Belarus și România: este timpul să ne cunoaștem mai bine

În contextul primei vizite în România a Svetlanei Tihanovskaia, lidera opoziției democratice din Belarus, profesorul bielorus Yauhen Krasulin, editorialist pentru Novy Chas (tradus din belarusă în rusă ca Novoye Vremya) descrie pentru PressOne cum a evoluat relația dintre România și Belarus în ultimele decenii și cum lupta bielorușilor pentru democrație este de importanță vitală pentru toată Europa.

Bielorușii, care știau puține lucruri despre România, sunt acum surprinși și recunoscători pentru informațiile despre ajutorul și sprijinul acordat de România în lupta lor pentru democrație. Aceasta poate deveni baza unor relații bune și reciproc avantajoase în viitor.

Momentan, însă, percepțiile lor despre România se păstrează în mare parte la nivelul la care erau în perioada sovietică. Nici atunci, în URSS, România nu era în topul narațiunii. Relațiile sale speciale în cadrul lagărului socialist au împins-o într-un plan secund, lăsând în prim-plan țările mai apropiate de conducerea sovietică: Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia și RDG.

Vrem să putem relata despre toate evenimentele semnificative care se întâmplă în lume. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

În ciuda Cortinei de Fier, cetățenii sovietici au avut ocazia să viziteze aceste țări ca turiști. Puteau accesa mai multe informații despre istoria și cultura lor. Mai mult, desfășurarea trupelor sovietice din aceste țări le-a oferit tinerilor aproape singura șansă de a vizita străinătatea. Când se întorceau acasă după serviciul militar, vorbeau despre ceea ce văzuseră în timpul lui, despre obiceiurile și traiul pe care îl experimentaseră acolo. Aduceau suveniruri și bunuri care erau considerate rare în Uniunea Sovietică.

România a fost o altă poveste. Presa de stat din Belarus a acordat rareori atenție acestui subiect. Cetățenii care mergeau acolo din motive profesionale (nu numai reprezentanți ai structurilor de partid și ai serviciilor speciale, ci și muncitori în construcții și ingineri energeticieni) nu erau deloc mulți. Trupele sovietice au părăsit România în 1958, iar în orașele și satele sovietice nu existau tineri care să vrea să vorbească despre serviciul lor militar acolo.

Aproape singura sferă în care s-au format idei despre România a fost sportul. Toată lumea știa despre gimnasta româncă Nadia Comăneci – dublă campioană la Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 și rivală tradițională a sportivilor sovietici. Poate că un cerc ceva mai restrâns știa despre înotătorii români care practicau săriturile în apă, veniți la Minsk pentru concursul anual „Rândunicile primăverii”. 

Poate din cauza acestor informații limitate, România a fost unul dintre subiectele de cunoaștere “informală”, care nu s-a format la nivel oficial, dar a fost diseminată în rândul populației sub forma unor cunoștințe și noțiuni fragmentare legate de amintiri îndepărtate și informații din cărțile pentru copii, în care România era asociată cu teribilul serviciu secret numit „Securitatea” și cu participarea la ocuparea teritoriului sovietic din timpul „Marelui Război Patriotic”. 

În general, imaginea țării nu a fost pictată într-o lumină prea roz. 

Puțin s-a schimbat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. Bineînțeles, știrile despre evenimentele din decembrie 1989 au stârnit imaginația cetățenilor sovietici, inclusiv a bielorușilor. La vremea respectivă, multor persoane le venea în minte întrebarea: „A fost cu adevărat posibil?”. 

Nici în Belarus conducerea sovietică de la acea vreme nu era populară, iar mulți cetățeni ai URSS de atunci îi doreau soarta lui Ceaușescu. Dar la acea vreme fluxul de evenimente și știri era atât de dens, încât revoluția din România nu a fost atât de mult pierdută, cât uitată, sau alăturată unor evenimente precum căderea zidului Berlinului, prăbușirea lagărului socialist, evenimentele sângeroase din Asia Centrală sovietică și Caucaz, tancurile sovietice din Vilnius, puciul de la Moscova din august 1991. 

Atunci când țara lor și-a câștigat independența, bielorușii s-au trezit prea ocupați cu afacerile interne și cu căutarea unei direcții de dezvoltare ulterioară pentru a studia lumea în care trăiau. Interesul și atenția lor au fost îndreptate doar către vecinii apropiați – Rusia, Polonia, Lituania și Ucraina. Dintre țările mai îndepărtate, SUA, Germania, Marea Britanie, China și Japonia au fost, desigur, de interes. 

România a continuat să fie o țară care nu era bine înțeleasă și nici foarte populară. Nici stabilirea de relații diplomatice între cele două țări nu a avansat prea mult. Rarele informații despre achiziționarea unui lot de autobuze MAZ (Uzina de Automobile din Minsk) nu au atras atenția publicului larg.

Sportul a rămas principalul subiect legat de România. Este adevărat, fotbalul a luat locul gimnasticii. Dar nici aici o serie de înfrângeri mari administrate de jucătorii români, pe fondul cărora rarele remize au fost o bucurie pentru fanii bieloruși, nu au contribuit la creșterea popularității României.

Regimul Lukașenko nu a considerat România ca fiind un partener important în relațiile externe. Graficul schimbului comercial semăna cu niște valuri mici pe mare – cu mici scăderi între creșteri la fel de mici.

Nici partidele de opoziție nu se așteptau la vreun fel de înțelegere sau ajutor din partea României pentru a lupta împotriva dictaturii.

Doar un număr mic de turiști au adus din călătoriile lor povești entuziaste despre natura, monumentele istorice și ospitalitatea fantastică a românilor, dar nu au reușit să influențeze percepția deja existentă asupra țării.

Evenimentele din 2020 au schimbat situația.

Nu se poate spune că România a devenit brusc populară în rândul bielorușilor, dar aceștia au început să-și amintească mai des de decembrie ’89 și să se întrebe: de ce n-ar alege calea luptei – cea aleasă de români? Soarta lui Ceaușescu a început să le ocupe din ce în ce mai mult gândurile. 

Totuși, în ultimii peste 30 de ani, vremurile s-au schimbat, iar atitudinea oamenilor față de pedeapsa cu moartea s-a schimbat și ea. Majoritatea bielorușilor (sau așa sper) a acceptat (și încă mai acceptă) ideea că pedeapsa cu moartea nu este cea mai bună pedeapsă pentru un tiran. Cu toate acestea, imaginea figurii celui care se consideră stăpânul tuturor destinelor și stăpânul tuturor lucrurilor în fața plutonului de execuție continuă să le gâdile imaginația.

Acest sentiment este atât de puternic, încât numele celor doi dictatori, cel român și cel bielorus, a devenit un meme comun: „Lukașescu”. Dar repet: puțini vor să vadă acest lucru în realitate la nivelul rațiunii, nu al emoțiilor.

Imediat după alegerile din 2020 și după evenimentele care au urmat – dispersarea demonstranților pașnici care cereau o numărare corectă a voturilor, bătăile brutale aplicate deținuților, împușcarea unor cetățeni neînarmați – oamenii din Belarus au devenit incredibil de solidari. Mulți s-au temut că țările occidentale își vor exprima „profunda îngrijorare”, ca de obicei, și vor continua să trateze cu regimul dictatorial. Acest lucru se întâmplase deja în 2001, 2006 și 2010. 

Dar de data aceasta, totul s-a schimbat. Și, în mod neașteptat, bielorușii au văzut că sprijinul (ca și opoziția) poate veni din cele mai neașteptate direcții.

Mai degrabă era de înțeles și de așteptat ca Polonia și Lituania să sprijine aspirația democratică bielorusă. Dar amploarea acestui ajutor și profunzimea înțelegerii nenorocirii cu care se confruntă bielorușii au uimit. Nimeni nu se aștepta la un sprijin special din partea Rusiei. Oricât de mult ar fi încercat sursele „oficiale” să convingă că Moscova și Lukașenko nu sunt prieteni, bielorușii nu au avut prea multe speranțe de sprijin: au înțeles că Putin și Lukașenko sunt frați gemeni și că este inutil să le ceri rușilor sprijin în lupta pentru alegeri libere și corecte. 

Singura speranță – foarte mică și slabă – era că Rusia nu va interveni, pentru a nu fi percepuți de bieloruși ca inamici pe față. 

Bielorușii se așteptau la mai mult sprijin din partea Ucrainei. Însă ucrainenii, înainte de începerea războiului, nu au vrut să-l deranjeze pe Lukașenko, cu care, se pare, se derulau afaceri importante privind livrările de materiale energetice din Belarus. 

Poziția României a fost complet neașteptată în acest context. Imediat, fără să aștepte decizii și rezoluții generale, conducerea țării a început să vorbească despre sprijinul său pentru lupta noastră. În august-septembrie 2020, reprezentanții României în Consiliul de Securitate al ONU și în Uniunea Europeană au declarat necesitatea unor acțiuni active de protecție a bielorușilor împotriva represiunilor regimului Lukașenko. S-a subliniat că UE nu ar trebui să tolereze arestările membrilor Consiliului de coordonare din Belarus, care a fost înființat pentru a negocia cu regimul. 

Pe 9 septembrie 2020, ambasadorul român, împreună cu alți reprezentanți ai corpului diplomatic, se afla în apartamentul scriitoarei bieloruse laureate a premiului Nobel Svetlana Alexievici, când reprezentanți ai forțelor de securitate ale lui Lukașenko au pătruns în apartamentul acesteia. Acest lucru a salvat-o pe Svetlana Alexievici de la arestare și i-a permis să plece din țară într-un loc sigur. 

Participarea activă a României la elaborarea, alături de Lituania și Polonia, a unui plan de ajutor pentru un Belarus democratic a fost foarte importantă. Acesta include facilitarea comerțului cu UE, asistență în negocierea aderării la Organizația Mondială a Comerțului, călătorii fără vize pentru cetățenii din Belarus, asistență în diversificarea economică, acces la resurse financiare pentru restructurarea economică, creșterea prezenței și activității instituțiilor financiare internaționale în reformarea economică și promovarea investițiilor.

Este clar că, mai devreme sau mai târziu, regimul Lukașenko va cădea, iar atunci țara noastră va avea cu adevărat nevoie de acest plan.

Pe 20 octombrie, când unele țări au continuat să mențină contacte diplomatice cu regimul lui Lukașenko, România, în semn de solidaritate cu diplomații polonezi și lituanieni, care au fost forțați să părăsească Belarusul, și-a rechemat și ea ambasadorul.

De asemenea, societatea civilă și mass-media independentă din Belarus au primit și continuă să primească asistență din partea României. În ianuarie 2021, ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU pentru a cere regimului din Belarus să înceteze persecuțiile împotriva presei independente. Există cereri regulate de încetare a represiunilor împotriva cetățenilor din Belarus. Contribuția foarte importantă a României la susținerea bielorușilor care aspiră la democrație este reprezentată, în primul rând, de perseverența cu care susține agenda bielorusă pe scena internațională. 

Desigur, se pune întrebarea de ce România și-a asumat rolul de aliat al Belarusului democratic. Poate că răspunsul poate fi găsit în cuvintele lui Bogdan Aurescu, din septembrie 2020: „Ca român, simpatizez cu cauza poporului din Belarus. Acum 30 de ani, când atâția români au ieșit în stradă, am avut o trezire națională. Belarus merită o șansă pentru un nou început democratic.”

Dar la aceasta trebuie să adăugăm și capacitatea românilor de a înțelege nenorocirile altora. Este descoperirea pe care o fac bielorușii, văzând ce face România pentru ei. Și nu este percepută ca o formalitate care se face „pentru o bifă”. 

Desigur, se poate găsi și un sens practic în poziția României. Lumea modernă este prea mică, iar evenimentele care au loc chiar și în regiuni îndepărtate au repercusiuni asupra tuturor țărilor. Acest lucru face ca existența regimurilor tiranice să fie un lux nepermis pentru omenire. 

Europa a închis mult timp ochii la ceea ce se întâmplă în Belarus și Rusia. A sfârșit prin a avea un monstru la granițele sale, care atacă țările vecine și amenință lumea cu un război nuclear. Succesul acestui monstru va servi drept exemplu negativ pentru acei lideri, chiar și pentru cei democrați, care au înclinații similare – de a instaura dictatura și de a rezolva toate problemele și chestiunile exclusiv prin forță. Și este dificil de prezis în apropierea granițelor cărei țări va apărea un nou monstru.

Prin urmare, victoria forțelor democratice din Belarus va fi, fără îndoială, și victoria tuturor țărilor democratice. România este una dintre ele. 

Și, bineînțeles, acum pare foarte important ca această situație de ajutor și simpatie pentru Belarus din partea României să aibă consecințe pozitive și de lungă durată pentru țările noastre. Din acest punct de vedere, vizita Svetlanei Tihanovskaia în România a fost foarte oportună. 

Din păcate, nu toată lumea din Belarus știe și înțelege ce face România pentru noi. Da, trebuie să recunoaștem că vechile stereotipuri au încă putere asupra multor bieloruși. Iar România este încă o țară îndepărtată și de neînțeles pentru ei. Dar acum este posibil să ne folosim de atenția pe care călătoria Svetlanei Tihanovskaia a atras-o în țară și să spunem publicului bielorus despre asistența importantă pe care România ne-a acordat-o. 

În Belarus, suntem prea entuziaști în ceea ce privește relațiile (inclusiv cele viitoare) pe axa Est-Vest. Ar trebui să acordăm atenție și axei Sud-Nord. Dacă vă uitați pe hartă, puteți vedea traseul, din țările balcanice, prin România, Ucraina și Belarus, către statele baltice și Scandinavia. Potențialul acestei rute și cooperarea în cadrul acesteia s-ar putea dovedi foarte utile pentru viitorul țărilor noastre.

Dar, pentru ca acest lucru să se materializeze, mai sunt multe lucruri pe care trebuie să le învățăm unii despre ceilalți. În acest sens, atitudinea României față de viitorul Belarusului este una pozitivă. În ianuarie 2021, 100 de burse au fost acordate studenților bieloruși, care au fost privați de posibilitatea de a studia în țara lor de origine din cauza represiunii. Acest lucru dă deja rezultate. Interviuri cu studenții noștri care acum studiază în România apar în presa independentă din Belarus. Aceste interviuri conțin o evaluare foarte bună atât a țării, cât și a oamenilor care o locuiesc. Acesta va fi un stimulent suplimentar pentru a crește interesul bielorușilor pentru România. 

Și dacă mulți ajung întâmplător în programul de formare din România (dacă, de exemplu, nu reușesc să studieze într-o altă țară, mai cunoscută bielorușilor – da, stereotipuri, stereotipuri), atunci după câteva săptămâni de ședere în România își dezvoltă o simpatie constantă și destul de legitimă pentru ea. Prin urmare, continuarea unor astfel de programe, precum și deschiderea planificată a unui centru pentru studierea Belarusului, sunt instrumente importante și eficiente în construirea viitorului nostru comun.

În ciuda vremurilor întunecate care au învăluit Belarusul în oroarea arestărilor, a torturii, a prietenilor și rudelor încarcerate de regim și a emigrării forțate, speranța pentru schimbare continuă să trăiască în noi.

Și dorim să nu ratăm aspectele pozitive și potențialul care se manifestă acum. 

Avem o șansă de a ne cunoaște mai bine și ar trebui să profităm de ea.