Brick. Interzis adulților

În 2005, la Festivalul de Film de la Sundance, debutul lui Rian Johnson câștiga un Premiu Special al Juriului pentru originalitate. E un premiu pe care l-ar putea câștiga lejer și astăzi.

Asta pentru că filmul noir are parte de un concept diferit. Johnson preia clasica poveste din noir-uri celebre precum – să zicem – The Maltese Falcon și The Third Man și o plasează în lumea adolescenților. Astfel, urmăririle pe alei întunecate dintre oameni cu pălării și în trenciuri sau investigațiile care conduc spre felurite intrigi sunt mutate la periferia unui oraș californian luminos și în holurile aproape abandonate ale unui liceu.  

După ce adolescenta Emily (Emilie de Ravin) moare în condiții misterioase, fostul ei prieten, Brendan (Joseph Gordon-Levitt), încearcă să afle în ce fel de circumstanțe s-a putut întâmpla asta. Cu ajutorul unui prieten-secretar, posesor de o minte brici, Brendan descoperă că Emily se înhăitase cu o gașcă dubioasă. Cu cât cercetează mai mult, cu atât se afundă într-o lume despre care știa doar vag că există.

Ajunge să întâlnească o gașcă de narcomani, un bătăuș impulsiv, Tugger, și pe șeful lui, The Pin (Lukas Haas) – un traficant de droguri californian care locuiește cu mama lui. În centrul filmului se mai află și acest brick, o carămidă de heroină de negăsit.   

Pe măsură ce misterul se adâncește, ies la iveala și alte personaje – unele  cu scopuri imprecise, încărcate de secrete și care trezesc mai multe suspiciuni decât încredere. Ca în orice noir care se respectă, într-o femme fatale nu te poți încrede (știm că are mereu o minciună de rezervă), la fel cum n-o poți face nici când e vorba de alianțe sau de vreun adevăr dovedit pe jumătate.

E foarte limpede că Johnson e un împătimit al genului – respectul său față de un John Huston, un Howard Hawks sau un Carol Reed nu doar că se simte și se vede; e o clară reverență.  

Interesantă (și neîntâlnită) rămâne preluarea acestor întrebuințări stilistice într-o lume de liceeni. Cu două excepții, adulții lipsesc cu desăvârșire din film.

Există doar o discuție între Brendan și directorul adjunct al liceului (altminteri, o negociere a termenului limită de rezolvare a misterului, până să fie sesizată poliția) și prezența într-o scenă a mamei lui The Pin – care-i servește, în timpul unei negocieri tensionante, cu suc proaspăt, cereale și lapte. Cu excepția lui The Pin, toți par să locuiască singuri. Au mașini de mare forță sau decapotabile, un ceas deșteptător pe marginea noptierei (privit răutăcios cu ochi întredeschiși în mijlocul nopții), dorm adesea îmbrăcați în singurele lor haine (atunci când reușesc să mai și doarmă), sunt extrem de alerți în ceea ce privește schemele în care se tot găsesc prinși (uneltiri, schimbări de tabere și perspective etc).

Dezlegarea enigmei din spatele morții lui Emily și lipsa căramizii de heroină mai implică și conflicte fizice (uneori prezentate în cheie parodică), o crimă sub un pod și ceva tensiuni sexuale.

În universul ăsta în care nu prea este acceptată prezența adulților, Humphrey Bogart e înlocuit de Joseph Gordon-Levitt – cu diferența că cel din urmă e gata oricând să ia o bătaie bună în schimbul unor informații.   

Toți au niște cărți de jucat, iar raporturile dintre ei se schimbă în mod constant. În această orchestră complexă coordonată de Brendan, într-o continuă căutare a adevărului, scenariul mai scoate în față niște dialoguri desfășurate cu repeziciune.

Este evident că Brendan e stăpân pe situație, nu e deloc pierdut într-o lume a minciunilor și înșelătoriilor, dar rapiditatea cu care se raportează la unele împrejurări cere maxim de multă atenție.

Nu e tocmai Big Sleep-ul lui Hawks (pentru cei familiarizați cu natura întortocheată a filmului, găsesc că e important de menționat), dar nici de (re)văzut cu mintea la cumpărăturile de mâine nu e.

Deține tot felul de puncte de intrare dintr-o situație într-alta, de punți narative care cad și se reconstruiesc. Pentru o bună înțelegere a ceea ce se petrece exact în film – mai precis  a informațiilor noi pe care le primește Brendan continuu, drept pentru care acționează în consecință – e nevoie de o vizionare atentă. Muzica lui Nathan Johnson, vărul regizorului, dă și ea o mână de ajutor.   

Altfel, Johnson lucrează pe propriul scenariu ca și cum și-ar fi făcut filmul cu „oameni mari”. Unii îl mai găsesc și astăzi o ciudățenie – personajele au viață de adulți: decid, trăiesc și se comportă ca niște detectivi, lorzi ai drogurilor, bătăuși cu pistoale înfipte în pantaloni și femei uneltitoare.

Asta îl și face original – propune o alternativă a distribuirii unor actori foarte tineri într-un classic noir. Felul în care se întorc unii împotriva celorlalți rămâne însă neschimbat. 

Peste toate acestea, Gordon-Levitt e prezent în fiecare scenă. Constituie o provocare pentru orice fel de film cu tipi duri și neînfricați. E gata să ia oricând bătaie, dar să și dea mai multă înapoi – totul cu un personal touch.

În vreme ce Haas pare o replică mai tânăra a lui Nosferatu (stilizat și reprezentat într-o asemenea măsură încât hainele cu care e îmbrăcat și locurile în care e așezat par să nu-i accepte eventuala negociere pentru vreo rază de lumină naturală), Gordon-Levitt livrează aici o interpretare excepțională.

Cu părul lui cârlionțat, cu ochelarii de care are mereu grijă înaintea vreunei bătăi, cu un mers când târșâit, când grăbit, își tot strânge din buzunare, în jurul corpului, geaca ponosită. Fara un background, prin mișcări, postură, atitudine și minte ascuțită, Brendan ar putea vorbi despre el mai mult decât a putut cuprinde filmul. 

Disponibil pe Amazon.