Byron lansează un videoclip nou despre România: Ne punem întrebări serioase despre validarea pe care i-o dai agresorului atunci când taci

Maria Tufan

Redactor

La 30 de ani de la Revoluție și la 13 ani de când a luat naștere, trupa byron a lansat în luna noiembrie un album despre România - despre emigranții noștri și diaspora, despre clasa politică care „ne numește șobolani”, despre moștenirile strămoșilor care nu ne lasă să dormim nopțile și despre veșnicul umor care pare să fie cam tot ce i-a mai rămas românului. 

„E un moment important, au trecut 30 de ani de la Revoluție. Dar noi nu prea ne-am schimbat în ultimii 30 de ani, mentalitatea e aproape la fel”, explică Dan Byron, fondatorul și solistul trupei, responsabil totodată de tot ce înseamnă versuri. 

Dan Byron și cu colegii săi - Sergiu Mitrofan (clape), Dan Georgescu (chitară), Ovidiu Cristian (tobe) și Laszlo Demeter (bas) - au explicat, într-un interviu pentru PressOne, de ce au ales să fie vocali, prin muzica lor, vizavi de ce se întâmplă în țară și cât de important este să nu validezi agresorul prin tăcere. Au povestit cum trec de perioadele cu burnout, ce frici mai au, de câte concerte e nevoie ca să trăiești din muzică alternativă în România, dar și ce planuri de viitor au pentru trupă. 

La 30 de ani de la Revoluție, byron își încheie albumul cu numărul șapte punând pe muzică un fel de anti-imn, cântecul de resemnare adresat poporului român. De astăzi, însă, „Cântec de leagăn” are și un puternic mesaj vizual, iar videoclipul cu imagini de arhivă de la Revoluție poate fi văzut în exclusivitate, mai jos, în interviul PressOne. 

Foto: Năluca Photography

Ce îi spui unui om care nu a auzit până acum de trupa byron și de albumele ei? La ce ar trebui să se aștepte atunci când decide să dea play?

Dan Georgescu: Suntem o trupă care există de 13 ani, care cântă un fel de rock…

Sergiu Mitrofan: Dar nu e rock din ăla… mai ales pentru un public nu foarte avizat, e important să știe că nu e rock din ăla… și se cântă în română. 

Dan Georgescu: Adică e un rock cu de toate, nu se grohăie decât în spatele scenei. [râde] Primul album a fost în limba engleză, al doilea tot în engleză, al treilea a fost în română. Deci ar putea să înceapă cu acela, al treilea.

Dan Byron: Al treilea e „Perfect” -ul, a fost album de coveruri românești, a fost o nebunie. E probabil o ușă de pornire bună. Cântam inclusiv „ploaie în luna lui martie”, adică toată lumea știe piesa aia, numai că o cântăm mai ca noi, așa, altfel. De fapt, așa a și începutul proiectul ăla, a fost o provocare: cum poți să faci o piesă ca aia să sune ca și cum ar fi a ta. E foarte complicat. 

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Ați lansat acum o lună noul album: „Nouă”. Al șaptelea.

Dan Byron: Depinde cum le numeri. [râde] Există mai multe variante de numărare în care ăsta poate fi considerat al nouălea - pentru că există un album care are două variante (engleză și română) și pentru că cel puțin pe streaming există Electric Marching band, unul dintre concertele noastre pe care le-am lansat doar video - cu o fanfară militară și cu un cor de liceeni. 

Dar dacă vorbim pe bune, bineînțeles, e al șaptelea.  

Dan Radu (41 de ani), cunoscut drept Dan Byron "de mai bine de douăzeci de ani", are trecute la capitolul sarcini: vocea, chitara, flautul și programarea. Foto: Lucian Muntean.

Despre acest nou album s-a vorbit foarte mult înainte de lansare. Dar acum să suntem la fix o lună distanță de la ea, cum a fost primit? Ce reacții ați avut după concert? 

Dan Byron: Eu zic că neașteptat de bine. Ne așteptam să fie ok, dar a fost mai mult decât ok. A fost foarte… cumva ascultătorii au simțit că aparțin întregului și cred că a fost mult mai puternic mesajul și tot ce s-a întâmplat pe album decât am prevăzut.

Pentru cine nu a apucat încă să îl asculte și nici să citească interviuri anterioare, pe scurt, despre ce este albumul „Nouă”? 

Dan Byron: Despre România văzută prin filtrul nostru. 

Cu tot ce s-a întâmplat până acum în ea…

Dan Byron: Nu vrem să facem istorie sau să scriem biografii, pur și simplu am încercat să traducem cumva România în limba noastră. 

Există mesaje sociale, unele care chiar pot fi interpretate ca statement-uri politice, vorbiți pe alocuri cu sarcasm despre scena politică din România, cu durere despre diaspora. Cât de important simțiți voi că este ca un artist să vorbească despre lucrurile astea în munca lui? 

Dan Byron: Dar să știi că nu e nimic politic de fapt, adică sunt doar constatări și, tocmai, am fost foarte atent cu partea asta pentru că e foarte sensibilă, e ca religia. Sunt niște trimiteri, clar. Eu cred că în primul rând un artist trebuie să scrie și să reprezinte epoca și locul din care face parte. E foarte important. Adică trebuie cumva să completeze istoria oficială prin niște imagini vii trăite personal. 

Tocmai de-aia, am auzit de la multă lume „pe albumul ăsta ați făcut altfel”. Nu, nu am făcut altfel. Numai că fiind în română, toată lumea a simțit-o altfel. Pentru că chestii sociale și politice au fost și pe celelalte albume, numai că erau în engleză. 

Facem o mică paranteză dacă tot ai menționat de albumele în limba engleză. De ce și albume în engleză? 

Dan Byron: Tocmai a murit Marie Frediksson de la Roxette. De unde sunt Roxette? De ce au cântat în engleză dacă sunt suedezi? Pentru că pur și simplu și-au propus să aibă o carieră care să depășească granițele Suediei. La fel și noi. Că n-am reușit, asta e altă discuție. 

Lăsând la o parte că nu avem cântări în afară, noi suntem ascultați de niște oameni de afară, puțini, dar suntem. Iar oamenii ăia înțeleg ce spunem. Foarte important. Pentru albumul ăsta am făcut o traducere și cu multe asteriscuri și cu multe explicații, dar nici alea de ajuns. Pentru că oamenii nu au cum să înțeleagă contextul dacă nu locuiesc aici. Și tocmai de-asta e în română, că ar fi fost penibil să avem un album în engleză despre noi. 

Deci există traducere pentru toate piesele din acest ultim album. 

Dan Byron: Da, s-au tradus toate versurile. 

Astăzi lansați aici, cu noi, videoclipul de la melodia „Cântec de leagăn”, un videoclip cu imagini de arhivă de la Revoluția din 1989, luate de la Sahia. Ce ați încercat să transmiteți cu acest nou video? 

Dan Byron: E un clip pe care nu l-am gândit noi, ci Overground-ul (n.red.- agenția de management muzical și PR cultural). La un moment dat au făcut rost de niște imagini cu vizite de-ale lui Ceaușescu prin Iași și tot felul de alte filmări de-astea oficiale și au venit cu ideea ce-ar fi să le folosim. Faza e că ai eu ales și regizorul clipului, ei au colaborat cu el încontinuu și ei au propus să îl facem pentru piesa asta. Pentru că e un moment important, sunt 30 de ani de la Revoluție. 

Și s-a ales pentru „Cântec de leagăn” pentru că melodia asta a fost gândită ca un anti-imn. 

Dan Byron: Ceva de genu'. Știi cum e, că mesajul imnului nostru e exact pe dos față de piesa asta și e un fel de sarcasm, dacă vrei. Mai bine dormi. 

Ce sperați să transmită imaginile acestui videoclip puse pe versurile astea? 

Dan Byron: Eu cred că noi nu prea ne-am schimbat în ultimii 30 de ani. Sunt o grămadă de lucruri care s-au schimbat, de ordin material să zicem, dar noi ca mentalitate suntem destul de la fel. Și cred că asta încearcă să spună în primul rând. Face o comparație între atunci și acum. Există și imagini de pe 10 august prinse cumva printre cele de la Revoluție.

Aveți vreo teamă legată de cum ar putea să fie primit un video cu imagini poate prea dure?

Dan Byron: Eu personal nu am nicio teamă.  

Vi se pare periculos ca un artist să abordeze în general astfel de teme sensibile, în asemenea manieră, în munca lor? 

Sergiu Mitrofan: E periculos să le spui oamenilor cu cine să voteze, mai curând. Dar noi trebuie să ridicăm o oglindă, asta a spus și Dan foarte clar. Datoria artistului e să ridice o oglindă cât mai realistă și dacă se poate să nu influențeze extraordinar de tare ascultătorul în ceea ce privește opțiunile politice. Dar cred că trebuie să naști cumva indignare. Sau o reacție. 

Sergiu "6" Mitrofan, prezent în trupă încă de la înființare, din 2006; responsabil de pian, clape, orgă și glock. Foto: Lucian Muntean.

Laszlo : Să îl faci măcar să se gândească la niște lucruri, să tragă niște concluzii apoi. Cam atât. 

Am auzit mulți artiști care preferă să nu vorbească deloc despre asta ca să nu riște să piardă o parte din public poate, să nu riște să fie asociați cu vreo tabără. 

Dan Georgescu: Ce-i drept, până acum ceva timp, decizia unanimă în trupă a fost că nu intrăm în chestii directe care privesc politicul. În schimb, în ultima perioadă am început să ne punem întrebări serioase vizavi de validarea pe care i-o dai agresorului atunci când taci. Neimplicarea asta validează ceva. Și, atunci, am zis „hai să ne gândim mai bine dacă o facem sau nu”. Acum, să mă bată Coco dacă din albumul ăsta nu se înțelege de ce partea a baricadei suntem. 

Dan Georgescu (30 de ani) este producătorul muzical al noului album. Când nu cântă la chitară, se ocupă de mixat și de programare. Foto: Lucian Muntean.

Dan Byron: Dar nu e explicit…

Sergiu Mitrofan: „Șobolani și ciocoi” e destul de explicit. 

Dan Byron: Nu e explicit. Că ce? Că spun că ar trebui să ținem cont că avem o gramatică în limbă? Că... ce? Că cineva ne-a făcut „șobolani” și că eu din punctul meu de vedere îi numesc „ciocoi”, dar nu am spus explicit despre cine e. 

Dan Georgescu: Periculos probabil că e. Dar tu ca artist trebuie să ai coaiele necesare să faci chestia asta. 

"Eu cred că în primul rând un artist trebuie să scrie și să reprezinte epoca și locul din care face parte." - Dan Byron. Foto: Lucian Muntean.

Ca să ne întoarcem la acest al șaptelea album. Ați avut o perioadă în care ați scos aproape un album pe an. Sunteți, deci, o trupă destul de productivă. Cum vă păstrați ritmul ăsta atât de alert? 

Sergiu Mitrofan: Suntem și de mult timp pe piață. 

Dan Byron: Iar din punctul meu de vedere nu e foarte alert. Gândește-te că un song writer poate să scrie un album într-o lună. Și acum gândește-te că ai un an la dispoziție. Să zicem că vrei zece piese pe album. Nu crezi că scrii zece piese în 12 luni? Scrii una pe lună și în două luni îl tragi. 

Dan Georgescu: Sigur, ăsta e un caz ideal. Dar suntem prolifici pentru că ne-am impus. Și pentru că trebuie să fim, ca să existăm. Trăim în momentul social, istoric, cum vrei să îl iei, în care ești semi-condamnat la muncă. Trebuie să faci. E era single-urilor, e era în care trebuie să vii mereu cu ceva pentru că e foarte ușor să te decantezi în sita aia și să dispari. 

Și atunci, pentru că ne și place, pentru că încă ne suportăm și credem că facem chestia asta la un anumit nivel - ne-am asumat și stabilit un soi de standard și de etică - avem acest ritm. 

Ați simțit vreodată că nevoia de a scoate ceva, graba de a ieși cu ceva, a redus din calitatea a ceea ce ați făcut? 

Dan Byron: Nu, dar nu ni s-a impus niciodată o dată. Adică să zică cineva „băi, știi, peste un an pe data de, trebuie să scoți albumul”. E drept că pentru albumul ăsta nou managerul ne-a pus concertul de lansare înainte să îl avem. Mă rog, știa că albumul e, trebuie doar înregistrat și aia e. [râde]

Dar presiunea publicului există vreodată?

Dan Byron: Nu, deloc. Eu personal scriu de plăcere. E o chestie care îmi place mult.

Sergiu Mitrofan: E adevărat că dacă nu scoți niciun material o perioadă de vreme și nu te cheamă Phoenix, numărul de concerte devine mai redus. Și atât timp cât noi trăim din asta, e important să avem materiale noi. 

Ce se întâmplă după lansarea unui album? Plecați din țară? Aveți o perioadă în care nu faceți nimic, vă izolați?

Dan Georgescu: Da, da. Îți dai seama că ne relaxăm vizavi de chestia asta, adicăm stăm frumos în noul hamac de aur, din vila cu piscina din Tanganica și ne bem cocktail-ul cu fir de argint și culegem roadele succesului și râdem foarte malefic. [râd cu toții]

(De la stânga la dreapta) Dan Byron, Chico, Dan Georgescu, Laszlo Demeter și Sergiu Mitrofan. Foto: Lucian Muntean.

Cât de obosiți sunteți după perioadele astea de lansare? Ați suferit vreodată de burnout și cum ieșiți din ele?

Sergiu Mitrofan: Da, sigur. Mai ales înainte de concert, e normal să fim. În mod normal noi îngrășăm porcul atât de tare în ajun, încât ajungem așa pe ultima sută de metri, cu disperare. Cred că albumul ăsta a ajutat foarte mult, a fost o terapie. Sigur, sunt chestii interne, dar cred că e un album foarte important pentru cariera noastră și pentru bunăstarea psihologică a trupei, în primul rând.

Dan Byron: Unii dintre noi resimt burnoutul mai puternic, alții mai puțin, în funcție de cum se organizează.  Oricum, avem fiecare rolul lui separat. Burnout-ul intervine în momente diferite. Deși eu personal nu am simțit niciodată asta. 

Deși mi-am testat limitele în 2012 - am participat la un challenge în care erau oameni de pe tot globul și într-o lună de zile am scris 10 piese, luna fiind februarie care e cea mai scurtă, și am zis eu ca să nu mă fac de râs, să fac și orchestrație în același timp. Eu o lună de zile nu am făcut nimic altceva. Mâncam, scriam și mă duceam seara să înot, atât. Și nu am suferit de burnout nici atunci. Am resimțit oboseala prin faptul că nu mai discerneam dacă e o idee bună sau nu. Nu aveam timp să las să văd mâine dacă era bine.

Dan Georgescu: Eu, de exemplu, înainte de lansare, am crezut că o să comit ceva ilegal. Eu m-am ocupat de masterizarea albumul și de mixat - două procese total diferite care în mod normal sunt făcute de două persoane diferite. Am făcut și producția, în fine. Cu două zile după ultimul deadline încă eram cumva în fața computerului și încercam să rezolvăm asta. Atunci pentru mine a fost cea mai nasoală chestie, cea mai nasoală perioadă. Și am ieșit din ea apucându-mă de un alt album. [râd toți] Vorbesc serios, e foarte terapeutic să lucrezi fără stres. În cazul meu cel puțin a funcționat. 

Laszlo: Eu sunt singurul din trupă cu un job oficial, pe lângă trupă. Am simțit o oboseală puternică, dar imediat după lansare, după concert, care a fost cel mai mișto concert din cariera noastră - asta e o chestie comună pe care o simțim - am simțit o ușurare și o relaxare instantă. A fost de ajuns. Am simțit imediat că revin la hobby-ul meu de după job. 

Laszlo Demeter, basistul pentru care trupa byron e "hobby-ul de după job". Foto: Lucian Muntean

Cum se mai simt emoțiile la concerte?

Sergiu Mitrofan: Eu pot să spun că nu exită trac realmente, ca la început, când ești foarte nesigur. În momentul ăsta avem certitudinea că publicul ăla e al nostru și că vine și așteaptă să fie dat pe spate. E mai curând o emoție în buclă dintre public și noi, de feedback-ul pe care îl primim acolo, cu cât sunt ei mai activi, cu atât suntem și noi și comunicăm unii cu alții. Dar sunt emoții pozitive. 

Dan Byron: Eu nu mai am emoții demult, ar fi culmea. Dar am un feeling de neliniște înainte de concert pentru că se pot întâmpla lucruri pe care nu le-ai gândit înainte și care pot să îți distrugă o parte din concert. De exemplu, la lansarea asta atât de mare, s-a întâmplat. Dar eram atât de bine pregătiți încât am mers înainte. Chico nu a auzit în cască absolut deloc ce cântăm noi, primele două piese. Primele două care sunt vitale pentru un concert! Dar nu s-a simțit.  

La început eram cu nod în gât, cu stomac cu de-astea. Dar la început înseamnă la mine pe la 7-8 ani. Altfel, „aoleu, dacă uit versurile!” s-a transformat într-un Ipad pe care am versurile constant, în față. Sau în oamenii din primul rând. Mi s-a întâmplat la începuturile trupei să îmi șoptească primul vers o tipă din primul rând. [râde]

Foto: Năluca Photography

Care e cea mai mare frică pe care o aveți acum?

Sergiu Mitrofan: Să vină unul cu o drujbă și să îmi taie degetele. [râde] Gluma e glumă, dar am trecut zilele trecute pe lângă un accident, pentru că după meseria de șofer de TIR suntem poate meseria cu cea mai mare rată de circulație pe drumurile țării. Și vedem tot felul de chestii și nu avem cum să nu ne imaginăm cum ne-ar afecta lucrurile astea pe noi. Ăsta nu e doar un job pentru noi, e viața noastră.

Cât de greu e să trăiești în România ca trupă așa nișată, cu un public de tip "comunitate"? 

Dan Georgescu: Se poate, dar în foarte mult timp. Trebuie multă grijă și consecvență. Mult efort. Dar mai ales consecvență. Paradoxul e că noi avem cinci-șase orașe în care putem cânta, iar o regulă nescrisă e că nu poți să cânți într-un oraș la un interval mai mic de două luni. Conform acestei chestii, ar trebui să avem două concerte pe lună din care ne-ar fi destul de greu să trăim. Cumva-necumva, noi stăm bine ca țară la capitolul ăsta, pentru că dacă am avea concurența în țară cum există în UK, de exemplu, ne-ar fi cu siguranță mult mult mai dificil. 

Câte concerte pe lună aveți? 

Dan Byron: Cel puțin unul pe săptămână, de cele mai multe ori două, iar vara trei-patru, depinde. Deci media e undeva la cinci-șase pe lună.

Dan, când ai știut prima oară că vrei să faci muzică? 

Dan Byron: Eu n-am știut, că am fost dat la muzică de părinții mei ca să nu stau pe maidan cu golanii. Așa că la șase ani m-am apucat să studiez vioară și uite că nu m-am oprit nici acum. Mă rog, din vioară da, după vreo patru ani am pus-o în cui, dar din muzică nu, niciodată. 

Da, dar te-au dat părinții tăi, deci nu a fost dorința ta. Când ai știut tu că îți place suficient de mult încât să vrei să trăiești din asta? 

Dan Byron: A existat un moment. Probabil că sunt mulți muzicieni din zona alternativă care nu ar putea să pună punctul pe un moment. Dar la mine chiar a existat: m-am dus la un festival care se numea Skip Rock în 1994, a fost prima dată când am văzut niște concerte rock, în prima seară am văzut Paradise Lost și în a doua Jethro Tull. Și Jethro Tull, ăla fiind și flautist iar eu studiam flautul pe vremea aia, cântând și o muzică mai deosebită pentru că na, ei au făcut parte dintr-un curent foarte puternic al anilor 70, din care fac parte și Pink Floyd sau alții ca ei, m-a năucit. M-a dat peste cap. În timp ce mă uitam la concert mi-am dat seama că aia vreau să fac în viață. 

Câți ani aveai atunci? 

Dan Byron: 16 ani încă neîmpliniți. 

Iar primele versuri când le-ai scris? 

Dan Byron: Prin clasa a IX-a. Dar faza e că înainte de concertul ăsta de care vorbeam, eu mă apucasem să mai scriu versuri, dar nu erau... adică eu eram în liceul militar, urma să am o carieră militară, nu puteam niciodată să am cariera aia de muzician de rock care merge prin turnee. Dar eu mă apucasem să exersez chestii și să scriu piese cu un coleg mai mare, de liceu. Era imposibil, nu puteam să scot două vorbe. Dar încercam și aveam două reguli: să aibă ritm și rimă. Restul puteam să scriu numai mizerii. Dar chestia aia m-a ajutat în timp pentru că eu am un simț foarte bine exersat al ritmului și al rimei din cauza asta. 

La un moment prin ‘95, după concertul vieții, m-am apucat să scriu piese acasă. Plecasem de la liceul militar și mă mutasem la Lipatti, de muzică, din București. Și m-am apucat să scriu piese după poezii ale altora, că m-am gândit că măcar alea sunt bine scrise. Dar mi-am dat seama că mă transform într-un folkist și nu asta îmi doream. Am reluat faza cu versurile, am scris multe prostii și ai putea crede că după șase luni-un an am început să scriu și ceva mai coerent. Ei bine, nu. După patru ani eu încă scriam prostii. 

Dan Byron și Ovidiu "Chico" Cristian (tobe). Foto: Lucian Muntean

Ai avut vreun mentor din industria românească pe care să îl suni pentru sfaturi sau pe pentru ghidare? 

Dan Byron: Nu există așa ceva. Eu fac parte dintr-o generație care ca să aibă parte de un sfat de la un artist mare, era în stare să îndure orice, dar nu aveam nici atunci parte de ele. Și problema mai era și alta: nu aveam nicio legătură cu mediul ăla, nu știam pe nimeni. Nu m-a prezentat nimeni nimănui. Nu am avut pe nimeni care să îmi explice nimic, absolut nimic. Iar toate cunoștințele pe care le-am acumulat în timp mi le-am făcut singur. Eu am învățat singur să cânt la chitară, de exemplu. Am mers la bibliotecă, mi-am luat metoda de chitară, că eram totuși la liceul de muzică, am închiriat o chitară de la magazie și m-am dus și m-am apucat să văd ce e cu instrumentul ăsta. 

Există totuși personalități în România, niște figuri așa mai importante în muzică, pe care le-ați vedea ca mentori, poate nu neapărat pentru voi? 

Dan Georgescu: S-ar putea să fie, dar nu știu dacă ar vrea. Treaba asta de mentorat eu unul nu am văzut-o atât de mult în zona asta de muzică ușoară. În clasică da, e complet altă poveste. 

Dan Byron: În domeniul ăsta sunt foarte puțini care să aibă cunoștințele necesare să poată să predea academic sau…

Sergiu Mitrofan: Dar poate să îți arate pârghiile așa. Eu aș zice că Andrieș mi-a fost într-o oarecare măsură mentor, dar asta numai pentru că s-a nimerit să fim prieteni. Dar așa, o instituție de mentorat cum există în corporatism, nu cred să existe. Și aici există o problemă - toți ăștia mari au crescut în cu totul altă realitate socială, muzicală… nu mai există așa ceva, nu mai sunt valabile condițiile. 

Dan Georgescu: Până la urmă mentor îți poate deveni orice artist pe care îl admiri și căruia îi asculți cu foarte mare atenție munca și interviurile. E o hoțomăneală generală oricum la artiști - toată lumea fură de la toată lumea chiar dacă spun că nu. Nu ai cum să nu faci asta, în artă în general, te inspiri, iei o idee, o pui pe dos și îți iese ceva care îți aparține. Deci pe-o parte am putea spune că nu avem acești mentori, pe de alta că e plin de ei. 

Dan Byron, cât de des citești poezie? 

Dan Byron: Nu citesc deloc. Citesc literatură, cărți despre creative writing și așa mai departe. Dar nu poezie. E unul de exemplu unul care predă la Berkeley și care scrie cărți despre versuri de muzică, nu de poezie. E biblia mea cartea aia. E cu totul altceva poezia. Pe partea de metafore poate are legătură cu textul de muzică, dar textul de muzică e alt dialect. 

Diferența principală e că tu cumva trebuie să te ghidezi după sonoritatea cuvintelor și trebuie să le faci să sune pe muzica aia. Dacă citești un text de muzică s-ar putea să ți se pară banal, dacă auzi și instrumentalul s-ar putea să-ți placă. Iar când vine vorba de creație, se poate face din toate sensurile posibile: poți să ai mai întâi muzica și să îi faci versuri care să se potrivească, poți să ai versurile și să aduci muzica, se poate oricum. Cel mai frumos e, însă, când le împletești în același timp. 

Înainte de Byron, pe perioade puțin mai mari de timp, ai mai cântat în Urma și Kumm. Spuneai într-un interviu anterior că erai foarte orgolios și asta a dus atunci la multe neînțelegeri cu colegii de la vremea aia. Cum simți că te-ai schimbat în timp și care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la perioada aia?

Dan Byron: Nu știu dacă de la perioada aia am învățat, dar între timp am mai învățat și ce înseamnă cuvântul feedback, care nu e neapărat o critică. Feedback-ul e ceva foarte folositor atunci când vrei să faci ceva mai bine, iar dacă vine și de la o persoană care știe ce vorbește, e foarte important. Aur. Pe vremea aia nu acceptam niciun fel de critică, că așa le numeam. Dan cel de-acum e mult mai echilibrat. 

Există vreun moment din carieră în care ai făcut o greșeală foarte mare în urma căreia ai încercat să devii alt om?

Dan Byron: Nu, dar am făcut ceva foarte bine. Am înființat trupa asta. Eu cream destul de mult, dar nu mă împăcam cu ce se întâmplă în jurul meu și mi-am închipuit o trupă în care toată lumea se înțelege cu toată lumea, cu oameni care pot menține o relație foarte sănătoasă între ei. 

La 19 ani ai fost și profesor de școală generală. Te-ai mai gândit să predai acum într-un cadru mai formală? 

Dan Byron: Aș vrea, da, dar la un mod mai serios. Atunci, nu am luat deloc în serios, îți dai seama. Eu predam la V-VIII, dacă îți amintești orele de muzică din generală… ora aia era așa o pauză. Eram foarte conștient de treaba asta. Eu am predat ca să îmi plătesc meditațiile pentru conservator. Dar acum aș face-o serios, aș preda song writing de exemplu. 

Aici voiam să ajung. E o idee mai veche? 

Dan Byron: De vreo doi ani cochetez cu ea, dar nu am avut încă timp să mă apuc. Eu sper ca la anul ne vom apuca cu toții. În acest sediu ne propunem să facem un hub cultural pentru cultura alternativă, să fie tot felul de oameni care să predea tot felul de chestii, cum ar fi poate istoria muzicii rock, de ce nu? Sau lecții de voce, sau song writing. 

Cum vedeți viitorul trupei? Considerați că a atins un apogeu? Va exista unul într-o anumită formă? Visați, nu știu, să umpleți stadioane?

Dan Byron: Deocamdată ăsta e apogeul. 

Dan Georgescu: Până acum ne-am mișcat lent și sigur. Teoretic, viitorul trupei probabil că înseamnă acea vilă în Tenerife, cu aur, undeva la 85 de ani. [râd toți] Cred că important e să nu ne dilim și să facem în continuare lucrurile așa. Să umplem stadioane mi se pare extrem de puțin probabil, dar concertul de la Arene a fost un nou vârf și mi-ar plăcea foarte mult, uite, ca ăsta să devină un obicei - să cântăm și noi anual la Arene. Sala Palatului, nah, I’m good. 

Sergiu Mitrofan: Eu continui să visez să avem un turneu cât de cât decent în străinătate. Să cântăm un pic pe afară, altfel decât pentru diaspora.

La ce concert regretați că n-ați ajuns? 

Byron: David Bowie. Nu țin neapărat însă să îi văd vreun concert prea curând. [râde] Sau Prince.

Chico: Led Zeppelin când s-au reunit. Au fost sold-out în 40 de secunde, Nici n-am apucat să înțeleg ce s-a întâmplat. 

Laszlo: M-aș fi dus la un concert Soundgarden, dar în ‘95.

Dan Georgescu: Mie îmi pare foarte rău că nu am văzut până acum Radiohead. Încă mai am șanse. 

Sergiu Mitrofan: Iar mie cred că mi-ar plăcea să merg la festivalul Burning Man o dată în viață, cred că e foarte interesant. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€