Birocrația, ultimul lagăr al ţiganilor care au supravieţuit Holocaustului

O cercetare academică despre Holocaustul țiganilor l-a transformat pe istoricul Petre Matei (38 de ani) într-un apărător al bătrânilor supravieţuitori în fața birocrației din România.

În 2011, Petre Matei și-a luat doctoratul în istorie cu teza intitulată „Ţiganii în România în prima jumătate a secolului XX. Identitate şi alteritate”. Apoi a primit o bursă de la Center for Advanced Holocaust Studies, din cadrul Memorialului Holocaustului de la Washington.

În perioada în care își pregătea lucrarea de doctorat, Petre Matei a realizat o serie de interviuri cu țiganii supraviețuitori ai Holocaustului. În decurs de 10 ani a străbătut toată România și a stat de vorbă cu aproximativ 300 de persoane.

A aflat astfel că puţini beneficiau de compensațiile la care aveau dreptul în contul suferințelor pe care le înduraseră în cel de-al Doilea Război Mondial.

Așa a început un nou capitol al poveștii sale. Petre Matei a obținut finanțare nerambursabilă pentru un proiect prin care să îi ajute pe acești oameni. A întocmit sute de dosare pentru pensiile oferite de statul român și de statul german.

A rămas plăcut surprins de modul în care au reacționat funcționarii germani. În România însă, a avut de-a face cu un „sistem kafkian”. În final, a obținut mai multe pensii de la statul german decât de la statul român, deși este de părere că Germania nu este responsabilă pentru ororile din Transnistria.

Jumătate dintre țiganii deportați au murit din cauza condițiilor

În anul 1942 au fost deportați, în două valuri, circa 25.000 de țigani, adică aproximativ 10% din populația de această etnie care trăia în România. Doar jumătate au supraviețuit.

Decizia i-a aparținut mareșalului Ion Antonescu, sub pretextul unor chestiuni de ordine publică. Nu erau vizați toţi țiganii, ca etnie, ci numai cei nomazi, cei care comiseseră infracțiuni, plus cei care nu aveau un loc de muncă stabil.

Petre Matei spune că aceste criterii, nefiind foarte clare, au lăsat loc multor interpretări, astfel încât se estimează că au fost deportate abuziv peste 2.000 de persoane.

„Deportarea nomazilor la 1 iunie 1942 a fost făcută cu propriile căruțe.

Ajunși în Transnistria, au fost ținuți pe anumite teritorii, iar apoi le-au fost confiscate căruțele în care mulți dintre ei aveau ascunse mari cantități de aur”, povestește Petre Matei (foto).

Înainte de venirea iernii, țiganii au fost încolonați și duși pe malul râului Bug. Acolo erau construite bordeie, însă nu suficiente pentru toată caravana.

Era deja foarte frig și primii care au ajuns s-au adăpostit în bordeie, în timp ce ultimii din coloană au rămas afară și au murit de frig peste noapte.

„Unii supraviețuitori spun că a fost un viscol năprasnic, care ar fi durat mai multe zile şi, când au ieșit din bordeiele în care se adăpostiseră, au găsit mormane de oameni înghețați.

Au luat cadavrele și le-au dus în niște bordeie neterminate, că nu aveau cum să sape morminte, pământul fiind înghețat. Primăvara, totul a început să miroasă îngrozitor.

Iarna aceea a fost înfiorătoare, pentru că nu aveau ce mânca. Autoritățile vremurilor susțin că le-au dat de muncă, dar nu a fost așa. În plus, nu mai aveau nici căruțele sau aurul cu care veniseră, ca să se poată gospodări”, spune Petre Matei.

După îngheţ a început să se moară de foame. Abia în primăvară au găsit de muncă, însă odată cu căldura a apărut și tifosul. A făcut ravagii. Epidemia era atât de puternică, încât a murit de tifos inclusiv un ofițer care făcea verificări.

„Groaza a reînceput când s-a apropiat a doua iarnă. Mulţi au început să fugă spre țară. Cei prinși au fost duși în lagărele de la Golta. Cei care nu apucaseră au fugit în primăvara lui 1944.

Drumul spre casă a fost înfiorător, la Tiraspol aveau loc bombardamente, podurile erau aruncate în aer, iar mulți și-au pierdut sau și-au abandonat copiii sau rudele mai în vârstă”, adaugă istoricul.

O soartă asemănătoare au avut și țiganii sedentari care ajunseseră în Transnistria cu trenul, în septembrie 1942.

„Mulți au plecat cu haine de vară, pentru că nu li se spusese ce se va întâmpla mai departe; li se promisese că vor primi casă și pământ.

În urma numeroaselor petiții, s-a ajuns la concluzia că mulți fuseseră deportați contrar criteriilor și ar fi trebuit readuși în țară, doar că mulți se îmbolnăviseră de tifos, iar mareșalul Antonescu a decis să-i blocheze în Transnistria. Aceea a fost perioada cea mai grea, iar mortalitatea a fost imensă.”

„Ne dădeau grâul ca la cai, ovăz, orz,
să mâncăm orz, așa, grăunțe”

„Știu cazul unei fete de vreo 17 ani atunci, pe care a trimis-o boierul să cumpere ceva din magazine, și poliția a luat-o și a vrut s-o ducă în Transnistria. Și acolo, când au întrebat-o: «Cum te cheamă? De unde vii? Ce e cu tine?», a spus că lucrează la boierul cutare.

Și atunci, poliția, ca să vadă că e adevărat, a dat telefon boierului, care avea un cuvânt: «Măi, tâmpiților, mi-ați luat fata? Trimiteți-mi fata acasă!». Și așa a scăpat de Transnistria.

Așa cum s-a făcut în Roșiori, nu s-a făcut în toate orașele. Din Alexandria n-au luat țiganii românizați, care aveau case, care aveau servicii, munceau.

(…) În prima lună, cel mult, [autoritățile] făceau un fel de mămăligă, era aruncată în sus, ca la câini, cine o apucă, apucă. Pe urmă, ne dădeau grâul ca la cai, ovăz, orz, să mâncăm orz, așa, grăunțe; nu era foc unde să le fierbi, nimic, exact ca la vite ne dădea.

Din iarna aceea până în primăvară n-au mai rămas nici o sută de țigani; eram nemâncați, stăteam în frig, a dat tifosul, păduchii, nu apă, nu căldură, nu lumină, nu nimic, și au murit.

Băteau la fereastră în fiecare dimineață − dacă aveai morți, să-i duci tu, să-i arunci în căruță. Și mama a murit de tifos, a luat de la alții.

Rusul în a cărui casă stăteam noi venea noaptea în fundul grădinii și ne mai aducea câte ceva de mâncare. Pe urmă, când ne-am îmbolnăvit și noi, copiii, de tifos, venea el cu hrean pisat, și el spunea lui tata să ne dea obligat, ca la păsări, să ne deschidă gura. A fost foarte cumsecade proprietarul casei și i-a fost milă de noi când ne-a văzut, ne mai ajuta el cu câte ceva. Altfel eram morți, ca ăilalți”, povestește Anuța Androneta Brânzan, supraviețuitoare a Holocaustului, într-un interviu publicat în culegerea Mărturii documentare, Țiganii din România (1919-1944).

„Imaginați-vă că, în perioada aceea, noi mai repede preferam să murim, să terminăm cu suferințele și chinurile. Când vedeai pe bătrâni cum se vaită, când vedeai copiii care mureau și bătrânii bolnavi care mureau…

Îmi venea să iau lumea în cap, să plec. Fapt care în ultima vreme, când au început să vină armatele rusești, au spart frontul și au început să ocupe teritoriile, s-a și întâmplat, începând și noi să ne retragem”, povestește un alt supraviețuitor, Ioan Marin, a cărui mărturie a fost publicată în același volum.

„Domnule, știi și dumneata cum sunt țiganii…”

Petre Matei a început să intervieveze țigani supraviețuitori ai Holocaustului în 2005. Inițial, demersul avea un scop pur academic. Ușor, ușor însă, se transformă într-un proiect de justiție socială.

Petre Matei a observat că erau puțini cei care primeau pensii oferite de statul român prin Legea 189/2000 sau pensii similare oferite de statul german.

„Am considerat că am o datorie morală, dacă tot obțin niște lucruri de la ei, să încerc să îi și ajut. Am încercat la început cu câțiva bătrâni de la Pitești – să le obțin despăgubire din Germania – și am văzut că a funcționat. M-a ajutat mult faptul că arhivele locale erau bine puse la punct.

Pe urmă am încercat și la Sibiu, dar nu a mai mers. La Casa de Pensii din Sibiu nu au acceptat declarațiile notariale ale martorilor, așa cum scrie în lege, ci au cerut neapărat și documente de arhivă.

«Domnule, știi și dumneata cum sunt țiganii, nu putem pune bază în declarații notariale, vrem documente din arhivă.» Doar că, la Sibiu, documentele din război nu fuseseră niciodată prelucrate și nu aveam acces la ele.

Eu știam că au fost deportați pentru că poveștile lor corespundeau cu ce studiasem, dar nici expertiza mea nu a ajutat, nici declarațiile unor martori care primeau deja pensie.

Cei 18 pentru care am făcut demersuri au murit între timp. Am intervievat o doamnă care a murit în aceeași zi, la câteva ore după. Te marchează.”

Obstacolele l-au încrâncenat pe Petre Matei. A obținut fonduri pentru a-i putea ajuta cu acte pe cât mai mulți dintre supraviețuitori și a reluat periplurile prin țară. A mers inclusiv în Germania, să vadă cum reușesc funcționarii de acolo să gestioneze aceste probleme.

„Germania acceptă inclusiv să ofere pensii pentru Transnistria, deși nu a fost niciodată administrată de nemţi, ci de români. Dau pensii de muncă pentru romi și evrei, deși nu i-au deportat ei. În ultimii ani au acordat 2 milioane de euro.

Ne-a fost mult mai ușor să-i ajutăm pe supraviețuitori cu pensiile germane, care sunt oricum mult mai mari, decât să obținem 215 lei de la statul român, responsabil de facto pentru ororile din Transnistria.”

„Rea-voință și discriminare”

Petre Matei susține că supraviețuitorii sunt în continuare hăituiți de autoritățile române, că solicitările lor sunt refuzate din motive subiective, iar ei sunt plimbați de la o instituție la alta și dintr-un oraș în altul, deși sunt bătrâni și bolnavi, iar mulți sunt și analfabeți.

În urma unui experiment în care a solicitat condițiile de acordare a banilor de la toate Casele de Pensii din țară, istoricul a ajuns la o concluzie interesantă: Legea 189/2000 și normele ei de aplicare sunt interpretate diferit de la o Casă de Pensii la alta, astfel încât fiecare județ are regulile lui.

„Este un sistem kafkian de înțelegere a legii. De exemplu, ei nu acordă pensie dacă nu faci dovada și că te-ai întors din Transnistria, chiar dacă faci dovada că ai fost acolo. Nu există nicio concordanță cu realitatea.

În 1944, când oamenii ăștia s-au întors, se rupea frontul, era haos. Nu există documentele în toate cazurile și, uneori, arhivele de stat nu sunt funcționale. Nu acceptă expertize istorice și stabilesc în mod arbitrar ce martori sunt credibili sau nu, «pentru că știți cum sunt țiganii».”

Petre Matei spune că a întâlnit rea-voință și discriminare în rândul funcționarilor, chiar și atunci când aveau de completat doar o formalitate.

„Germanii, ca să plătească pensiile pentru dosarele admise, au nevoie de un formular din România cu privire la contribuțiile sociale plătite de beneficiar. Este o formalitate. Cunosc un caz când solicitanții erau trimiși de la Ialomița la București încontinuu. Casa de Pensii Ialomița nu dorea să elibereze formularul.

Trecuse deja un an când ne-am dus cu televiziunea și am declanșat demersul. Totuși, nemții nu au avut ce face cu formularul primit, pentru că nu era semnat și ștampilat. Totul a trebuit reluat, inclusiv cu televiziunea. S-a rezolvat după doi ani.”

Povestea aceasta îi aduce aminte de una din timpul războiului, pe care a studiat-o cu ajutorul documentelor de arhivă.

„Atât percepția față de țigani, cât și birocrația sunt la fel ca în anii 1940. Am găsit în arhive cazul unui țigan încorporat pe front, a cărui familie a fost deportată abuziv, în timp ce el se sacrifica pentru țară.

Omul tot merge în permisie în Transnistria ca să-și recupereze familia și să o aducă în țară. Deși situația de acolo era îngrozitoare, nu reușea nicicum să îi scoată de acolo. De ce? Autoritățile române îi cereau mereu și mereu alte acte și îl trimiteau la București după ele.”

Petre Matei a făcut mai multe demersuri la autorități pentru îmbunătățirea acestei legi, inclusiv la Ministerul pentru Dialog Social și la Ministerul Muncii, dar până acum nu a primit niciun răspuns.