Buncărul antiatomic care va salva istoria modei

Hainele sunt mai mult decât niște țesături pe care le purtăm ca să ne protejăm corpurile de soare, ploaie și ninsoare. Ele spun ceva despre noi: din ce categorie socială venim, ce vârstă avem sau, mai mult, ce aspirații avem. Îmbracă-te pentru meseria pe care ți-o dorești, nu pentru cea pe care o ai – spune un proverb faimos.

Dar nu este doar un proverb. Un studiu realizat de Psychology Today arată că hainele pe care le purtăm au impact asupra celor din jur, precum și asupra noastră. În secolul vitezei, când luăm decizii în câteva fracțiuni de secundă, prima impresie pe care o creăm este dată de stilul vestimentar pe care l-am ales. Și, pe lângă asta, te influențează și pe tine: hainele pe care le porți pot să-ți crească nivelul de încredere, al atenției, al hormonilor din corp, chiar și ritmul bătăilor inimii, arată alte studii.

Adina Nanu este o doamnă în vârstă de 92 de ani, fostă profesoară universitară la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde a predat două cursuri: Educație vizuală și Stiluri în costum și decor.

A scris mai multe cărți, printre care una intitulată Artă, Stil, Costum, în care face o istorie a costumului vestimentar pe care-l vede ca pe o lucrare de artă vizuală. Tot în carte explică cum societatea influențează felul în care ne îmbrăcăm și viceversa, cum felul în care ne îmbrăcăm transformă organismul nostru social.

Adina Nanu deține și singurul muzeu al costumelor din România, aflat în adăpostul antiatomic al universității private Artifex.

Muzeul modei românești e în subteran

„E o tragedie chestia asta cu muzeul”, spune fiica ei, Unda Popp, șefa catedrei de modă de la Universitatea Națională de Arte din București. „Ăsta nu e muzeu, pute a mucegai, lucrurile sunt umede.”

Rectorul de la Universitatea Artifex le-a lăsat pe cele două doamne să-și expună costumele în buncărul antiatomic pentru că stătea gol, fără să le ceară chirie. Chiar dacă gestul dumnealui a fost generos, Adina Nanu și Unda Popp ar vrea să-și mute exponatele într-un loc mai potrivit, unde pereții nu arată răpciugoși și aerul este uscat.

„De la doamna Firea am primit invitația să facem expoziția în Piața Amzei unde se vând morcovi”, zâmbește amar Unda Popp.

Sutele de exponate sunt donate de la prieteni sau rude, sau descoperite de Adina Nanu prin casa părintească. Este expusă și rochia ei de mireasă, din anii 1950, făcută dintr-o parașută găsită pe câmp. Mătasea era de cea mai bună calitate așa că a fost perfectă pentru acest scop, spune doamna.

Colecția de costume este grupată pe mai multe epoci, din secolul XIX până în contemporan. Este ca o călătorie printre oameni de plastic îmbrăcați elegant, dar inconfortabil, cu jobene, rochii de dantelă până în pământ, corsete care-ți încleștează plămânii și pantofi cu toc înalt, până în zilele noastre când comoditatea și confortul au triumfat.

Am vorbit cu Adina Nanu despre cum s-au schimbat stilurile vestimentare în ultima sută de ani, ce este specific epocii în care ne aflăm și cum să ne îmbrăcăm ca să fim atrăgători, diferiți și să avem bun gust.

În trecut puteai să te uiți la fotografie cu oameni de pe stradă și să spui din ce epocă aparțin în funcție de hainele pe care le purtau. Astăzi conceptul de a fi demodat a cam dispărut; poți să te îmbraci ca în anii 2000 și să fii foarte la modă. De ce se întâmplă asta?

Nu se îmbracă nimeni în costumul corect din anii 2000. Combină.

Tocmai această lipsă de reguli ne deosebește pe noi de bunici și de bunicii bunicilor noștri. În trecut relațiile dintre oameni cereau să poți deosebi cu ochiul liber, de la distanță, cu cine ai de a face: dacă este bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, boier sau țăran, militar sau om al bisericii, din ce neam face parte și așa mai departe. Existau reguli stricte. Acum, toate aceste deosebiri s-au atenuat iar unele din ele s-au șters de tot.

Puteți să-mi dați câteva exemple?

Îți voi arăta câteva schițe pe care le-am făcut pentru un mic album, încă nepublicat, care se va chema „Un secol de eleganță în România Mare”, în care voi pune și fotografii ale unor piese din colecția familiei mele. Pe ele vom putea urmări schimbările imaginii umane timp de o sută de ani.

Înainte de Primul Război Mondial, se păstrau încă mentalitatea și obiceiurile secolului al XIX-lea care se încheiase și care a rămas în istorie ca veacul romantismului, ilustrat mai cu seamă de imaginea femeii-floare, gingașe și grațioase, cu talia strânsă în corsetul legat cu șireturi și fusta în voltă susținută de jupoane sau cercuri metalice.

Incomoditatea costumului, care nu permitea muncă fizică, deosebea pe orășencele înstărite de lucrătoare sau țărănci.

În același timp însă, înfățișarea bărbatului evoluase în sens contrar, boierii impuneau respect prin formele rigide, severe, geometric regulate, ca jobenul cilindric, înalt cât să depășească mulțimea muncitorilor cu șapcă sau a țăranilor cu căciulă, și prin hainele negre și cămașa albă, cu guler scrobit, purtate nu numai seara ci și dimineața.

De atunci și până acum, evoluția costumului a exprimat mereu aspirația către libertate, înțeleasă de fiecare dată altfel. De pildă, la începutul secolului XX, medicii au pornit o campanie împotriva corsetului nesănătos, ministrul Spiru Haret a interzis corsetul în școală, acesta a fost abandonat iar trupul femeii a fost remodelat ca o coloană. Mesajul de superioritate socială prin incomoditate și supradimensionare a fost preluat de pălăria mare ca un lighean, împodobită cu pene sau chiar cu păsări întregi.

Nici starea socială, rangul sau averea nu mai pot fi aflate doar văzând cum este îmbrăcat cineva.

Așa este. Iarna care a trecut toată lumea era în negru, cu cămașa scoasă pe dinafară, de parcă toți și toate ar fi vrut să se piardă în mulțime, doar marca mașinii trăda pe unii dintre ei.

Ce s-a întâmplat după Primul Război Mondial?

În anii 20, femeile au urmat școli și au practicat meserii până atunci rezervate bărbaților, și-au tuns părul și și-au scurtat poalele fustelor (care acopereau genunchii) iar bărbații au adoptat ținute mai relaxate. Costumul clasic a continuat totuși să acopere și să mascheze trupul, lăsând la vedere doar chipul, ceea ce se potrivește și astăzi relațiilor oficiale.

Putem urmări, răsfoind revistele ultimelor decenii, cum la început femeile au luat din dulapul bărbaților diferite piese, începând cu pantalonii și jacheta, apoi bărbații au luat la rândul lor din dulapul femeilor cămăși imprimate sau din dantelă, mărgele și chiar fuste.

Astăzi, un cuplu poate purta deseori același tricou.

Cum influențează vârsta hainele pe care le purtăm?

În secolul care a trecut, moda pare să fi întinerit treptat. Înaintea Primului Război Mondial, de prestigiu se bucurau cei de o anumită vârstă (a bunicilor de astăzi). Ei dădeau tonul modei, care era copiată, redusă la scară pentru adolescenți. Doar copiilor li se permiteau haine mai comode, spre exemplu costumul de marinar al domnului Goe, care era o uniformă.

În perioada interbelică s-au afirmat tinerii maturi (ca părinții actuali), pentru ca după al Doilea Război Mondial să iasă pe piața modei adolescenții: fetele cu mini jupa și băieții în blugi din anii 60.

Iar acum am ajuns la vârsta copilăriei.

Deci în această epocă contemporană vârsta care dictează stilul vestimentar este cea a copilului. Puteți, vă rog, să dezvoltați?

De curând mi-am dat seama că ceea ce șochează în momentul de față în înfățișarea oamenilor de pe stradă, dar și de pe ecranele de comunicare de toate mărimile, este asocierea de forme și culori cât mai disparate. Seamănă cu un joc de copii.

Cred că lucrurile stau așa: părinții absorbiți de slujbe și care nu au timp să se ocupe de cei mici le cumpără ce-și aleg ei, deseori inspirați de jocuri sau desene animate. Iar cei care produc veșminte profită de dorințele micilor cumpărători, oferindu-le sclipici din belșug, tricouri cu mărgele și paiete care altădată împodobeau doar costumele de spectacol.

Imitarea fanteziei libere a copiilor (vedeți cum revine mereu dorința de libertate?) înviorează astfel aspectul monoton al străzii populate de anonimi. Nu se mai poartă lucrurile asortate. Este mai multă fantezie și este mai multă joacă. Dar aici pândește o primejdie, cea de a masca propria personalitate prin citatul străin prea zgomotos.

Înțeleg că dorința de libertate a făcut ca generațiile din ultima sută de ani să dorească să arate de o vârstă mereu mai tânără. Putem spune că au reușit?

Fiecare vârstă are specificul ei, dictat în primul rând de conformația trupului, care are alte proporții în diferitele faze de creștere. Nu oricine își poate permite să poarte o rochiță de fetiță sau pantalonași scurți de băiețel doar pentru că așa a văzut la alții. Sau pur și simplu din comoditate, profitând de faptul că „așa se poartă” sau „și așa se poate”. Bătrânul în maiou, izmene și șlapi pe stradă nu mai e o raritate. A nu dezgoli un braț sau un pântec obez, sau dimpotrivă scheletic, este un act de politețe față de cei din jur.

Salut ca pe o mare izbândă faptul că trupul nu mai este ascuns ci se vede și se acceptă cum este, cu toate imperfecțiunile. Straturile de lenjerie care contribuiau la remodelarea trupului corectându-l au dispărut. Acum trebuie lucrat direct corpul, prin dietă, dar mai ales prin exerciții fizice și sport. Asta nu înseamnă însă a încuraja indecența care nu are nici o legătură cu arta.

Ce putem face pentru a fi la modă și totuși atrăgători? Ce ați schimba la felul în care se îmbracă tinerii astăzi?

Nu aș schimba ceea ce îi aseamănă ci ceea ce îi deosebește de turmă, exprimând fiecare personalitate distinctă și un nivel cultural care poate și trebuie să crească toată viața. Asta nu se obține decât prin inițiere în limbajul artelor.

Tinerii trebuie să înțeleagă că hainele nu sunt numai înveliș de protecție sau marfă mai scumpă sau mai ieftină (la second-hand trebuie să știi ce să alegi).

Înfățișarea umană e prima și cea mai însemnată artă decorativă, pe care o practicăm cu toții, vrând-nevrând, iar educația artistică vizuală nu e o dexteritate inutilă. De la picturile și sculpturile păstrate în muzee, la cel mai mic obiect ieșit din mâna omului, toate au un rost, nu comunică doar informații ci și ceva din sufletul creatorului.

Artele vizuale, ca și muzica și poezia ne fac să trăim din plin. Și de ce să nu ne bucurăm zilnic privindu-i pe cei din jur și pe noi în oglindă?