Autorul piesei "Huooooo!!!": "Orice instituție a statului poate fi luată la rost"

Ovidiu Mihăiță (36 ani) este autorul piesei „Huooooo!!!”, a cărei reprezentație în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI) a fost „amendată” de jandarmii ieșeni, devenind filmuleț viral pe Facebook.

Amendată e un fel de-a spune, pentru că niciunul dintre cei implicați n-a fost sancționat legal. În schimb, filmulețul în care doi jandarmi încearcă să legitimeze actorii pe motiv că spectacolul ar fi atins prestigiul unor instituții ale statului a provocat un val nesperat de simpatie pe internet.

Ovidiu Mihăiță este fondatorul unei companii independente de teatru din Timișoara, denumită Auăleu. E un om deschis și slobod la gură, care încearcă să restituie teatrului un sens pierdut, spune el, din cauza dependenței financiare de bugetul de stat.

Într-un fel, e apostolul unui teatru revoluționar. Artiștii trebuie să spună lucrurilor pe nume, crede Mihăiță, care îl aplaudă pe Robert De Niro pentru monologul despre Trump.

Ovidiu scrie „cu zâmbetul pe buze”, dramatizând povestioare reale, pe care le știe din blocul unde trăiește, „cu oameni care fac baie în aceeași apă”. N-are pretenția că ar fi dramaturg și spune că scrie doar pentru oamenii din trupa lui de teatru.

„Huooooo!!!” este acum cel mai de succes spectacol al trupei Auăleu. Toată lumea e interesată să reia textul, care s-a jucat de peste 50 de ori în numai câteva luni.

Ne-am întâlnit cu Ovidiu Mihăiță luni seară, târziu: făcea popas la Cluj, în drum spre Timișoara, după 9 ore cu mașina de la Iași.

*

– Hai să reluăm un pic filmul…

– Așa, ca la sfârșit de zi…

– Da. Care-i geneza acestei piese și de ce a suscitat asemenea emoții?

– E pentru prima dată când se întâmplă asta. Eu am scris piesa anul trecut, timp de 6 luni de zile. Era perioada aceea, puțin înainte de Colectiv, în țară se întâmplau tâmpenii ca-ntotdeauna, proteste.

Toate instituțiile pe care le înjură personajele mele la finalul piesei greșesc zi de zi față de noi. Am fost întrebați: Folosiți cuvinte triviale, obscene? Nu sunt atât de obscene pe cât este ceea ce ni se întâmplă nouă ca cetățeni. Statul ne obligă să le folosim.

Singura noastră armă sunt cuvintele, doar asta avem la îndemână. Sigur, asta include și cuvinte pe care unii le consideră obscene, dar care au intrat în limbajul curent, îți convine sau nu.

În astfel de momente se uită că există picturi cu nuduri sau filme românești premiate în care se înjură în ultimul hal.

– Dar avem și administrații publice, cum a fost la Craiova, care au îmbrăcat statuile, considerându-le despuiate…

– Despre ce vorbim?! Ei, subiectul piesei mele e foarte simplu: o bătrânică, fostă profesoară de limba și literatura română (jucată de Christine Cizmaș – n.r.), merge într-o duminică dimineața la un protest anunțat, la care nu vine nimeni.

Acolo, singurul obiect de decor din spectacol e un gard din acela de protecție, după care stă un jandarm (jucat de Ionuț Pârvulescu – n.r.). Cele două personaje vorbesc vreo oră și ceva, cât ține tot spectacolul, fără să existe trivialități, cum au încercat să sugereze toți.

Într-un final, bătrânica și jandarmul descoperă împreună că el i-a fost elev. Și ea îl mustră puțin pentru felul în care a ajuns să fie acum, un supus al statului care lovește oameni cu bâta, inclusiv pe ea. Femeia îi reamintește că, în copilărie, în tinerețe, el era un tip revoltat, cum sunt toți tinerii, de altfel.

Jandarmul hotărăște să arunce casca, tonfa și efectele de jandarm și să treacă de partea cealaltă a gardului. Gestul lui devine un protest fictiv, care nu se poate întâmpla în realitate.

– Împotriva unei autorități care nu mai există?

– Împotriva tuturor! Noi avem în spitale oameni cu viermi în cap, colegi de-ai jandarmilor mor în coloane oficiale, iar cei care ar trebui să fie funcționari publici au imunitate.

Orice instituție a statului poate fi luată la rost, fără să aibă drept de apel în fața noastră. Unu’ la unu’ dacă ne-am pune la o masă, ei nu ne-ar putea comenta nouă.

– Trebuie să răspundă?

– Trebuie să răspundă! Plătim CAS-uri, roviniete și, uite, azi am făcut 9 ore de la Iași la Cluj, trei sute și ceva de kilometri. Omul nostru, jandarmul răspopit din piesă, chiar asta înjură: Faceți, mă, autostrăzi, că mor oamenii pe DN-uri!

Păi, se va supăra CNADNR-ul pe noi că spunem chestia asta într-un spectacol? La final, personajul își aruncă pe jos carnețelul ăla de amenzi și zice – Gata, nu mai dau nicio amendă, vă iau pe toți la muie în ordine alfabetică!

Și începe, Armata, Biserica și dă cu toți, pentru că toți sunt vinovați. În Iași, săptămâna asta se celebrează ditamai festivalul religios, unde se vinde merchandise mai mult ca la Michael Jackson. E o afacere.

Dar n-am avut noi nicio treabă cu Sfânta Parascheva. Doar la Iași am aflat că aceasta e perioada în care se celebrează.

– Să revenim la episodul cu jandarmii…

– Ei erau prezenți, ca la orice eveniment stradal. N-au catadicsit să vină să asiste la spectacol, au stat în mașină toți patru, până la final. Stăteau și mâncau shaorma, respectiv domnul care se vede în filmare, care nu s-a prezentat și a refuzat să se legitimeze.

Norocul face că în public erau regizorul de film documentar Andrei Dăscălescu, pe care lumea îl cunoaște, și Bogdan Sărăteanu, de la Teatrul BIS din Sibiu. Când personajul nostru a început să zică – Vă iau pe toți, în ordine alfabetică!, i-am văzut pe jandarmi că s-au dat jos din mașină și au venit la noi.

Și i-am zis lui Dăscălescu: Filmează, că va ieși nasol, clar vin la noi, că au auzit toate cele enumerate. Spectacolul era la final, mai avea trei minute.

Ei s-au dus la omul de la sunet, să scoată amplificarea, că actorul avea lavalieră. Lumea a început să aplaude, oamenii au venit la actori, se îmbrățișau, își făceau poze.

Apoi au venit să ne ceară actele. Și am întrebat: În calitate de ce ne cereți actele? De persoane fizice, Ovidiu Mihăiță și Ionuț Pârvulescu, sau de personaje? Că vedeți, până acum n-au vorbit oamenii ăștia care au buletine de identitate, au vorbit niște personaje.

Dar jandarmul nu a înțeles, iar restul poveștii e pe filmare.

– Se spune că în asta rezidă forța teatrului, că rupe bariera dintre realitate și ficțiune…

– Eu am încercat să îi explic diferența dintre ficțiune și realitate. El nu mă poate trage pe mine la răspundere ca persoană fizică, cum m-a făcut pe mine mama în anul 1980. E un personaj, vorbele nu le spune persoana…

Asta i-a explicat și Oltița Cântec (secretar general al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – n.r.), în birou. E partea a doua a filmării pe care am pus-o pe Facebook. Înainte de asta, noi i-am citit din Constituție, că și în spectacol e o scenă în care se citește, de asta aveam Constituția la noi. Scena petrecută în realitate e identică cu cea din spectacol.

– Te-a uimit acest gen de reacție?

– Măi, mă așteptam să se întâmple la un moment dat. De aceea am și insistat să jucăm pe stradă.

– Așadar, spectacolul în sine e provocator, provoacă realitatea…

– M-aș bucura. Dar nu s-o provoace, m-aș bucura să o facem să-și ciulească un pic urechea. Am jucat același spectacol acum trei săptămâni în Piața Universității din București. N-a zis nimeni nimic. În Timișoara, la fel: și-au făcut jandarmii poze cu actorii la final.

În vara asta, am jucat de vreo patru ori în Timișoara pentru 600-700 de oameni, cu poliție locală, cu tot ce trebuie. Nimeni n-a avut nimic de zis, au înțeles că ce scotea actorul acela pe gură era vocea personajului.

La Iași, omul nostru a încercat să spună „acțiune cultu, cultu..” și nu reușea, așa că l-am ajutat. Ca să înțelegi cu cine ne luptăm de fapt, cine ne legitimează pe noi.

La noi vine o autoritate a statului care ne amenință că ne duce la secție dacă nu ne legitimăm, iar eu îi spun că eu, ca personaj, n-am acte sau buletin de identitate, certificat de naștere, iar el nu știe să vorbească. Nu știa unde-i teatrul care organiza evenimentul. Era în raza lui de acțiune, instituție publică din 1987, ditamai teatrul.

– Reacția voastră – care a devenit virulentă pe final, se vede în filmare – a fost împotriva lor, ca personificare a unui stat care te calcă pe cap?

– Da, eu atunci m-am enervat. Că ei sunt plătiți din banii noștri. Noi nu suntem plătiți din banii lor. Ei sunt un serviciu public, care face un deserviciu publicului.

Ei nu înțeleg că noi toți suntem statul, ne explică Bakunin în cărțulia lui „Dumnezeu și statul”. Statul nu sunt doar cei care stau într-un Parlament și într-un Guvern și tot aparatul lor. Statul suntem noi toți.

Or, ei vin la noi și ne bagă pumnul în gură pentru ceea ce noi facem. Cel mai bine au descris situația asta Paraziții, într-o piesă. Nu pot să reproduc, că sunt eu obscen, dar cuvintele-cheie din frază sunt „cetățean” și „stat”.

– Are teatrul forța de a mișca oarecum conștiințele spectatorilor?

– Categoric. Din păcate, n-o mai are în România. A avut-o în anii ’70-’80 prin șopârle. Teatrul e mult prea instituționalizat.

Seara trecută, exact despre asta discutam cu organizatorii de la Iași, care spuneau: Nu ne miră că se întâmplă așa ceva la noi, pentru că aici nu se întâmplă absolut nimic pe stradă. Și nimeni nu urlă în gura mare „nu ling moaște”, cu câteva zile înainte de sărbătoare.

Acuma, eu n-am nimic cu nimeni, fiecare cu credința lui, Doamne-ajută, m-a făcut mama ateu, vorba aia. Dar nu poți să-mi pui pumnul în gură că exprim chestia asta. Există o Constituție care îți garantează libertatea. Strict legal vorbesc, nu vreau să intru în alt fel de discuții.

Am avut un spectacol la Timișoara, pe finalul căruia cei 600 de oameni prezenți au început să huiduie. Spectacolul se termină cum ei rup gardul ăla, și acolo lumea explodează.

– Ce faceți voi e să împachetați o revoltă, care există, e acolo, mocnită…

– Eu nu vreau să livrez mesaje, spectacolul nu trebuie să facă asta, nu ăsta e rolul lui. Noi doar punem întrebări. Nu suntem în măsura de a da edicte, de a împământeni cutume sau să ducem oamenii într-o direcție sau alta.

Mă întreb doar cum ar fi dacă toți slujitorii statului și-ar pune aceeași problemă și s-ar proiecta, pentru o zi, la 180 de grade, în ipostaza de cetățeni.

Au jucat colegii mei Huooooo!!! la un eveniment privat, unde erau numai medici, care sărbătoreau 25 de ani de la absolvire sau așa ceva. Era o sală plină. Și când au început să vorbească despre sistemul medical, au izbucnit ei, spectatorii, în plâns.

Și nu s-a supărat nimeni. Trebuie să ai curajul să privești realitatea. Cum spune Shakespeare foarte bine: teatrul e oglinda vremurilor. Hai să nu spargem oglinda aia, să nu suflăm aburi pe ea, să nu o zgâriem. Hai să o ștergem, să o facem clară și să ne uităm în ea, să ne vedem.