Aurul lui Enescu

Cât să fie de atunci? 40 de ani bătuți pe muchie. Pentru o viață de om înseamnă mult. Pentru profesorul Bogdan Enescu înseamnă chiar viața lui, deși, matematic, ar ieși doar ceva mai mult de două treimi.

Acum 40 de ani, liceanul din Buzău câştiga medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică și devenea oficial cel mai bun matematician dintre toți elevii lumii. Cel mai bun matematician de până în 20 de ani.

După Revoluție ar fi putut să plece la orice mare universitate a lumii, așa cum au făcut mai toți olimpicii noștri. N-a vrut. Azi îl găsim tot în Buzău. Predă matematică la liceul unde a fost elev.

Cu câteva minute înainte de a intra la oră, profesorul Enescu așteaptă în cancelarie să vină catalogul. Stă răsturnat într-un fotoliu, privind absent pe fereastră.

Pare abătut sau poate e figura obișnuită a unui matematician, așa cum ni-i imaginăm îndeobște pe matematicieni, cam rupți de lume, prinși în vârtejul amețitor al cifrelor din mințile lor sclipitoare.

Sau poate e doar obosit în această după-amiază umedă, cu aer fiert, în penultima zi a anului școlar.

La alte licee bate de mult vântul pe coridoare, dar aici, la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unul dintre cele mai bune din țară, se fac ore până la ultimul clopoțel.

Mâine ar mai fi doar festivitatea de închidere a anului școlar. Profesorul Enescu mai are două ore și gata încă un an de şcoală!

Auzisem de el de la niște prieteni din Buzău, citisem și câteva articole – cam schematice și grăbite, părând să treacă pe deasupra personajului –, toate prezentându-l ca pe un geniu, un ciudat care a refuzat gloria universităților americane sau europene, unde a fost invitat să predea, ca să rămână la catedra unui liceu de provincie din România.

Și, știind acestea, mă așteptam să văd realmente un ciudat, nu cu diformități repulsive, ca la Stephen Hawking, dar măcar unul cu capul în nori, profesorul distrat care, văzând peste tot cifre și figuri geometrice, se lovește din mers cu capul de stâlpi.

Dar am în față un om de o normalitate aproape dezamăgitoare în raport cu așteptările, un bărbat îmbrăcat lejer, ca pentru a ieși la McDonald’s cu familia, arătând mai tânăr decât alții la 58 de ani, ușor abătut sau doar obosit.

Și timid, fără îndoială – acea timiditate mascată adesea cu vorbe multe, spuse egal, cu privirea țintită pe lângă interlocutor, și cu un zâmbet nesigur în colțul gurii, dispărând rapid ca o batistă colorată scăpată pe geam din goana trenului.

Când îl întrebi ceva, răspunde repede, făcând un efort vizibil să lungească răspunsul, din politețe, ca să lase impresia că participă cu interes la dialog. Cu siguranță nu e omul cu care ai vrea să mergi la o șuetă.

Câteva minute de așteptare. Stânjenit, parcă, de ceva. Preocupat. Și-a pus paranteze de-o parte și de alta, nevăzute, și stă acolo, între ele, doar el.

Apoi, când se face ora, ia catalogul sub braț și străbate fără grabă coridoarele lungi, vechi de 150 de ani, ale liceului.

Curățenie ca la farmacie, deși e spre sfârșitul programului, iar elevii s-au vânturat ziua întreagă; sfârșit de an școlar, și totul arată, totuși, ca în prima zi de școală.

Urmează o oră de matematică la clasa a noua. Elevii îl așteaptă cuminți. Sunt emoționați, se vede, pentru că urmează să li se aducă tezele.

Vin unul câte unul la catedră și își iau lucrarea. Profesorul discută cu fiecare, îi explică de ce a primit nota pe care a primit-o.

Cineva se arată nemulțumit. A dat două soluții: mai întâi, una greșită, apoi și pe cea bună.

Profesorul recunoaște că, văzând întâi rezultatul greșit, nici n-a citit mai departe. Era evident că nu putea duce la un final corect. Și, indulgent, îi mărește un pic nota elevului care a dat teza cu două fețe, să se potrivească măcar pe o parte.

Nimeni altcineva nu mai contestă nota. Dacă Enescu spune ceva în materie de mate, trebuie să fii nebun sau genial să îl contrazici.

Problema din teză e rezolvată la tablă. Cum pune mâna pe cretă, Bogdan Enescu devine brusc alt om. Se înflăcărează, zâmbește, face glume. Așteaptă nerăbdător, privind peste capetele elevilor, până în fundul clasei, să dea cineva răspunsul.

Dar în bănci e liniște și toropeală. Clasa nu are aer condiționat, căldura trage la somn. Asudă magistrul – și tot bea câte o gură de apă minerală –, asudă și discipolii.

Noroc că vine vacanța și nu vor fi nevoiți să mai îndure zăpușeala din clase. Chiar și pentru un liceu aflat de ani de zile între primele șapte din țară, când mai sus, când mai jos, e prea mult să aibă și aer condiționat în clase. Doar în cancelarie.

Când Bogdan Enescu venea la „Hasdeu” ca elev, pe la mijlocul anilor ’70, era la fel. Nici nu l-a preocupat vreodată acest amănunt al confortului. Nimeni nu se gândea la asta.

Gândul lui era în primul rând la învățătură. Venise din școala generală cu aura elevului supradotat, acela care își uimește profesorii, și toată lumea aștepta mult de la el.

Toți profesorii voiau să se împăuneze cu rezultatele lui, dădea bine la dosar să aibă un performer, și el reușea să-i mulțumească pe toți fără prea mare efort, fiindcă avea o minte capabilă să înghită cu ușurință toată materia școlară și încă mult, mult pe deasupra.

Nu a avut de la început un drum cert spre matematică. Părinții lui, ingineri, nu l-au ghidat spre ceva anume. Erau fericiți că mergea bine la toate. Mai ales la chimie.

Îi plăcea. Era olimpic, ajunsese la faza județeană chiar din primul an de chimie și țintea mai sus.

Poate ar fi ajuns un chimist de renume mondial, într-o epocă dominată de o chimistă semianalfabetă, dacă nu s-ar fi întâlnit la gimnaziu, providențial, cu profesorul Vlăgioiu.

Acesta a văzut în mintea elevului de clasa a cincea strălucirea diamantului care poate să taie cele mai dure nuclee matematice. Și a știut ca nimeni altul nu doar să șlefuiască diamantul, dar și să-l facă pe copil să-i placă matematica.

E ceva cumplit de greu − numai cei cu har pot face să se vadă frumusețea lumii reci a cifrelor, mai ales cu ochii unui copil.

În clasa a noua, la „B.P. Hasdeu”, Bogdan Enescu a venit încoronat cu lauri și învăluit de legendă. A avut șansa, din nou, de a nimeri la un profesor providențial – nu doar pentru el, ci pentru multe generații de la colegiul buzoian: Sfetoslav Cremarenco.

Se spune despre Cremarenco – și o spun nu ziariștii locali, nu foștii lui elevi, care-l acoperă cu elogii, ci matematicieni importanți ai țării – că este printre cei mai buni profesori români de matematică din ultimii 50 de ani.

La umbra acestui colos a crescut, fără să pălească, Bogdan Enescu.

Pe bătrânul Cremarenco, acum pensionar, la 77 de ani, îl găsesc acasă, ținut între patru pereți de o boală veche și grea a picioarelor. Stă într-un apartament mic, la marginea orașului, într-un bloc muncitoresc.

În camerele strâmte abia te poți strecura printre mobilele vechi. Se vede treaba că, pe vremea lui, deși se băteau toți ștabii să-și trimită copiii la el, nu se câștigau case multe din meditații. Nici măcar una mai deosebită.

– Auzisem de Bogdan Enescu înainte de sosirea lui în liceu. Se vorbea în oraș despre el. Iar când l-am întâlnit și am văzut din ce stofă e făcut, am știut că va ajunge un matematician de seamă.

Odată, la puțin timp după ce mi-a devenit elev, vorbeam cu președintele Societății de Științe Matematice din România și i-am spus: „Am un elev nou, o minte matematică. Bogdan Călin Enescu îl cheamă. Să țineți minte numele ăsta, veți mai auzi de el”.

Și, chiar din primul an, a avut rezultate deosebite, în următorii ani ajungând la nivel mondial. A luat de două ori medalia de bronz și o dată medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică.

Ce mi-a plăcut foarte mult la el a fost umorul lui rece, calculat, seriozitatea, modestia și demnitatea. Sunt calități care pot face un savant strălucit să fie și un om admirabil, așa cum este Bogdan Enescu.

Spun asta din inimă, deși acum suntem cam supărați, pentru că acesta este adevărul.

Vorbind despre fostul său elev, care apoi i-a devenit coleg de cancelarie pentru 20 de ani, așa cum el însuși devenise cândva colegul de cancelarie al marelui profesor Ion Păunel, pe care îl idolatriza, Cremarenco își amintește o scenă emoționantă.

Erau împreună, profesor și elev, la olimpiada națională, în Timișoara. Seara, după concurs, Cremarenco i-a sunat pe părinții lui Bogdan Enescu.

Și mama lui, în loc să se intereseze în primul rând ce loc luase, întâi și-ntâi a întrebat unde e băiatul, cum se simte, dacă n-a pățit ceva, dacă a mâncat, dacă nu-i lipsește ceva.

Luat de valul întrebărilor, abia reușind să răspundă, Cremarenco a și uitat să se laude – căci era și meritul lui – că Bogdan luase locul întâi pe țară. Maică-sa nici nu întrebase asta.

– Vreau să spun − concluzionează profesorul Cremarenco, ridicând degetul ca în fața clasei, ca să arate că urmează ceva important − că Bogdan a făcut performanță și pentru că a avut parte de părinți extraordinari.

Cum v-am povestit, l-au iubit foarte mult. Nu trăgeau de el să aducă premii, nu era calul lor de curse, ci fiul lor drag. E important să crești într-un astfel de mediu, înconjurat de dragoste.

Pe vremea aceea, când lumina venea de la Răsărit, matematica tot din partea aceea venea. Revistele românești de specialitate erau prea puține pentru foamea de neostoit a elevului Bogdan Enescu. De publicații din Occident nici nu putea fi vorba.

Din fericire, lumina matematicii sovietice era una bună. Firul roșu al ideologiei era mai greu de țesut printre cifre.

Așa că, la sfatul profesorului său, Bogdan Enescu a început să învețe de unul singur limba rusă ca să poată rezolva problemele din două mari reviste de matematică, ușor de găsit în imperiul sovietic.

Mai știe și azi rusește și se ține la curent cu matematica de mare tradiție de la Moscova.

Nici România nu stă prost cu tradiția în matematică.

Țara noastră e a doua din lume care, la sfârșitul secolului al 19-lea, a organizat un concurs național de matematică. „Gazeta matematică” apare din 1895.

Matematicieni ca Traian Lalescu, Grigore Moisil, Gheorghe Țițeica, Dan Barbilian, Dimitrie Pompeiu, Teodor Angheluță, Nicolae Ciorănescu, Anton Davidoglu au îmbogățit gândirea lumii.

Mai încoace, Preda Mihăilescu (fratele cunoscutului antropolog Vintilă Mihăilescu) a rezolvat spinoasa „conjectură a lui Catalan”, care îşi aştepta soluția din 1844. A zis: nu are soluție. Și a demonstrat asta.

În 1959, România a fost gazda primei ediții a Olimpiadei Internaționale de Matematică. A mai găzduit edițiile din 1960, 1969, 1978, 1999. Olimpiada din acest an, 2018, se va desfășura tot în România, la Cluj-Napoca.

Olimpiada Internațională de Matematică (OIM) a avut la bază inițiativa Societății de Științe Matematice din România.

Părea că va fi o întrecere internă a blocului comunist, fiindcă, până în 1975, a fost organizată numai în țări comuniste, doar acestea participând, și de cele mai multe ori câştiga Uniunea Sovietică.

Pe merit, desigur, fiindcă nu se putea aranja ca 2+2 să facă 5 nici cu ordin de la Stalin.

Din 1976, când olimpiada s-a desfășurat în Austria, s-au înscris și alte țări, în prezent ajungându-se la un nivel mondial în sensul propriu, cu 110 țări participante.

Bogdan Enescu a intrat în arenă exact în perioada deschiderii olimpiadei către lumea vestică. În 1977 a participat la ediția de la Belgrad și a obținut medalia de bronz.

– Pentru mine, care atunci ieșeam prima oară din țară, Belgradul acelor ani mi se părea Occident curat, spune profesorul Enescu.

Era la mare distanță de ce știam mai bun în România, iar aici umblasem destul de mult pe la tot felul de concursuri.

Mai încoace, în zilele prezentului, am regăsit un Belgrad decăzut, o umbră a orașului din anii ’80. Ce-mi mai amintesc de atunci e că, pe drum, ai noștri ne-au dat de mâncare pâine neagră și salam. Și că la întoarcere am adus gumă de mestecat.

Dar era învățat cu mâncarea proastă. În acel an făcuse pregătire cu lotul olimpic lărgit în cantonamentul de la Sinaia. Erau condiții ca pentru șantieriști, nu ca pentru niște matematicieni de vârf.

În anul următor, 1978, olimpiada s-a ținut din nou în România. Bogdan Enescu era din nou în lot.

Se făcea pregătire la Măgurele, acolo erau cazați olimpicii. Acolo făceau și celelalte ore din programă, dar mai mult de formă, ca să nu rămână în urmă cu materia. În rest, în loc de salamul inconturnabil, mâncau matematică pe pâine.

– Dar să nu credeți că eram niște tocilari care ne mâncam adolescența în bănci, cu capul în maculatoare. Eram la fel ca alți tineri de seama noastră. Eu, de exemplu, cântam la chitară, jucam baschet…

Într-o zi, eu și un coleg din lotul olimpic de matematică i-am provocat la un meci pe doi sportivi din echipa Institutului de Fizică de la Măgurele, care juca în campionatul național. Și i-am bătut de nu s-au văzut. Și atunci ne-au luat și pe noi în echipa lor.

Acela a fost anul lui de vârf ca olimpic la matematică. A luat medalia de aur.

Nu știa că fusese desemnat câștigător. Era în camera lui de la căminul Universității de Agronomie când a aflat, seara, de la televizor, că a câştigat medalia de aur.

Tot de la televizor au aflat și părinții lui. Ce-a fost în inima lor atunci!

Doar atât spune Bogdan Enescu despre momentul când a devenit cel mai bun matematician sub 20 de ani din lume.

Îl trag de limbă − haideți, spuneți cum a fost, cum v-au primit colegii la liceu, ce v-a spus profesorul Cremarenco, ați fost sărbătorit în Buzău, ce zicea prietena dumneavoastră de atunci… aveați o prietenă, nu?

Dar el zâmbește vag și face semn cu mâna că nu contează, ce a fost a fost, n-are niciun rost să povestesc chestiile astea.

Nu-i place să vorbească despre sine, chiar îl simt un pic iritat. Mai spune doar că atunci l-a intervievat însăși Jana Gheorghiu:

– Era ceva să fii elev și să îți ia interviu Jana Gheorghiu!

Apoi tace.

Se înflăcărează brusc când vine vorba despre Olimpiadă. Zice că e singurul concurs școlar adevărat. O vreme a fost singurul. Pe urmă au apărut zeci de olimpiade, unde se dau medalii cu lopata.

La Olimpiada Internațională de Matematică participă câte șase matematicieni din fiecare țară, după selecția națională. Trebuie să aibă mai puțin de 20 de ani și să nu urmeze o formă universitară de învățământ.

Practic, elevul de a noua și absolventul de liceu primesc exact aceleași probleme, cu același grad de dificultate, chiar dacă la școală nu au parcurs aceeași materie.

– Subiectele sunt propuse de fiecare țară participantă, apoi o comisie le alege pe cele mai bune, le rafinează împreună cu creatorii lor.

Sunt probleme la care până atunci nu s-a mai gândit nimeni, n-au fost publicate, concurenții le văd prima oară și sunt puși să le rezolve atunci, doar cu ce au ei în cap.

Deci e vorba de gândire vie, de imaginație, de talent, de inspirație, de trudă anterioară, nu de învățat pe de rost niște localități, ca la geografie. Ce e aia olimpiadă de geografie?

Nu e aroganță în tonul lui. E doar siguranța că rostește adevărul. Și dragostea lui pentru matematică.

După aurul din 1978, în anul următor a ajuns iar în lotul olimpic, ceea ce era deja o performanță rară.

Văzând câți elevi de la „Hasdeu” au ajuns în lotul național, se poate spune că o minte ca a lui Bogdan Enescu apare în Buzău o dată la 20 de ani.

Și, numărând cele cinci olimpiade câștigate de România din 1959 încoace, se poate spune că un Bogdan Enescu apare în țara noastră o dată la 12 ani – și tot mai rar în ultimii ani, când performanțele noastre au scăzut drastic, pe măsură ce a crescut mitul olimpicilor la matematică.

Dacă, în primii 17 ani ai Olimpiadei, România a fost mereu printre primele 10 țări, cu precădere între primele 5, în ultimii 17 ani – pentru simetrie – nu a mai ocupat niciodată primul loc în clasamentul pe țări, doar între poziţiile 6 și 22.

Individual, concurenții au obținut an de an premii, dar echipa națională nu a mai fost pe locul întâi.

În istoria de 59 de ani a Olimpiadei de Matematică, ehipa noastră a cucerit de 5 ori locul 1, de 5 ori locul 2 și de 8 ori locul 3.

Individual, olimpicii noștri au cucerit 75 de medalii de aur, 141 de medalii de argint, 100 de medalii de bronz și 4 mențiuni de onoare (Honourable mentions).

La olimpiada din 2017, de la Rio de Janeiro, unde au participat 110 țări, România s-a clasat pe locul 22.

Cei șase concurenți s-au întors cu trei medalii de argint, două de bronz și o mențiune de onoare. Toți cei șase sunt din București, iar trei sunt de la același liceu, ceea ce arată cât de mult s-a restrâns aria de selecție olimpică.

Nu e puțin, având în vedere câte țări participă, dar nu e chiar Olimpul matematicii, cum se susține cu înverșunare. Cifrele vorbesc.

În 1979, lotul olimpic lărgit s-a întrunit în București. Erau vreo 30 de elevi, cei mai buni din țară, din care în final era selectată echipa de șase care mergea la concurs.

Bogdan Enescu a intrat pentru a treia oară consecutiv în echipa reprezentativă.

Printre cei rămași atunci acasă se număra un matematician care în zilele de azi a devenit foarte cunoscut, dar nu pentru opera lui științifică, ci pentru gloria și decăderea în arena leilor și a altor valute. Numele lui este Cristian Sima.

Acesta a fugit din ţară şi s-a ascuns o vreme în Elveția, de teama investitorilor pe care îi păgubise cu milioane de euro plasați în afaceri riscante. De curând, a revenit în România.

Bogdan Enescu a mers cu echipa națională la Londra și a câștigat medalia de bronz. Nici despre acea experiență în marele oraș de pe Tamisa, după ce fusese impresionat de Belgrad, nu vrea să vorbească prea mult.

Ar trebui să mai spună ceva laudativ despre sine și nu prea îi vine să facă asta.

Începe să se scarpine nervos cu unghiile pe dosul palmei. Zice doar că a avut un sentiment deosebit – fără a nuanța „deosebitul” – când a ajuns la Oxford.

Studenții de acolo mâncau într-o sală de mese de forma și dimensiunile unei catedrale. Ai noștri, acasă, mâncau pâine și salam în cantine de inspirație șantieristică.

Și i-a mai plăcut la Oxford nu atât biblioteca, un adevărat oraș cu ziduri din cărți, cât gazonul.

Stătea într-un apartament la demisol, mare cât o sală de clasă de la „Hasdeu”, iar la asfințit privea cum soarele își târa poalele de aur peste firele de iarbă tăiate egal, cu precizie matematică.

Simțea forța unei civilizații superioare în acea pedantă îngrijire a ierbii, simțea mirosul libertății din Occident…

– Stăteam singur în acel apartament uriaș, aveam un bec pe care îl aprindeam și îl stingeam trăgând de un șnur, cum văzusem prin filme. Eram ca un lord… Dar nu m-a bătut nicio clipă gândul să rămân acolo. Nici atunci, nici mai târziu.

În facultate a fost − ca în liceu, zice el − un student absolut normal. A, bine, cădeau cifrele de pe pagini în preajma lui, se ofileau matematicienii, dar ce era să facă?

Îi plăcea matematica, avea creier pentru asta, îi crescuseră și aripi, zbura fericit pe cerul fără margini al soluţiilor şi demonstraţiilor, unde găsea bucurii nebănuite pentru muritorii de rând.

Dar bucuria dezlegării unei probleme încâlcite nu înlocuia bucuriile vârstei.

Bogdan făcea sport, scria muzică și text pentru brigada artistică „Integrala veselă” (sic!), în care și juca, asculta rock, cânta la chitară muzică clasică, a luat chiar și un premiu de interpretare la Festivalul Artei Studențești.

La un spectacol a cântat o bucată din „Jesus Christ Superstar”, dar tovarășii din juriu, care ascultau numai coruri patriotice, nu s-au prins. Asta a fost o șotie de care își amintește cu zâmbet.

Chitara e pasiunea lui ascunsă. I-a moștenit-o fiul său, Vlad, chitarist și compozitor, fondator al trupei rock (de fapt: post-rock) „Am fost la munte și mi-a plăcut”.

Nu e străină muzica într-o familie numită Enescu.

După ce a terminat facultatea de matematică, de 4 ani, a mai făcut un an, un fel de master deschis doar celor mai buni 15 absolvenți din țară. Și gata, de-acum era profesor.

A ales fără nicio ezitare să se întoarcă la Buzău, deși ar fi putut alege orice catedră din București și chiar să rămână la universitate.

A devenit coleg de cancelarie cu fostul său profesor, marele Sfetoslav Cremarenco, zis „Seriosul”. Încet-încet, cu trecerea anilor, discipolul a luat locul maestrului, devenind maestru pentru alți discipoli.

Bogdan Enescu este primul olimpic internațional medaliat cu aur care a produs, la rândul lui, ca profesor, un olimpic internațional medaliat cu aur.

Prea puțini dintre olimpici aleg să lumineze tabla claselor școlare cu mintea lor. Matematica le deschide uși spre camere bogate, unde profesorii cei mai buni, și nu doar din România, nu intră niciodată.

Dintre foștii olimpici internaționali premiați cu aur, câți mai sunt la catedră în România? Îi numeri pe degetele de la o mână – și nu pe toate cinci.

Unul a făcut carieră în televiziune în Coreea de Sud, altul e la o mare firmă de consultanță, altul e consilierul lui Donald Trump pe problemele Extremului Orient, altul e la o firmă de jocuri mecanice, se ocupă de matematica din spatele „păcănelelor”, altul a antrenat ani de zile lotul olimpic de matematică al Statelor Unite, altul e medic renumit în Franța…

Ca să predai matematică îți trebuie nu doar știință, ci un talent aparte.

– Marea mea frustrare, mărturisește Bogdan Enescu, este că nu pot explica pe înțelesul tuturor cât de frumoasă e matematica. Le spun asta elevilor mei înzestrați, dar ei știu deja.

Încercând să explice frumusețea matematicii, Bogdan Enescu a scris și a publicat, în România și în străinătate, vreo treizeci de cărți: de știință, de popularizare, culegeri, manuale.

Dar cărțile lui, chiar cele vândute prin magazinul virtual Amazon, ajung tot la oameni care știu deja ce e matematica.

În lumea de azi, totul e matematică, dar matematica nu e pentru toți. Nu e nimic de făcut.

Bogdan Enescu are 58 de ani. A trăit toată viața la Buzău. N-a avut și nu are de gând să plece din orașul său. Pentru că acolo se simte bine. E acasă. Stă la bloc, are un Logan.

E profesor la un colegiu de elită, unde au învățat C.I. Parhon, Constantin Giurescu sau premiantul Nobel George Emil Palade, și de unde se va mai ridica un premiant Nobel – se vorbește acum în Statele Unite că Aurelian Radu, fost elev și colaborator al premiantului Nobel Günter Blobel, va fi la rândul său nominalizat, cu șanse mari de a câştiga.

Elevii lui se încarcă de lauri la toate concursurile naționale și internaționale.

A antrenat loturile olimpice de matematică ale României, Statelor Unite, Pakistanului, Ungariei, Moldovei.

În fiecare an predă la cursuri de vară organizate de mari universități precum Berkeley sau Cornell, a fost invitat de Institute of Advanced Study de la Princeton să participe la un seminar internațional, este chemat să conferențieze la multe universități din Europa.

Conduce Centrul de pregătire pentru performanță din Buzău, finanțat de eMag cu bani donați de clienții cunoscutului magazin online.

Propune probleme pentru Olimpiada Internațională de Matematică și este membru în comisiile de stabilire a subiectelor la olimpiadele județene și naționale.

Pentru meritele sale − despre care singur refuză să vorbească, cel mult mormăie ceva −, în anul 2000 a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler.

Este cetățean de onoare al municipiului Buzău.

Matematicianul Bogdan Enescu nu este totuși un cetățean al Buzăului. El locuiește în lumea înaltă a matematicii, într-un cartier select. Acolo primeşte, din țara natală, un salariu lunar de câteva sute de euro şi un abonament la autobuzele locale.