Arheologul crimelor comunismului: "Mulți dintre foștii securiști au acum pensii speciale"

Valentin Șchiopu

Redactor

Gheorghe Petrov este expert la Departamentul pentru Investigații Speciale din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Vă imaginați o armată de oameni care încearcă să facă lumină prin tenebrele unui regim care a lăsat în urmă sute de gropi comune? Ca în Polonia, cu al lor Institut al Memoriei Naționale, care are peste 2.000 de angajați, cu procurori și ofițeri criminaliști la dispoziție și cu uriașe resurse puse în joc?

Ei bine, la noi nu e aşa.

Gheorghe Petrov coordonează o mică echipă care se încăpățânează să mai răscolească, la propriu, istorii ce se vor uitate și clasificate pentru totdeauna. Nu și-a mai luat concediu în timpul verii de zece ani, de când caută și sapă ca să dea de urma unor morți care nu și-au aflat liniștea, aruncați de securiști și milițieni în morminte fără însemne.

Dacă pentru pedepsirea vinovaților este poate prea târziu, măcar să-i redea urmașilor pentru o reînhumare creștinească.

„Câteodată, îmi vine să râd. A ajuns un singur om să investigheze în România crimele unui întreg sistem care a făcut ravagii în țara asta, cu consecințe vizibile și astăzi. Probabil când o să pun eu pușca jos, această activitate va deveni istorie. Cât o mai dura? Eu pot să știu? Cât oi mai fi sănătos”, spune Petrov.

Telefonul îi sună pe melodia Acapulco, a trupei Ricchi e Poveri.

Are 54 de ani, e specialist în istoria și arheologia Evului Mediu și, mai nou, în arheologia crimelor comunismului. Doctor în istorie cu o lucrare despre bisericile și cimitirele medievale românești din sud-vestul Transilvaniei, Petrov se amuză când constată că venitul său lunar, ca putere de cumpărare, îi oferă puțin mai mult decât salariul de muncitor necalificat de la mijlocul anilor ’80, înainte de a intra la facultate.

Gheorghe Petrov. Foto: Raul Ștef

„Ilf” și Petrov

Gheorghe Petrov şi-a zis mereu că pasiunea e mai importantă decât banii. La Muzeul din Deva, unde a avut primul job după Revoluție, a dormit în birou, timp de aproape doi ani. Împărțea totul frățește cu colegul său.

„Ilf” și Petrov dădeau în fiecare seară cu banul: cel mai norocos dormea pe un fotoliu-pat, celălalt – direct pe birou. Deveniseră piese de muzeu.

Pasărea din stema României vânează și cu 320 de kilometri pe oră

Când atacă în picaj, acvila de munte este una dintre cele mai iuți vietăți din lume.

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

La un moment dat ar fi putut beneficia de o locuință în oraș. Totul părea aranjat cu autoritățile locale, însă a fost anunțat că noul locatar trebuia să fie un ofițer SRI. Adică vechiul om al Securității, precizează Petrov.

„Asta a fost politica după ’89. I-au amestecat. O parte au fost dați afară, nu știu pe ce criterii, chiar și absolvenți de Băneasa mai tineri, din promoțiile ’86-’87. Mulți securiști au fost transferați dintr-o parte în alta a țării, ca să li se piardă urma.

Asta e o certitudine; nu mai puteau funcționa în noile cadre ale SRI-ului, în localități unde înainte avuseseră treabă cu populația. Probabil că mulți dintre ei sunt pensionari acum și au pensii speciale.” 

În 1993 a obținut transferul la Cluj, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, tot ca arheolog medievist. Acolo l-a găsit, în 2006, telefonul istoricului Marius Oprea. Acesta înființase, la sfârșitul lui 2005, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România și iniţiase această activitate de investigații arheologice.

„Băi, Ghiță, am auzit că tu te ocupi de biserici, de cimitire, lucrezi cu morții. Uite, am nevoie de un arheolog care se pricepe la morți. Vreau să fac o acțiune la Sighet, să-l găsesc pe Iuliu Maniu.”

Petrov a cerut să lucreze cu doi tineri cărora le coordonase practica arheologică, Paul Scrobotă, acum arheolog și director al Muzeului de Istorie și Științele Naturii din Aiud, și Horațiu Groza, în prezent arheolog la Muzeul de Istorie din Turda.

Ultimul, care abia ce se întorsese din America, de la „pus faianță și gresie”, „și-a luat o Dacie papuc, din aceea cu benă”, cu o parte din economii. A fost prima acțiune și primul mijloc de deplasare al unei echipe care a rămas în aceeași formulă de atunci.

Mai târziu, după 2010, în echipă a fost cooptat Gabriel Rustoiu, directorul general al Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia.

Credeau că se vor prezenta în Cimitirul Săracilor din Sighet (care are o suprafață de aproape două hectare), cineva le va indica locul și vor scoate la lumină rămășițele pământeşti ale fostului prim-ministru şi preşedinte ţărănist.

N-a fost deloc așa. Ulterior au discutat cu toți gardienii care mai erau în viață. Au restrâns perimetrul de căutări la o groapă „unde fuseseră aruncați, de-a valma, localnici, deținuți politic, morți din spitale psihiatrice și azile, sărăntocii orașului și chiar membre de la amputările efectuate prin spitale”.

Au urmat și o altă pistă, după mărturia unui om care susținea că tatăl său participase la îngroparea lui Maniu undeva pe malul râului Mera. Tot fără succes.

Acum, la 10 ani distanță, Petrov consideră că găsirea osemintelor lui Maniu e o cauză pierdută. Spune că munca ar fi trebuit să înceapă cu cel puțin un deceniu mai devreme, în anii ’90, când istoricii ar fi găsit în viață mult mai mulți temniceri care să ştie detalii despre circumstanțele în care a fost înhumat Maniu în 1953, după moartea sa în penitenciarul de la Sighet.

Gheorghe Petrov, cu aparatul de fotografiat, la mormintele unor oameni uciși la Periprava. În dreapta, arheologul Paul Scrobotă. Foto: Raul Ștef

„Dacă nu venea Revoluția, Boc ar fi ajuns probabil un important activist comunist”

La câteva luni după prima acțiune, Marius Oprea a revenit cu un telefon. Dorea să-l coopteze în IICCMER, unde să conducă divizia „hardcore”, pe teren, departe de confortul colocviilor, bibliotecilor și al arhivelor.

Petrov urma să dezgroape morții, și la propriu, și la figurat. Să găsească osemintele unor oameni pe care nimeni nu îi căutase timp de 60 de ani, oponenți ai vechiului regim executați de Securitate fără proces și îngropați cu puțini martori.

Astfel, a fost detașat de la Muzeul de Istorie din Cluj la IICCMER. De atunci face muncă de arheolog, de detectiv, de procuror, de secretară, de șofer, de fotograf, de purtător de cuvânt și de multe altele. Cu o întrerupere între 2010-2012, când Marius Oprea a fost înlăturat de la conducerea Institutului, în mandatul de premier al lui Emil Boc.

„Boc mi-a fost coleg. Era la Filosofie, eu eram student la Istorie. I se spunea Piticul, dar era băiat bun, venit de la țară, împărțea cu colegii pachetele pe care le primea de acasă.

Dacă nu venea Revoluția, probabil ar fi ajuns un important activist comunist. Structura lui, înclinația spre obediență erau vizibile încă de atunci.” 

Petrov l-a urmat pe Oprea, pentru că activitatea Institutului se redusese la simpozioane, școli de vară, publicare de cărți și alte lucruri nepericuloase. Fără muncă de teren, fără sesizarea Procuraturii, așadar, nu mai trebuia nici ca morții să fie deranjați și nici crimele comuniştilor să fie readuse în prim-plan.

„Nu eram acolo să-mi consolidez o carieră academică, să stau la căldurică și să scriu cărți.”

Marius Oprea și Gheorghe Petrov. Foto: Arhiva personală

Cei doi și-au continuat cercetările pe cont propriu, sub umbrela unei organizaţii nonguvernamentale, iar după doi ani au revenit pe rând la IICCMER.

Petrov are cazuri pe rol din 2008.

Spune că uneori durează ani întregi până ajunge să bage sapa în teren, ani în care adună informații, audiază martori și restrânge zonele de căutare.

Pentru cea mai recentă acţiune, finalizată luna trecută cu deshumarea a trei partizani, la Cricău, în judeţul Alba, a lucrat aproape 9 ani.

Ștefan Popa, Nicolae Moldovan și Cornel Pascu muriseră în 1949, într-o confruntare armată cu trupe și cadre operative ale Securității. Unul dintre ei nu avea nici măcar decesul declarat oficial.

„Cadavrele au fost înhumate de un localnic într-o groapă comună, săpată pe marginea unui pârâu aflat într-o zonă împădurită, cunoscut de oamenii locului sub denumirea de Pârâul Popii. Groapa se află nu departe de locul unde cei trei au fost uciși, nefiind niciodată marcată la suprafața solului.

Locul mormântului a fost stabilit cu aproximație, prin confruntări repetate cu mai mulți martori ce au fost transportați de-a lungul timpului la fața locului, fiind verificat și identificat cu precizie de echipa arheologică a Institutului printr-un sondaj de teren.”

Din 2006, „palmaresul” echipei lui Petrov arată astfel:

– total campanii arheologice desfășurate: 48,

– total locuri cercetate: 36,

– total victime descoperite: 86 (37 de oameni – executați fără judecată, uciși în luptă sau prin alte metode; 49 – deținuți politic).

Ceea ce nu menționează statistica este trecerea „de la sapă la mapă”, întocmirea proiectelor de cercetare, a documentelor și a adreselor oficiale, a referatelor justificative și a altor hârtii cu care cercetătorul trebuie să-și ocupe timpul.

„Cauți cazuri, le investighezi, le relaționezi, faci pe polițistul, faci pe detectivul, faci pe procurorul, câteodată până ți se închide ușa-n nas.

M-am dus și pe filiera părții adverse, a securiștilor. Am intrat în case la mulți securiști, unii m-au dat afară, alții au fost înțelegători și au vorbit cu mine… Am multe interviuri cu securiști, mulți plecați dintre noi.

OK, organizez, umblu pe coclauri, dau de un martor, apoi de altul, te duci cu ei în teren pentru confruntări directe pe locurile unde s-au petrecut faptele, pui informațiile cap la cap, vezi dacă se leagă sau nu se leagă.

Nu e deloc ușor. Și vorbim de cheltuieli minime. Eu nu sunt pretențios. Dacă ar fi vorba de bani, eu cred că puțini ar fi cei care s-ar scula din pat să meargă și să facă astfel de lucruri. Nu mă duc pentru salariu.

Mă duc pentru că îmi place enorm ceea ce fac, regăsindu-mi parcă menirea, apoi este și satisfacția rudelor care au căutat și s-au zbătut în vremuri crunte, nu acum, să-și găsească morții sau să afle de ce au murit. Nu i-a băgat nimeni, niciodată, în seamă.

E o chestie pur interioară când găsim câte o victimă, o satisfacție pe care n-o pot explica prea bine, dar o simțim în străfundurile noastre.”

Până prin 2010, Petrov primea în mod obișnuit telefoane de amenințare. Era sunat pe fix, dar și pe telefonul mobil, de pe vreun număr ascuns. „Oprește-te, banditule!” era mesajul, urmat de un torent de înjurături.

Bandit, exact aşa i se spusese şi la începutul anului doi de facultate, când a ajuns la interogatoriu în birourile Securității.

Echipa lui Petrov, însoțită de un martor, într-o acțiune de identificare a unei gropi comune în Apuseni. Foto: Arhiva personală

Scrisorile studentului G.P.

Născut la Turda în 1963, Petrov și-a pierdut tatăl la numai 6 ani. A fost crescut de mătușa și de bunica din partea mamei. A visat să ajungă ofițer de armată, dar n-a reușit să se înscrie nici la Liceul Militar din Alba Iulia, nici la Școala de Ofițeri de Infanterie de la Sibiu, mai târziu. Avea nevoie de minimum 7 la materiile de examen, iar pe el matematica îl trăgea în jos.

S-a dus în armată în ’81, imediat după liceu, cu gândul la dosarele pentru școlile de ofițeri la care puteau aspira militarii în termen. După câteva luni, „păsărelele cu armata și cu devenitul de mare conducător de oști” și-au luat pentru totdeauna zborul. Îi ieșiseră din cap, după ce văzuse realitatea din teren.

Nea Nicu, singur, era conducătorul suprem al forțelor armate, iar el, Ghiță, alături de alți bibani, bătaia de joc a unor foști bibani.

După „satisfacerea stagiului militar”, lui Petrov îi rămâneau doar pasiunea pentru istorie militară și dorința de a da admitere la Istorie-Filosofie în Cluj.

A intrat la a patra încercare, în 1986. Era complicat în acea perioadă. La Istorie erau doar 75 de locuri pe an, în toată țara: 25 la Cluj, 25 la București, 25 la Iași. În anul în care a intrat, concurența a fost de aproape 28 de candidați pe un loc.

Între timp, a lucrat ca lăcătuș mecanic la Fabrica de Ciment din Turda și ca muncitor necalificat, apoi ca funcționar administrativ la Electroceramica Turda.

După serviciu, se pregătea pentru examenul de admitere și elabora scrisori prin care își semnala opoziția față de regimul comunist.

Până la urmă, a luat de la tutungerie niște plicuri și a scris tot ce avea pe suflet. Nu erau texte-fluviu, dar ideea principală era aceeași, de fiecare dată:

„Conducătorul de facto și de jure al țării nu e Ceaușescu, ci Regele Mihai”.

Folosea litere de tipar, iar „scrisul era voit deformat”. A trimis în total trei răvașe, nesemnate, unul pe adresa Televiziunii și două la Comitetul Central al Partidului.

Răspunsul a venit după aproape un an. Uitase între timp, era student la Cluj, promova idei monarhiste prin cămin și parcă nimic nu-l putea atinge.

Și-a permis chiar și obrăznicia ca, după câteva halbe la o terasă din parc, să urle Trăiască Regele! în miez de noapte, în fața milițianului ce păzea Consiliul Popular.

Într-o zi a fost chemat la Miliție, în Turda. Vacanța era pe terminate, aștepta să se întoarcă la Cluj pentru anul II de facultate.

„M-au întâmpinat într-o cameră o femeie tânără și un tovarăș, îmbrăcați civil, destul de amabili. Atunci credeam că sunt miliţieni, dar mai târziu i-am revăzut la Securitate.

Mi-au imputat că există o reclamație la adresa mea, cum că m-aș ocupa cu schimbul de valută. Și să dau o declarație pe care s-o scriu repede, la început cu litere de tipar, în care să neg aceste acuzații dacă consider că sunt neadevărate.”

În anul cu Petrov era și un student grec. Acesta își plătea studiile, având astfel parte de un regim preferențial din partea profesorilor. Petrov îl mai ajuta să treacă examenele, iar acesta îl recompensa cum credea.

„Țigări. Cooper, Assos. Nu mă apucasem de fumat în armată, dar am făcut-o pe urmă, cu țigările grecului!”

La Miliție l-au pus să scrie cât mai repede și numai cu majuscule. Nu bănuia de ce. „Vă mai chemăm noi dacă este nevoie”, i s-a spus la despărțire.

În primele zile de școală din anul II, Petrov era de serviciu la cantina din complexul studenţesc Hasdeu. Stătea pe o ladă în fața unei grămezi mari de cartofi. L-a abordat securistul care răspundea de Universitate, un tip mai în vârstă care prinsese nenorocirile din anii ’50.

De altfel, după Revoluție, Petrov avea să-l „șifoneze” într-un gang, împreună cu un coleg. „Aproape că mi s-a făcut milă. Spunea că au fost simpli executanți, că le dădeau ordine consilierii sovietici.”

Securistul bătrân l-a anunțat că trebuie să meargă din nou la Miliție, la Turda. Acolo s-au dat cărțile pe față, fără politețuri.

„Ce-ai făcut, banditule, ticălosule?”

Erau de față doi ofițeri superiori, un maior și un locotenent-colonel − unul ocupându-se atunci de supravegherea Doinei Cornea, cum avea să afle mai târziu −, și o femeie cu grad de locotenent-major, la vreo 27 de ani.

„Asta era o spurcată amenințătoare, n-am mai văzut așa ceva. Pe 23 decembrie 1989 m-am dus la ea acasă, în Turda. Voiam să-i pun vreo două întrebări personale.

Am găsit apartamentul ei vandalizat, cu ușa dislocată și totul spart în interior. Nu-i mai țin minte numele, dar știu că după ’89 a fost relocată la Hunedoara. Acolo s-a căsătorit cu un fotbalist de la Corvinul. Cred că acum a ieșit la pensie, una specială, desigur.”

De la Miliție, Petrov a dus forțat acasă, pentru percheziția camerei lui. I-au răscolit printre cărți și i-au confiscat un carnet de însemnări personale, precum și șase-șapte cărți mai vechi. Pe una o regretă și acum, un volum omagial la zece ani de domnie a lui Carol al II-lea.

L-au urcat din nou în mașină și l-au dus la sediul Securității, prima dată la Turda, apoi la Cluj. Ofițerul de serviciu a tresărit când l-a văzut cu barbă și plete:

„Banditul ăsta trebuia să vină aici numai după ce trecea mai întâi pe la frizer”. 

Au urmat anchete peste anchete. În pauze, îi puneau în față revista Munca de Partid, pentru lectură.

„Efectiv m-au tocat psihic. Nu mai știu câte declarații am putut să dau atunci. Din unele trebuia să reiasă ce m-a determinat să fac ceea ce am făcut. Eu nu știam la început despre ce era vorba, că are legătură cu scrisorile acelea anonime.

Au început să mă verifice probabil după ce aflaseră că promovam idei monarhiste în anumite medii sau pentru că urlasem în fața Consiliului Popular și au făcut legătura cu conținutul scrisorilor expediate cu un an înainte.

Parcă eram rupt de realitate. Acum vorbim lejer, că știm că nu se mai poate întâmpla nimic, dar, la vârsta aia și în contextul acela, era cu totul altceva.”

Într-un final, i-au prezentat părți ale dosarului. Cu specimene de litere și concluziile unui specialist grafolog, care susținea că studentul Petrov e autorul scrisorilor trimise de la un oficiu poștal din Turda în vara lui 1986.

Securiștii jucau dur:

„Manifestări ostile regimului comunist, propagandă împotriva orânduirii de stat, 10 ani, poate 25… Te-ai străduit atâta să intri la facultate, statul a investit în tine, ți-a dat bursă, și tu i te opui prin faptele tale. Vei fi exmatriculat, păcat de tine și de familia ta…”.

Apoi, schimbau placa. „Dacă făceai ce-ai făcut acum în urmă cu 30-40 de ani, erai deja o amintire plăcută pentru familie. Acum menirea noastră e de a preveni, de a educa. Te vom aduce pe drumul cel bun. Dar nu uita, dacă făceai înainte așa ceva, nu te mai găsea nimeni.”

Au urmat o supraveghere și o amenințare continue. Studentul Petrov avea curs de reeducare la Securitate. Îl chemau periodic, mai des la început și apoi mai rar.

Câteodată îl țineau pe hol o oră, două sau trei, ca să se uite pe pereți. Trebuia să se întoarcă cu spatele la intrare de fiecare dată când venea cineva. Într-un final, ofițerul de serviciu îi spunea că poate să plece.

L-au hărțuit până prin septembrie 1989. Securistul cel bătrân, responsabil pe Universitate, cu „maniere din anii ’50”, ieșise la pensie. Locul său a fost luat de unul mai tânăr, care manifesta un fel de înțelegere pentru Petrov.

„Era mai școlit, mai deschis. Întreba una-alta, de multe ori lucruri stupide, dar uneori puteam face chiar critica regimului de față cu el.”

Mai târziu, l-a revăzut la o coadă la ziare, în anii ’90. Dacă vă puteți imagina o coadă la ziare.

„Atunci se consuma presă ca pâinea caldă. Aflasem că securistul acela plecase din SRI. Se ocupa atunci cu serviciul de pază la o bancă din Cluj. Mulți dintre foștii securiști care n-au rămas în sistem după ’89 au muncit în firme private de securitate.”

Ghiță Petrov (primul din dreapta) și colegii săi din anul II de la Istorie, în 1988. Foto: Arhiva personală

Păcatul Aiudului

Până în ’89, s-a ocupat Securitatea de Petrov. După aceea, raportul s-a inversat.

Arheologul a construit cazuri plecând de la informații puține sau chiar inexistente. S-a apropiat încet-încet de locurile și de făptașii unor crime oribile, după ce a adunat documente și mărturiile unor martori ai atrocităților din anii ’50.

Partizani şi deținuți politic executați de Securitate și îngropați în locuri greu accesibile, fără vreun semn distinctiv, au devenit miza căutărilor întreprinse de echipa lui Petrov.

„Bați pe la porți, dai telefoane, restabilești genealogii, legături de tot felul, cauți rudele celor omorâți. Găsești însă tot mai puțini oameni în viață care mai știu câte ceva despre ceea ce s-a întâmplat, surse primare, martori, care pot ști lucruri reale, adevărate, și nu deformate sau înflorite.

Apoi, e foarte greu să localizezi niște morminte care nu au avut niciodată vreun semn distinctiv și care nu se pot repera nici chiar prin folosirea aparaturii pentru detecția subterană non-invazivă.

Se merge pe mărturii, intuiție și pe experiența acumulată și exersată de-a lungul anilor, de practică efectivă în arheologia funerară. Sigur că nimeni nu-ți dă un loc precis, da’ să zică măcar − No, cam pe aici ar fi groapa sau mormântul.„

În 2009, o localnică din satul năsăudean Nepos le-a indicat cu aproximație locul unde fuseseră împușcați și îngropați, în 1949, Leonida Bodiu, Ioan Burdeț (despre a cărui fiică, Domnica, PressOne a scris aici) și Dumitru Toader, membri ai organizației anticomuniste Liga Național-Creștină: pe Dealul Crucii, la hotarul dintre satele Rebra, Nepos și Feldru.

Căutarea și identificarea gropii comune s-au desfășurat în primăvara lui 2009, fiind urmate de acțiunea de deshumare. Rămășițele pământești au fost separate și împachetate în prezența unui procuror și a unui ofițer criminalist, iar apoi transportate pentru expertiza medicală la Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița.

Pentru acest caz, IICCMER a întocmit și a înaintat o sesizare penală către Procuratură. Îl indica pe Liviu Pangrațiu, pe atunci locotenent, ca fiind cel care condusese execuția prin împușcare a celor trei – Bodiu, Toader și Burdeț. Pangrațiu însuși fusese unul dintre trăgători.

„Noi, la Institut, nu putem aplica legea, ci doar putem să sesizăm unele încălcări ale legii. Le punem în brațe cazurile, indicăm locurile mormintelor descoperite, efectuăm deshumările victimelor, iar sesizările penale sunt temeinic făcute, cu toată informația obținută din arhive și de la martori, practic mură-n gură. Ei doar trebuie să purceadă la verificări, audieri și la identificarea făptașilor.

Puteau rezolva rapid multe cazuri, chiar dacă la început erau încadrate pe fapte de omor, și nu pe crime împotriva umanității, conform ultimei legislații în vigoare, dar unele se lălăie atâta că ai senzația… Mai bine nu mai spun nimic.”

Pangrațiu a trăit până-n 2011. L-a hărțuit puțin presa, iar arheologul s-a dus să-i smulgă o declarație. Devenit contabil-șef al Asociației Veteranilor de Război din Cluj, bătrânul securist l-a poftit afară din biroul său, aflat chiar în clădirea Parchetului și Tribunalului Militar.

„S-a clasat dosarul după ce a murit. Știu că i s-a luat o declarație în calitate de martor, în timpul vieții, dar nici măcar nu cred că a fost acuzat. Atunci nici nu puteai să încadrezi astfel de omoruri la crime împotriva umanității. Poate că s-ar fi putut găsi corelări cu legislația europeană, dar nu cred că s-a dorit.

De abia acum, cu noul Cod Penal, se poate, dar au cam dispărut fizic făptașii sau cei care au ordonat crimele și nu mai ai pe cine să tragi la răspundere. Așa au picat în plasă Ficior și Vișinescu, doi pești micuți, din miile de criminali și torționari câți au fost în țara asta.

Din punctul meu de vedere, acuzarea și cercetarea nu trebuie să se rezume doar la niște căpetenii de lagăre, închisori sau servicii în Securitate. Pentru că sunt și executanții, asupra cărora trebuie să se răsfrângă acuzațiile.

Oricum e tardiv, dar măcar să încercăm să restabilim adevărul, făptașii, să știm cu subiect și predicat că ăla a apăsat pe trăgaci, cutare a dat ordinul.”

Vinovații pentru crimele din regimul comunist n-au plătit. Morții au fost batjocoriți și mai aproape de zilele noastre, chiar și atunci când intențiile erau altele.

La Râpa Robilor, locul unde au fost îngropaţi „politicii” Aiudului − peste 740 de oameni, s-a ridicat în 1999 Calvarul Aiudului, un monument alcătuit din două rânduri de câte șapte cruci îngemănate, care simbolizau unitatea în suferință, și una mare, deasupra, crucea neamului românesc.

În 2010 s-a finalizat și proiectul susținut de Dan Puric, o mănăstire memorială în jurul monumentului. La lucrările de atunci, osemintele martirilor de la Aiud au fost excavate și depozitate, cu tot cu pământul dislocat, undeva pe malul râului Mureș.

Doar câteva au fost recuperate și strânse în niște saci de rafie, pentru ca apoi să fie expuse în osuarul din subsolul monumentului.

„Acesta este păcatul Aiudului. Acel deal a fost excavat și s-a ridicat acea investiție bisericească care astăzi este aproape finalizată. S-a dorit să se facă ceva măreț în memoria acelor morți, dar, prin realizarea construcției, acei morți au fost prăpădiți. 

O mare parte din rămășițele pământești ale deținuților Aiudului sunt, din păcate, pe malul Mureșului, în grămezile nivelate de la sutele de basculante de pământ care au fost cărate și înșirate acolo.”

Zid interior al închisorii din Aiud, cu numele deținuților politic care au murit aici. Foto: Raul Ștef

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€