Belgia: călătorie spre centrul terorii

Manneken Pis este simbolul Bruxellesului: o statuie din bronz cu un copil care urinează în bazinul unei fântâni și o legendă din secolul XIV care spune că așa ar fi stins micul Julianske fitilul unui explozibil folosit la asediul orașului.

Șapte secole mai târziu, inamicul s-a întors sub o altă înfățișare și a lovit fără milă în inima Belgiei.

Atentatul din 22 martie (3/22, după 9/11) – două explozii la aeroportul Zaventem și una în stația de metrou Maelbeek – nu a putut fi dejucat, în ciuda faptului că autoritățile erau în alertă după carnagiul de la Paris din noiembrie 2015.

35 de morți, 270 de răniți.

Cum a devenit Belgia – o țară cu 11 milioane de locuitori – un fel de hub pentru jihadismul internațional? Cum a ajuns Statul Islamic să facă atâția prozeliți chiar în vecinătatea instituțiilor definitorii ale Uniunii Europene?

Cum s-a ales Molenbeek, un cartier din Bruxelles, cu supranumele de Molenbeekistan? Și cum pot niște tineri crescuți în capitala Europei să își omoare concetățenii?

Am încercat să răspundem cu ajutorul unor cercetători români, sociologi și istorici, care trăiesc chiar în Bruxelles.

Istoricul Călin Morar-Vulcu, stabilit în Belgia, crede că „întrebarea de o mie de puncte” este de ce copiii imigranților marocani din anii ’60 ajung să îmbrățișeze variante extreme de islam, în condițiile în care părinții lor se identificau mai degrabă în termeni de categorie socială.

În urma acordului încheiat în 1964 între guvernele din Bruxelles și Rabat, sute de mii de marocani au luat cu asalt mineritul și siderurgia din Belgia. Cum s-au adaptat acești oameni în Europa?

„Imigranții aceia nu se autoidentificau în termeni de religie, ci într-un mod mult mai modern, de categorie/clasă socială. Revendicările lor din anii ’60 și ‘70 erau formulate în termeni sindicali clasici (salarii, condiții de muncă și de viață mai bune, acces la școlarizare etc). Nu cereau moschei, sharia și văl.

Pentru ei, Islamul nu însemna ceea ce credem noi, erau cvasisecularizați. Ce s-a întâmplat în Belgia (și în Franța) astfel încât imigranți de generația a doua, copii ai unor imigranți secularizați, au îmbrățișat variante extreme de islam?”

Muncitorii marocani care au ajuns în Belgia acum 50 de ani au fost cantonați aproape de locul de muncă, în Molenbeek sau Anderlecht, cartiere situate în jumătatea vestică, industrială, a capitalei Bruxelles, explică istoricul Morar-Vulcu.

Ca atare, prețul locuințelor în acele cartiere a scăzut.

„Locuirea în proximitatea imigranților era prost văzută de autohtoni, care au abandonat zona cu atât mai mult. Locuințele fiind mai ieftine, au devenit tot mai accesibile imigranților. Un cerc vicios din punct de vedere belgian, virtuos din punctul de vedere al imigranților.”

În anii ’80 începe dezindustrializarea, imigranții își pierd pe capete locurile de muncă, iar Molenbeek își consolidează reputația de cartier semi-ghetoizat.

Vulcu invocă testul telefonului: din doi candidați care sună să ceară informații despre un post vacant, șanse mult mai mari are acela care nu are accent sau nume arab. Cumva, unul dintre posibilele răspunsuri la întrebarea de o mie de puncte s-ar putea afla la celălalt capăt al firului.

„Politici obtuze în condiții de dezindustrializare, segregare spațială și școlară, discriminare la angajare etc. Toate sunt cronicizate. Deci, nu există o cultură ireductibilă, omogenă, islamică, în miezul Europei. Ceea ce vedem acum e rezultatul unui complex de factori sociali în care religia are – dacă are – un rol minor”, conchide istoricul Călin Vulcu-Morar.

Să nu rămânem cu senzația că în districtul Molenbeek, și doar acolo, teroriștii se plimbă liberi pe străzi, salutându-i pe agenții de poliție când drumurile li se intersectează.

Să nu uităm că Sharia4Belgium, o grupare care și-a asumat în 2010 misiunea de a răspândi jihadismul, avea cartierul general în orașul Antwerp.

Statistic, doar jumătate dintre belgienii care au ales să participe activ în conflictul din Siria sunt din regiunea Bruxelles, cealaltă jumătate fiind din Flandra.

Să continuăm cu un interviu pe care Alain Grignard, supranumit Profesorul, membru important al brigăzii anti-tero de la Poliția Federală din Bruxelles, îl acorda după atacul terorist asupra redacției Charlie Hebdo (ianuarie 2015). El avertiza atunci că autoritățile belgiene trebuie să facă față unui fenomen fără precedent.

De la începutul războiului din Siria, aproape 500 de belgieni s-au înrolat sub steagul ISIS (Daesh), spunea Grignard. Asta însemna 45 de militanți islamiști la fiecare milion de cetățeni ai Belgiei.

Cei mai mulți au beneficiat de instrucție militară în taberele ISIS și au asistat la spectacole macabre: decapitări, torturi și violuri.

„Primul lucru pe care îl făceau când ajungeau în Siria era să pozeze pe Facebook cu un AK-47 în mână, în tricourile lor Armani, cu un aer foarte occidental. Sunt aici, sunt un războinic”, spune Grignard.

Acesta e doar începutul.

„E ca și cum ar fi fost personaje într-un joc video, dar desfășurat în viața reală: arme adevărate, oameni adevărați, sânge adevărat. Și un sentiment de putere așa cum nu l-au mai avut niciodată. Se întorc în Europa îmbătați de acea putere, injectați cu acea violență.”

Grignard lucrează din 1985 în combaterea terorismului. În vara anului trecut oferea o statistică pe care o găsea cu adevărat îngrijorătoare: în ultimii doi ani, s-au înregistrat mai multe acuzații privind activități de terorism decât în ultimul sfert de secol.

Profilul celor vizați? Tineri musulmani, cu un cazier maculat de delincvențe minore. Potențialul lor violent s-a amestecat cu mesajul islamist într-un cocktail exploziv.

Cum arată noua specie a jihadiștilor pe care Occidentul trebuie să-i înfrunte? Bandele din suburbiile marilor orașe aderă la o „super-bandă”, sub tutela Statului Islamic, explică Grignard.

Locul islamiștilor radicali este luat de radicalii islamizați. Mai întâi e nevoia de violență, apoi vine Coranul.

Experiența din penitenciare a unor tineri care până la 25 de ani au un palmares infracțional considerabil contribuie la „înrăirea” lor. De obicei, la intrarea în instituțiile corecționale li se prezintă și soluția reabilitării, sub forma unor doctrine periculoase.

Unor vieți neînsemnate li se ofertă alternativa unui destin „măreț” sub stindardul Daesh. Închisorile din Belgia sunt medii în care mesajul Statului Islamic se propagă precum curentul în apă.

„Tinerii musulmani din suburbiile unor orașe din Belgia, Franța și alte țări europene au fost radicali înainte de a fi religioși. Revolta lor în societate s-a manifestat până atunci prin infracțiuni minore. Mulți provin din bandele de stradă.

Statul Islamic a adus cu sine un nou tip de Islam, care a legitimat această abordare radicală, și de care acești tineri sunt total și rapid absorbiți. Apoi se trezesc în Siria într-un joc video real. Mediul de acolo este foarte atrăgător. Întocmai ca în bandele din Europa, gradul de respect se măsoară în frica celor din jur.

Te supără cineva, îi tragi un glonte în cap. Statul Islamic legitimează crezul violent al străzii. Apoi, mai e și banda, cu loialitatea de grup pe care o creează. Mesajele din social media pe care luptătorii belgieni din Siria le trimit prietenilor de acasă sunt foarte îngrijorătoare, pentru că încurajează atentatele”, a mai explicat Profesorul.

Cel suspectat a fi fost organizatorul atacurilor din noiembrie 2015, de la Paris, Abdelhamid Abaaoud – care avea să fie ucis într-un raid al Poliției în suburbia Saint-Denis – a copilărit în cartierul bruxellez Molenbeek.

La fel și frații Brahim și Salah Abdeslam: primul s-a aruncat în aer la Paris, al doilea a fost capturat cu câteva zile înaintea atentatelor din Bruxelles, după 4 luni de căutări.

Cei trei marocani au urmat traseul indicat de Grignard: născuți în Europa, în familii care nu le oferiseră o educație religioasă, au intrat de timpuriu în zona infracționalității, apoi au virat spre fundamentalismul islamic și ultima sa expresie, teroarea.

Toți trei au un trecut cu arestări multiple, pentru jaf armat, spargeri și posesie de droguri.

Abdelhamid Abaaoud plecase în 2014 în Siria, unde a ajuns „emir al războiului”, adică un comandant militar ISIS. O înregistrare video descoperită de Paris Match îl înfățișează la volanul unei mașini în timp ce altcineva îl filmează: „Înainte, când mergeam în vacanțe, am tractat ski-jet-uri, motociclete, remorci pline cu bagaje și cadouri. Prietene, poți filma noua mea remorcă?”

Urmează un cadru cu șapte cadavre. Abaaoud izbucnește în râs și strigă: Allahu Akbar!

Câteva luni mai târziu, îl ducea în Siria și pe fratele său, Younes, de numai 13 ani. La revenirea în Europa mărturisea că a reușit să păcălească un polițist: „A fost un cadou de la Allah. Stătea cu poza mea în mână, se uita când la ea, când la mine. M-a lăsat să trec.”

Salah Abdeslam (27 de ani), ultimul supraviețuitor al comandoului care a acționat la Paris, a fost arestat cu patru zile înainte de atentatul de la Bruxelles, după un raid în cartierul Molenbeek.

Cei trei tineri identificați până acum ca responsabili pentru atacul de la Bruxelles – Najim Laachraoui și frații Ibrahim și Khalid El Bakraoui – au legătură cu celula teroristă care a acționat la Paris.

Să ne uităm și pe câteva cifre. Ni le-a pus la dispoziție Andreia Ghimiș, specialistă în imigrare și politici de integrare la European Policy Center, un think tank din Bruxelles.

„Cartierul” Molenbeek e, de fapt, un oraș. Are circa 95.000 de locuitori, 16.000 pe kilometru pătrat.

Dintre aceștia, 73% au naționalitate belgiană, iar ceilalți sunt străini (conduc marocanii – 25%, românii – 12% și francezii – 8%).

80% dintre oamenii care locuiesc în Molenbeek sunt de origine marocană. Populația e foarte tânără, media de vârstă fiind pe la 34 de ani.

Molenbeek e al doilea cel mai sărac cartier din Bruxelles, după Saint-Josse-Ten-Noode, aflat la o aruncătură de băț de Cartierul European.

Rata șomajului este mai mare aici decât media din capitala Belgiei. Iar șomajul în rândul tinerilor cu vârste sub 25 de ani se ridică la aproape 42%.

„Molenbeek-ul este, deci, un teren foarte fertil pentru îndoctrinarea și recrutarea tinerilor care se confruntă zilnic cu probleme legate de sărăcie și șomaj. Lor le lipsește atât sentimentul de apartenență la comunitatea musulmană, cât și dorința/capacitatea de a se integra într-o societate belgiană cu care nu se identifică.

Felul în care Belgia a ajuns un focar al extremismului (după cum se vehiculează în presă) este foarte greu de înțeles și explicat. Cred, totuși, că un factor extrem de important este lipsa sau eșecul politicilor vizând integrarea imigranților, chiar dacă acest eșec nu este specific doar Belgiei.

Importanța politicilor de integrare a fost subestimată prea multă vreme. S-a crezut că integrarea va veni de la sine, având în vedere că primele valuri de imigranți, cei din anii ’60, au venit în Belgia ca să lucreze (mai întâi în sectorul minier, mai apoi în industria metalurgică, chimie, construcții și transport).

Acum însă, copiii acestor imigranți de primă generație se regăsesc într-o situație economică complet diferită și într-o societate care nu face o prioritate din integrarea lor”, spune Andreia Ghimiș.

Contrar aparențelor, Molenbeek nu e mai periculos decât celelalte zone din Bruxelles. Deși infracțiunile minore sunt la ordinea zilei, iar traficul de droguri se petrece după tejghea în majoritatea cafenelelor magrebiene, cartierul e relativ sigur.

În astfel de baruri pot fi văzuți tineri care fumează cannabis în timp ce televizorul e fixat pe Al Jazeera. În schimb, în Molenbeek se află strada cu cele mai multe accidente rutiere din Belgia.

„Aici locuiesc peste 100 de naționalități, fără ca tensiunea dintre acestea să fie palpabilă. Poate tocmai din cauza acestui calm aparent, fenomenul de recrutare și radicalizare din cartier a trecut oarecum neobservat”, mai spune Andreia Ghimiș.

Ea a fost la un interval de 15 minute de a se afla în metroul în care Khalid El Bakraoui a detonat o încărcătură explozibilă. A fost evacuată la timp dintr-o altă stație, în drum spre biroul European Policy Centre, aflat în Cartierul European. Acolo urma să se desfășoare o conferință despre fenomenul de radicalizare din Europa.

„După ce am realizat cât de norocoasă am fost, am început să mă îngrijorez pentru apropiații mei. Rețelele de telefonie mobilă erau saturate. Sunt momente de panică în care nu știi cum să reacționezi.

Am respirat ușurată de fiecare dată când un cunoscut s-a declarat ‘safe’ pe facebook. A urmat o zi întreagă pe fundalul sirenelor poliției, pompierilor și ambulanțelor. Spre seară s-au calmat puțin spiritele. Un calm apăsător însă, în care niciun cuvânt nu-și avea rostul”, ne-a povestit Andreia Ghimiș.

Lipsa educației cântărește foarte greu în această ecuație sumbră. Confruntându-se cu o situație economică dificilă, autoritățile au neglijat nevoia presantă de a construi mai multe școli și grădinițe. De asemenea, asociațiile care luptă împotriva abandonului școlar au și ele dificultăți financiare. Așadar, din lipsă de interes sau de mijloace financiare, administrația Molenbeek-ului a închis ochii în fața lipsei de infrastructuri și a dezinteresului cetățenilor față de educație. Consecințele acestei greșeli se fac văzute din ce în ce mai mult.

Am vorbit despre integrare și cu Ștefan, un român de 33 de ani care locuiește în Bruxelles din 1990. El spune că, aici, comunitățile nu prea se amestecă.

„Aici, românii stau cu românii, polonezii cu polonezii și așa mai departe. Depinde și de nivelul de imigranți : prima generație nu prea se amestecă din cauza limbii.

A doua generație, ca mine, suntem mai amestecați. Dar nu prea avem mixitate cu musulmani, de exemplu, pentru că sunt prea dificili. Nu mănâncă porc când ieșim, nu alcool, nu prea fac glume. Rar ai să vezi cupluri de musulman cu non-musulman. Au multe restricții, așa că majoritatea stau între ei.”

În opinia lui Ștefan, restricțiile de ordin social și cercul de cunoștințe redus sunt factori care îi împiedică pe musulmani să se integreze pe piata muncii.

„Integrarea e bazată pe un principiu pe care majoritatea imigranților nu-l înțeleg, adică democrația. Asta înseamnă că tot sistemul de integrare este pus la dispoziția tuturor. Dar fiecare trebuie să se ducă și să se integreze singur pe bazele acestui sistem.

Adică nu vine statul sau sistemul să te ia de mână să te integreze: tu trebuie să faci pașii. Iar cei care se plâng că nu sunt integrați habar nu au de sistemul ăsta. Sistemul presupune o grămadă de avantaje: cursuri de limba franceză sau flamandă, ajutoare familiale, cursuri profesionale, asistență pentru căutare de job, șomaj. Sistemul există și este foarte eficient când e folosit”, explică Ștefan.

„Sunt persoane care trăiesc în Belgia de 20 de ani, primesc șomaj, dar nu vorbesc franceză. Și atunci mi se pare normal ca un belgian să se simtă supărat de persoane care profită de sistem în acest fel. Și de aici încep problemele.”

Ștefan confirmă că în Molenbeek există trafic de droguri și arme, generat de membri ai comunității musulmane, care ajung la aceste soluții din cauză că nu se integrează pe piața muncii.

Vina comunității bruxelleze, în acest context, este dublă: pe de o parte, poliția este prea blândă în astfel de cartiere, pe de altă parte, comunitățile de acest tip sunt „păcălite” mereu cu pomeni electorale.

Molenbeek arată bine din punct de vedere arhitectural și urbanistic.

„Este chiar plăcut, sunt săli de sport, parcuri, teren de fotbal, piscină. Este aproape de autostradă și de centrul orașului, dar nu mi-aș lăsa copiii la o școală in Molenbeek. Am prieteni care au avut copii acolo și nu a fost o experiență bună. În primul rând, școlile nu au o reputație bună.”

E important de menționat că Molenbeek este unul dintre cele mai proaste cartiere din Bruxelles, în timp ce cartierul unde se află sediile instituțiilor europene este unul dintre cele mai bune și mai scumpe.

Aceste două comunități nu se amestecă deloc.

Soluția – potrivit lui Ștefan – ar fi deschiderea comunității locale. O „integrare” forțată, dacă se poate spune așa.

„Concluzia la care am ajuns? Este responsabilitatea noastră să forțăm un pic amestecul cu această comunitate. Întâi să ne deschidem noi, și poate o să vedem efecte pozitive în viitor.

Eu am trăit asta când aveam 8-9 ani. O familie belgiană ne-a luat în vacanță cu ei, pe mine și pe fratele meu. Era, de fapt, familia unui coleg de la școală. Datorită lor am descoperit ce este, de fapt, cultura belgiană.

Așa am văzut ce mănâncă un belgian dimineața, cum se distrează în vacanță, care sunt mâncărurile tipice, expresii locale în franceză, și așa mai departe. Dar un alt coleg de clasă, musulman, nu a putut merge cu noi. Îmi aduc bine aminte de exemplul acesta, pentru că m-a șocat. Pentru că părinții nu erau siguri că nu o să mănânce porc.”

El adaugă că una dintre cele mai toxice prejudecăți legate de islamici este că toți sunt la fel.

„Cred că prejudecata principală este aceeași pe care o trăim noi, românii, cu romii. Din cauza unui număr mic, dar vizibil, de cazuri problematice, suferă o grămadă.”

Un ultim aspect. Evenimentele din Belgia au lăsat senzația că poliția și serviciile de securitate au fost copleșite. Au existat declarații cel puțin stânjenitoare ale unor oficiali.

„S-a întâmplat ceea ce ne temeam că se va întâmpla”, a spus premierul belgian Charles Michel. Bugetul pentru securitate a fost majorat cu 400 de milioane de euro pe finalul anului trecut, dar previzibilul s-a întâmplat.

„Belgia este o țară suprafederalizată, în care responsabilitățile statului sunt dispersate. În sistemele federale există un grad ridicat de separare a puterilor. De obicei, acesta este un lucru bun, dar, în Belgia, s-a ajuns ca nimeni să nu se simtă responsabil pentru nimic, dincolo de un anumit grad”, a spus profesorul Joachim Krause, expert german în terorism.

În urmă cu 11 ani, jurnalista Hind Fraihi, și ea de origine marocană, a descris realitățile din „Micul Maroc”, așa cum numise cartierul Molenbeek, aflat la doar câțiva kilometri de centrul Bruxellesului.

Fraihi a vrut să afle de ce Molenbeek a devenit un magnet pentru predicatorii extremiști. A descoperit – așa cum avea să mărturisească în cartea „Undercover prin Micul Maroc” – „o societate distinctă în cadrul altei societăți, o enclavă care avea foarte puține lucruri în comun cu cultura occidentală și unde puțină lume știa să răspundă la o întrebare simplă: cine e prim-ministrul Belgiei?”.

Hind Fraihi a trăit 3 luni în Molenbeek, timp în care s-a prezentat drept studentă la sociologie. A avertizat încă de atunci asupra respectului de care se bucură predicatorii urii printre tinerii marocani.

Lucrurile erau la vedere pentru cine voia să le vadă, susține jurnalista, care a fost acuzată de islamofobie și rasism după publicarea cărții.

După atentatele din 22 martie, Hind Fraihi a reacționat:

„Ne lovim mereu de zidul lui political correctness. În Belgia, ca în Franța, nu putem numi lucrurile negative atunci când temele luate în discuție țin de Islam, integrare, musulmani și emigrare. Cred că autoritățile n-au vrut să creadă ce se întâmpla acolo, n-au vrut să înțeleagă. Și au continuat să ignore problema.

Dar acești tineri sunt încă acolo, ca niște fantome care colindă străzile. Acești ani în care ei au fost ignorați au fost folosiți de Daesh. Pentru că oamenii care îi recrutează știu cum să-i privească pe acești tineri, știu să-i asculte și apoi să-i înregimenteze.”