnirea cu celălalt apare transcendența. Ca mintea mea să își depășească limitele, are nevoie de o altă minte. Și eu mă întâlnesc cu mintea ta acum și mintea mea transcende și suntem deja două minți amestecate într-un dialog.

Asta, din perspectiva unui om de știință, este transcendența. Momentul în care mintea ta se îmbogățește cu mintea celuilalt și a celuilalt cu mintea ta. Dincolo de loc, avem nevoie și de o întâlnire cu cineva care să ne spună cum vede prin mintea lui locul respectiv. Iar asta îmbogățește foarte mult experiența.  

Ai și un capitol intitulat extrem de îndrăzneț „Despre fericire”. Combinând și învățămintele pe care le-am tras eu din restul cărții, un secret al fericirii, sau o cale înspre ea, este empatia. O mare parte din problemele pe care le avem ca societate și ca indivizi acum este tocmai împiedicarea sau lipsa empatiei. Prezența ei, stimularea ei ar fi și o soluție.  

Da, pentru că eu chiar atunci când am scris acest capitol am descoperit un studiu făcut pe o perioadă destul de lungă, de zeci de ani, în State, care a evaluat gradul de fericire al oamenilor. S-a constatat că cei care au relații sănătoase și dinamice în jurul lor sunt cei mai fericiți, indiferent prin ce trec. Asta, datorită empatiei, care ne ajută pentru că suntem ființe sociale.

La fel și despre dragoste. Putem să fim noi, dar putem să ne amestecăm și cu celălalt, în același timp, și asta ne îmbogățește. Și cred că este o cale spre fericire. În momentul în care am scris cartea, eu eram fericit, că aveam impresia că povestesc cu cineva, aveam impresia că este cineva în fața mea și-i spuneam din tot sufletul meu ce cred eu despre toată povestea asta. Am scris cartea și din plăcere, de drag, de fericire.

Asta e magia cărților. Poți să ai astfel de conversații, peste spațiu, peste timp. Apropo și de faptul că suntem oameni de interval, suntem animale de interval. Glumesc mereu că cea mai interesantă parte a unei cărți mi se pare bibliografia. Chiar dacă am avut de-a face cu o capodoperă, asta înseamnă că îmi deschide alte multe uși, către alte lumi.

Tu ce ne recomanzi? Ce cărți ‘sar’ din cartea ta?

Recomand mai mult autori, pentru că vorbesc acolo despre autori. Mie îmi place foarte mult Noica, îl menționez de multe ori. Am și o pasiune pentru Brâncuși. Îl recomand și pe Jonathan Haidt, care are două cărți excepționale, traduse la noi, Mintea moralistă și Ipoteza fericirii. Îl recomand și pe Agamben, care mă inspiră foarte tare.

Un ultim mesaj pentru cei care au ascultat/citit acest interviu și se pregătesc să-ți deschidă cartea. Care ar fi îndemnul care să-i facă să deschidă cartea, să se apuce de primele cuvinte?

Cred că în viață trebuie să mulțumești doi oameni. Unul este copilul de 8 ani din tine, care și-a dorit să fie eroul unei aventuri. Iar celălalt este adultul de 80 de ani din tine care și-ar fi dorit și sigur își dorește să înțeleagă lumea asta în care s-a născut. Ei bine, cartea asta este o încercare a mea de a-i mulțumi pe cei doi din mine. Copilul care a vrut o aventură și adultul care sunt sigur că o să-și dorească să fi înțeles lumea. Este despre bucuria de a descoperi lumea și despre strădania de a o înțelege. Despre asta e cartea mea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€