Câini. Oameni și câini

Voicu Bojan

Redactor

Unchiul G. ajunge în lumea celor drepți

Din ziua în care unchiul G. a început să ridice în slăvi calitățile curative ale spirtului sanitar Mona (ca băutură de dimineață, nu ca frecție împotriva febrei, seara), am știut că zilele-i sunt numărate. Doar că nimeni, în afară de bunul Dumnezeu, nu știa precis câte.

Cică-i vânduse pontul un vecin, și el bolnav de stomac, dar care, în cele din urmă, avea să moară de inimă rea, din pricina unui proces stufos cu moșteniri de pământ.

Unchiul G., înțelept cum era, a zis că nu-i bine să umbli după pământ, fiindcă, într-o zi, s-ar putea să umble și el, pământul, după tine. Ceea ce s-a și întâmplat cu bietul vecin V., a cărui teorie suna așa:

„Iei pe inima goală 2-3 guri mici de spirt. Da’ vezi, nu filtrat prin pită, nu îndoit cu apă și prostii de-astea. Și aștepți. O să simți așa, ca un țiuit în burtă, de parcă cineva ar trage durerea cu mâna, cum tragi de o ață. Apoi o să simți o căldură-n pântece, care urcă pe grumaz până spre ceafă. Apoi îți trece, o să vezi”.

Când m-au sunat eram într-un hamac la Corbu, la mare, și mă uitam cum ronțăie omizile frunzele de vișin de deasupra capului meu. Cică unchiul se dusese, pe nepusă masă, fără să fi fost vreodată bolnav de ceva serios, cum ar fi inima, de exemplu.

A fost prima și ultima lui vizită la spital. Mersese acolo pe picioarele lui, fiindcă avea o durere de cap îngrozitoare, însă ieșise cu ele înainte.

Am sărit în nădragi și m-am suit în tren până, hăt, în Ardeal, ca să-l petrec la groapă. După două zile eram în satul acela uitat între dealuri și mă uitam cum pe masa unde nu demult mâncasem împreună plăcinte cu brânză acum trona sicriul lui maro, cu mânere ca de aur.

La groapă, popa turuia prohodul ca un comentator de fotbal la o fază de poartă. Se grăbea la o vânătoare de mistreț. Primarul și șeful de post îl așteptau peste drum fumând, cu motorul de la jeep torcând.

Niciunul dintre cei vreo 25 de oameni care formau îndurerata asistență nu păreau deranjați de graba popii. Groparii, cel mai puțin. Cu ochii pe petul de pălincă și mâna pe lopată, abia așteptau și ei punctul final, acel Amin izbăvitor.

De peste drum se auzea un hăulit de jale, ca de lup. Era Vintilă, câinele iubit al unchiului G., numit așa după folkistul său preferat. Dulăul părea mai sfâșiat de durere decât toți cei prezenți la groapă, laolaltă.

Atunci mi-am dat seama ce legături puternice se pot naște între oameni și câini. Și mi-am amintit expresia favorită a unchiului, pe care o zicea des, fie că se potrivea în context, fie că nu:

„Ascultă la mine, nepoate, și bagă la cap: cel mai mare câine-i omu’.”

Cele trei prietene și câinii lor minunați

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

Mi-am amintit de povestea asta într-o zi, pe la prânz, când, sătul să stau lipit de scaun cu ochii-n ecran, am ieșit să-mi plimb câinele.

Nu trebuie să acoperi un perimetru foarte vast pentru a descoperi legăturile profunde dintre om și câine. Nu trebuie nici să călătorești prea departe pentru a descoperi mici povești.

Le afli la capătul străzii, prin parc sau pe deal. Trebuie să ai doar răbdare. Să înveți să asculți. Să fii sincer curios și, eventual, să mai pui câte-o întrebare. Lumea e toată o poveste în așteptare.

Iar când poveștile oamenilor care-și plimbă câinii se vor termina, atunci vom fi cu toții plecați în lumea cealaltă, a celor drepți, acolo unde spirtul sanitar Mona l-a trimis pe unchiul G.

Tanti N. are niște ochelari cu lentile groase. Și 80 de ani. E mai mereu îmbrăcată în straturi-straturi de jersee din lână, croșetate de mâna ei, fie vară, fie iarnă. Cică are un frig pe dinăuntru, de la tiroidă. În cap poartă o căciulă cât un turban.

Dacă te-a agățat la povești, nu mai scapi. Le cântă cu glas egal, privindu-te tulbure prin cele două funduri de borcan.

Toată viața ei a fost iubitoare de câini până în ziua în care i-a murit pudelul negru cu ochișori ca de faianță, pe care l-am și cunoscut, de fapt. A urât ziua aceea cu toată ființa ei.

La 14 ani, sărmanul Piciu făcuse cancer. Nemaiputând îndura suferința din privirea singurului ei prieten, a trebuit să cheme veterinarul ca să-l eutanasieze. A împrumutat un hârleț de la un vecin și l-a îngropat în coasta dealului Cetățuia.

La îngropăciune, credea că era doar ea și durerea ei. Când s-a uitat mai atentă în jur, a numărat vreo 25 de pisici care o priveau tăcute. Atunci i-a venit ideea. Și mi-a povestit așa.

„Dragă, omul trebuie să mai și facă ceva pentru alții pe lume, nu doar să stea cu ochii pironiți la televizor, ca să-i vadă pe tâmpiții ăia care ne conduc. Uneori, investiția afectivă în animale e mai profitabilă decât în oameni. Ăștia mici nu te trădează așa ușor.

Noi am fost trei prietene care, timp de vreo 8 ani de zile, am ieșit împreună cu câinii la plimbare aici, pe deal. Nu e puțin lucru să urci un deal de două ori pe zi, vară-iarnă, dar nouă ne-a plăcut.

Vai, și câte-am mai povestit… Știam totul una despre alta. Ne-am și păstrat într-o formă fizică bună datorită acestor căței minunați care, din nefericire, au murit pe rând, unul câte unul. Mai întâi Lisa, apoi Bruni și, chiar ultimul, Piciu al meu.

Niciuna dintre noi nu-și poate imagina cum ar putea iubi un nou câine. Așa ceva, exclus. Dar, cumva, fiecare și-a găsit un nou sens. Acum ne mai intersectăm, dar cumva, pe cărări paralele. Tot ce-a fost interesant și viu între noi a murit odată cu câinii. Nu ne-am certat, doar ne-am înstrăinat treptat.

 Doamna P., de exemplu, s-a convertit la porumbei și ciori. Nu știu ce-o fi apucat-o. Cum să sari de la câine la păsări? Păsările-s cumva impersonale, nu le poți mângâia, că zboară.

Doamna P. le cumpără mai multe feluri de grăunțe de la piață și are un loc al ei pe deal, de unde se vede frumos orașul. Se duce acolo și azvârle boabe peste tot primprejur.

Vine câte un stol întreg de porumbei. Și apoi altul de ciori, care alungă porumbeii. Cum poţi să dai de mâncare la ciori? Ciorile-s urâte, sinistre, agresive și cârâie îngrozitor. Umblă pe la groapa de gunoi, sunt pline de microbi. Dar na’, dacă asta o ține pe ea în viață…

Doamna M., în schimb, are doi câini abandonați de stăpân cărora le duce mâncare la ore fixe acolo sus, lângă monument. Este unul maro de talie medie, pe nume Ness, și unul mai alb, așa, la care-i zice Latte.

Domnule, dacă i-ați vedea cum o așteaptă, cum se bucură… Ea gâfâie urcând scările cu pauze, că e mai bătrână și mai grasă ca mine, dar nu se lasă. Are 82 de ani. Le cumpără oase, le fierbe, le prepară mâncare gătită zilnic și le-o duce caldă, cu sufertașul, cum se duc oamenii la bolnavi, la spital. Dacă mor și câinii ăștia, nu știu, zău, ce se va alege de săraca doamna P.

 E curios. La înmormântarea lui Piciu am simțit că veniseră pisicile să-l plângă. Stăteau, așa, ca niște statui de ceară, în păduricea de deasupra cârciumii ăleia la care toți îi spuneau Albinuța. Simțeam cum simt și ele durerea mea.

Din acea zi, mi-a venit ideea să le întorc binele. Ura asta dintre animale e falsă, să știți. De la desene animate vine.

M-am apucat de hrănit pisici. Îmi mănâncă mai toată pensia, dar nu-mi pare rău. Le cumpăr boabe, pliculețe, conserve, le fac supă. În zilele bune, de vară, vin și către 40. Vreo două mai bătrâne mi se încolăcesc de picioare. Locuiesc prin canale, în centrala termică, au galerii în zidul ăsta.

Multă vreme, m-am gândit să iau acasă măcar una, dar nu. Eu peste tot prin casă îl văd și acum pe Piciu al meu, Dumnezeu să-l odihnească, că urâtă ar mai fi fost bătrânețea mea fără el, așa, singură în apartament, ca un bursuc”.

Ciocio bea numai apă de sub piramidă!

Domnul Radio are cam 70 de ani, dar nu îi dai 63. E înalt, subțire, și are o geacă preistorică sub care cântă permanent un radio, legat cu o curelușă de gât. Când vrea să-l oprească, își afundă mâna în geacă, după un buton doar de el știut. Și radioul amuțește.

De vârful nasului îi atârnă o lacrimă transparentă de la frig, în care se reflectă, ca într-un glob de cristal, lumea toată, răsturnată.

Lângă el stă un câine de talie medie, cu o figură șugubeață, de parcă ar zâmbi tot timpul pe sub mustață. Îl cheamă Ciocio. Are 14 ani, dar nu-i dai nici 8. E îmbrăcat într-o vestă gri pe care scrie mare, cu marker, un număr de telefon.

Domnul Radio nu mai ține minte, evident, dar m-a rugat odată să-l ajut să împingem „numa’ puțin” Dacia unui prieten, pe malul Someșului. Am împins-o în trei de la podul Elisabeta până la celălalt pod, la Hotel Napoca. N-a pornit.

Azi, deși e frig, are mare chef de vorbă. Îmi vorbește despre istoria lui Ciocio și miracolele „efectului de piramidă”.

„Ciocio vine de la ciornâi, care în rusește înseamnă negru. Când era mic, credeam că e negru tot. Abia după ce a crescut i-am văzut steluța albă din frunte.

A fost singurul supraviețuitor din opt pui, pe care i-a născut o cățea vagaboandă din Parcul Feroviarilor. Săraca, a și murit după naștere, avea o infecție urâtă. Când am văzut că mișcă, l-am luat acasă, l-am spălat, l-am hrănit cu pipeta și l-am crescut cum am știut mai bine.

Într-o zi, gunoierii au lăsat poarta larg deschisă și Ciocio a plecat să vadă și el lumea fără lesă. Habar nu avea cum să se apere de mașini, a fost o minune că l-am găsit după trei zile viu, pe strada Traian, lângă Miliție.

Îl căutasem împreună cu o grupă de studenți prin tot orașul. Era așa de șocat, că nici nu m-a recunoscut. Eu nu mai știam ce să fac de bucurie, îmi venea să sar în sus, să pup străinii pe stradă.

De atunci încoace, am băgat disciplină în domnul Ciocio: poartă vesta cu telefonul pe ea și bea numai apă de sub piramidă. A, nu știți faza cu piramida?

Domnul meu, dacă vreți o viață lungă, fără boli și plină de energie, vă rog eu, faceți-vă o piramidă. Simplă, vă trebuie opt vergele doar. Cea mai bună e din cupru. A mea e din oțel. Până la urmă, efectul contează, și efectul e cam același.

Mie mi-a făcut-o cineva la o fabrică. Încap sub ea fix opt sticle de apă plată Borsec, pe care le tot rulez. După vreo trei zile, apa e purificată și energizată, numai bună de băut. Să vă explic diferența prin două exemple concrete.

Înainte de piramidă, beam apă de robinet. La fel și pisica birmaneză pe care o aveam atunci. Biata de ea, a murit în chinuri groaznice. Chiar la sfârșit, a căscat ochii mari, apoi a făcut, așa, un salt enorm în aer, a strigat cu glas de om și a căzut moartă pe parchet, ca o cârpă.

În schimb, maidaneza care a băut doar apă de sub piramidă, toată viața, înainte de a muri mi s-a frecat de picior parcă de adio, a sărit în pat, a pus capul pe pernă și a adormit somnul de veci în pace deplină. Ați văzut diferența?

Acum înțelegeți de ce e Ciocio așa de vesel și arată atât de bine la vârsta lui? Eu zic să mă ascultați. Beți numai apă de sub piramidă!”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€