Teza de doctorat a Laurei Codruța Kövesi: suspiciuni, omisiuni, greșeli

A plagiat sau nu Laura Codruța Kövesi în teza sa de doctorat?

Această întrebare a revenit acut în dezbaterea publică după ce deputatul Sebastian Ghiţă a anunţat că a depus la Parchetul General un autodenunţ privind muşamalizarea raportului Comisiei de Lucru pe baza căruia Consiliul Naţional de Etică a stabilit, în 2012, că actualul procuror-șef al DNA nu a plagiat.

În replică, Laura Codruța Kövesi a făcut publice, la sfârşitul lunii septembrie, aproape 250 de pagini de documente folosite în 2012 pentru a se apăra de acuzaţiile de plagiat care-i fuseseră aduse atunci de două ONG-uri – Grupul de Investigaţii Politice (GIP), al lui Mugur Ciuvică, şi Miliţia Spirituală. (Aceste pagini pot fi consultate aici şi aici.)

Am analizat documentele și argumentele prezentate de Laura Codruța Kövesi și am găsit o serie de greșeli, omisiuni sau suspiciuni noi, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

Cazul nu este comparabil cu dosarele Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Petre Tobă – ale căror plagiate sunt masive și sfidătoare, dar ridică semne de întrebare nu doar asupra apărării folosite în 2012, ci şi privind însăși teza de doctorat a Laurei Codruța Kövesi, intitulată „Combaterea crimei organizate prin dispoziţii de drept penal”.

1) Noi suspiciuni

În cursul verificării documentelor menționate, am descoperit noi suspiciuni de plagiat.

Astfel, paragrafe întregi de la paginile 21–24 ale tezei semnate de Laura Codruța Kövesi sunt reproduse, fără ghilimele, din volumul I al cursului „Combaterea crimei organizate”, semnat de chestorul de poliţie Damian Miclea şi apărut în 2004 la Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Inclusiv notele de subsol din lucrarea lui Damian Miclea sunt preluate de şefa DNA în teza sa.

Exact aceleași paragrafe preluate de şefa DNA din chestorul Damian Miclea au fost plagiate, în teza ei de doctorat, şi de Loredana Radu, nepoata lui Gabriel Oprea şi fosta avocată a lui Victor Ponta.

Loredana Radu a devenit doctor în Știinţe militare şi informaţii la Academia Naţională de Informații, aflată în subordinea SRI. Informaţia că ea este suspectată de plagiat în teza de doctorat şi că a copiat din Damian Miclea a fost publicată anul trecut de Hotnews. În luna martie 2016, Loredana Radu a făcut cerere de renunţare la titlul de doctor.

O altă suspiciune vizează pagina 31 din teza de doctorat a Laurei Codruţa Kövesi.

Aici apar două paragrafe preluate din articolul „Cooperarea internațională în prevenirea și combaterea criminalității”, selecție și traducere din documentarul de fond al Conferinței ministeriale internaționale privind crima organizată transnațională, ECOSOC, desfășurată la Napoli în 21-23 octombrie 1994.

Articolul a fost publicat în Buletinul de Informare și Documentare al Ministerului de Interne nr. 3/1995.

Acest fragment apare copiat şi în cartea „Crima organizată în perioada de tranziţie, o ameninţare majoră la adresa securităţii internaţionale”, publicată de chestorul de poliţie Petru Albu în 2007, la Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative din Bucureşti.

De altfel, GIP şi Miliţia Spirituală îi atribuie greșit lui Petre Albu paternitatea respectivului text, în analiza din 2012 făcută pe teza şefei DNA.

2) Paragrafe copiate

Una dintre situațiile pe care şefa DNA le invocă în apărarea sa din 2012 se referă la paragrafe care „în realitate aparţin altor autori decât cei indicaţi în sesizare, cu privire la care am indicat sursa originală în notele de subsol din teză”.

Primele trei paragrafe din această categorie se găsesc la pagina 16 în teza de doctorat a Laurei Codruţa Kövesi. Ea spune că, „deşi autorul sesizării (GIP şi Miliţia Spirituală – n.r.) susţine că nu am indicat sursa bibliografică, menţionez că aceasta există, fiind nota de trimitere numărul 4 – Tamam M., «Conexiunile între terorism şi criminalitate», Londra, 2004, p. 184″.

În realitate, cele trei paragrafe de la pagina 16, despre care Kövesi afirmă că-i aparţin, sunt copiate din lucrarea „Crima organizată transfrontalieră – sursă de risc cu implicaţii asupra securităţii naţionale a României”, scrisă de colonelul SRI Emil Hedeşiu şi publicată în volumul „Surse de instabilitate la nivel global şi regional. Implicaţii pentru România”, apărut în noiembrie 2004, cu ocazia unei conferinţei ştiinţifice.

Cartea a fost publicată de Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. În analiza făcută de GIP și de Miliţia Spirituală în 2012, acest paragraf este atribuit, în mod greşit, procurorului dr. Nicolae Lupulescu, care l-a preluat şi el tot de la Emil Hedeşiu.

Revenind la paragrafele din teza lui Kövesi, acestea au fost copiate inclusiv cu notele de subsol, însă fără atribuirea sursei originale. Faptul că acest paragraf este plagiat de la Emil Hedeşiu este indicat şi întărit de trei lucruri:

a) Hedeşiu, la prima notă de subsol care apare trecută şi la Kövesi, menţionează un articol semnat de Tamara Makarenko în limba română – „Conexiunile între terorism şi criminalitate” –, deşi acesta nu a fost niciodată tradus în limba noastră, titlul original fiind „A model of terrorist – criminal relations”. De altfel, Kövesi anexează acest articol în limba engleză în dosarul de documente folosit în apărarea sa (Anexa 11, paginile 1–8). Una dintre regulile de citare în lucrările ştiinţifice se referă la menţionarea unei lucrări în limba în care a fost studiată.

b) Hedeşiu trece în studiul său faptul că articolul Tamarei Makarenko menţionat mai sus a apărut în 2004. Kövesi precizează ca an al apariţiei tot 2004. În realitate, acest articol a apărut în anul 2003, aşa cum poate fi văzut pe copia anexată de şefa DNA în dosarul de documente folosit în apărarea sa (Anexa 11, pagina 1).

c) Kövesi trece în nota de subsol faptul că paragraful citat de ea din articolul Tamarei Makarenko figurează la pagina 184. În realitate, acest articol a fost publicat în original la paginile 6-11 din Jane’s Intelligence Review.

Tot în apărarea sa, Kövesi spune că „împrejurarea că acelaşi paragraf a fost citat şi de alţi autori nu are relevanţă în condiţiile în care am citat sursele bibliografice folosite”.

În realitate, în lucrarea Tamarei Makarenko, acel paragraf nu apare ca atare, fiind tradus ulterior de şefa DNA sau de alţi autori. Faptul că nu este vorba despre vreo traducere demonstrează că Emil Hedeşiu, care a consultat lucrarea lui Makarenko, a folosit o idee din acel text și a transpus-o în studiul său, făcând trimiterea necesară către sursa originală.

O altă chestiune care atrage atenţia este faptul că Tamara Makarenko, o reputată cercetătoare la Centre for the Study of Terrorism and Political Violence al Universităţii St. Andrews din Scoţia, apare în lucrarea Laurei Codruţa Kövesi ca „Tamam M.”.

Cel mai probabil, numele i-a fost greşit când s-a făcut transcrierea. Makarenko este trecută la fel şi în bibliografia tezei lui Kövesi, numele fiind preluat ca atare din nota de subsol.

3) Afirmații cu caracter de „generalitate”

O altă situaţie la care Laura Codruţa Kövesi se referă în apărarea sa vizează „paragrafele incriminate care nu fac obiect al dreptului de autor în conformitate cu articolul 9 litera b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe… întrucât reprezintă texte oficiale de natură politică, legislativă, administrativă sau judiciară”.

Ea dă drept exemplu următorul paragraf:

„Profitând de beneficiile globalizării, crima organizată a evoluat, distincţia tradiţională între activităţile licite şi cele ilicite devenind tot mai neclară, în acel modus operandi al grupurilor criminale, fapt ce face detectarea şi controlarea fenomenului mult mai dificilă.”

Kövesi susţine că „paragraful indicat reprezintă afirmaţii cu caracter de maximă generalitate, privind formele de manifestare ale crimei organizate, acceptate de toţi practicienii şi folosite în mod uzual nu doar în domeniul juridic”.

Ea mai spune că „ideea exprimată în acest paragraf nu este de conţinut şi originalitate şi face parte din consideraţiile preliminare privind reperele conceptuale privind criminalitatea organizată”.

În punctul de vedere exprimat în 2012 (pagina 10), Kövesi afirmă că acest paragraf a fost publicat în „Buletinul documentar de informare privind activitatea de prevenire şi combatere a Corupţiei”, anul II, nr. 1 (2)/2008, la Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

În realitate, atât acest paragraf, care se află în teză la pagina 7, cât şi cel anterior au fost copiate cuvânt cu cuvânt, inclusiv cu o notă de subsol, din articolul „Combaterea crimei organizate – Viziunea ONU”.

Acest articol a apărut în numărul 1 din 2005 al revistei Impact Strategic, deci cu trei ani înainte de textul indicat de Kövesi, şi este semnat de Ana-Maria Papuc de la Institutul Român de Studii Internaţionale.

Procurorul-şef al DNA invocă, în apărarea sa, faptul că a citat sursa bibliografică prin nota de subsol. Aşa cum se poate vedea în ambele texte, nota de subsol din teză este identică cu nota de subsol din textul Anei Maria Papuc.

Contactat pentru a comenta acest aspect, profesorul universitar Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, a declarat:

„O operaţie de frazare, indiferent de conţinutul de referinţă, este marcator de originalitate. În context este de reamintit articolul 4 din Legea 206/2004 şi anume că plagiatul este definit explicit ca formă de fraudă intelectuală caracterizată prin «însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creație personală». Este o lege românească în care plagiatul este definit nu numai în raport cu furtul de idei, ci şi cu furtul de cuvinte, care nu transmit altceva decât tot idei”.

Profesorul Sandu consideră că definiţia din Legea 206/2004 rezumă foarte bine ceea ce practica academică din România a respectat pe termen lung.

„E o necesitate de bun-simţ să renunţăm la ideologia «când am publicat eu teza, nu erau reguli ca acum de citare cinstită, prin ghilimele şi trimiteri bibliografice». Dacă această practică nu ar fi fost respectată în cercetarea ştiinţifică românească înainte de anul 2004, ne-am afla astăzi în situaţia bizară de a avea o imensă arhivă nu de lucrări ştiințifice originale, ci de lucrări plagiate.”

4) Articole proprii, dar necitate

Pe prima pagină a punctului de vedere scris de Laura Codruţa Kövesi, document pe care Consiliul Naţional de Etică l-a luat în calcul în 2012 când a emis verdictul de neplagiat, ea susţine că, în calitate de magistrat, a publicat o serie de articole în reviste de specialitate sau cărţi, atât ca unic autor, cât şi în calitate de coautor.

Dintre cele 11 articole menţionate pe prima pagină a apărării lui Kövesi, patru nu figurează în bibliografia lucrării sale de doctorat.

Este vorba despre „Autorizarea efectuării unor investigaţii medicale”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 12/2002, „Autorizarea accesului la sisteme de telecomunicaţii sau informatice”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 1/2003, „Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice. Mijloace de probă”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 7/2003, şi „Punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a voturilor asimilate conturilor bancare”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 7/2003.

Cu toate că aceste patru articole nu sunt indicate în bibliografia tezei, porţiuni consistente din unele articole apar în conținutul lucrării de doctorat, fără a fi citate prin utilizarea ghilimelelor şi indicarea sursei, aşa cum prevăd normele naţionale şi internaţionale în materie de cercetare ştiinţifică.

Un exemplu este articolul „Autorizarea efectuării unor investigaţii medicale”, preluat aproape integral în teză, dar fără a fi citat sub una dintre modalităţile consacrate de atribuire.

5) Coautorii Kövesi şi Lazăr

Alte două articole enumerate de Laura Codruţa Kövesi în apărarea sa sunt „Autorizarea accesului la sisteme de telecomunicaţii sau informatice”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 1/2003, şi „Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice. Mijloace de probă”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 7/2003.

Acest al doilea articol a fost semnat de Laura Codruţa Kövesi împreună cu Augustin Lazăr, actualul procuror general al României. La acel moment, ea era procuror-şef birou la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, iar Lazăr era procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Articolul publicat împreună are două părţi distincte, semnate separat de cei doi. În partea sa de text, care are 10 pagini şi jumătate, Kövesi nu a folosit nici o notă de subsol. În schimb, Lazăr, în cele 8 pagini şi jumătate din textul său, are 28 de note de subsol cu referinţe bibliografice, legislative sau explicative.

Porţiuni din articolul „Autorizarea accesului la sisteme de telecomunicaţii sau informatice”, publicat de Kövesi în ediția din ianuarie 2003 a revistei „Dreptul”, se regăsesc în articolul semnat împreună cu Lazăr – „Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice. Mijloace de probă”, apărut în iulie 2003, fără a se menţiona acest lucru.

Paragrafe din articolul publicat împreună de Kövesi şi Lazăr se regăsesc şi în teza de doctorat a procurorului-şef al DNA. Aceasta preia porţiuni din partea de text care îi aparține. De exemplu, fragmente din paginile 88 şi 89 ale tezei sunt copiate de la paginile 143-144 din articol.

Studiul „Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii sau informatice. Mijloace de probă” nu este citat în teza lui Kövesi şi nici menţionat în bibliografie.

Un profesor de la Universitatea din Bucureşti, care a dorit să rămână anonim, ne-a declarat că o situaţie precum cea descrisă mai sus este încadrată la categoria „autoplagiat”.

„Multe lucrări de specialitate denumesc asta «autoplagiat». E un tip de malpraxis academic. Textele refolosite trebuie marcate distinct, de la început până la sfârșit, în noul text. Sau măcar trebuie referenţiate de la început în noua lucrare (fie la început/sfârşit de capitol, fie la început/sfârşit de lucrare).”

Acelaşi profesor mai spune că ideea de autoplagiat nu este cunoscută la nivel larg în România, nici măcar în mediul academic.

„La noi, nu mulţi ştiu ce înseamnă autoplagiat, şi mai puţini sunt de acord că e un tip de malpraxis academic. Din ce am citit eu, literatura de specialitate spune clar că nu este recomandabilă reciclarea propriilor texte, în publicări succesive, mai ales dacă aceste republicări necitate produc beneficii (în CV, în carieră etc).

Cred, însă, că ignorarea acestei situaţii (a tipurilor de malpraxis) nu e acelaşi lucru cu făptuirea cu bună intenţie. Reciclarea propriilor texte, pentru mulţi, pare să plece de la ideea – ca şi în cazul propriilor copii – «e al meu, fac ce vreau cu el».”

Tot în documentul de apărare, Laura Codruţa Kövesi susţine că a folosit 442 de note de subsol. Unele dintre acestea confirmă nevoia ca teza să fie analizată cu atenţie de către specialiști.

De exemplu, la pagina 123 din teză, la nota de subsol nr. 135 scrie: „Hotca M.A., Dobrinoiu M., op. cit., p. 112”.

Orice doctorand sau cercetător ştiinţific știe că „op. cit” înseamnă „operă citată anterior”, iar această prescurtare este folosită pentru a se face referire la o lucrare menţionată deja. Din acest motiv, titlul lucrării nu mai este trecut integral, fiind menţionate doar numele autorului şi noua pagină la care se face trimitere.

În teza Laurei Codruţa Kövesi, Hotca şi Dobrinoiu apar menţionaţi pentru prima dată direct cu „op. cit.”.

O situaţie similară se repetă în cazul notei de subsol nr. 178 de la pagina 189: aici se face referire la Vintilă Dongoroz pentru prima dată în teză, dar cu menţiunea „op. cit.”.

Marcel Tolcea, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, susţine că este „neavenit şi dubios” ca un autor să apară pentru prima oară într-un text citat cu „op. cit.”.

6) Autocitare fără ghilimele

Laura Codruţa Kövesi afirmă că anumite porţiuni despre care GIP şi Miliţia Spirituală susțin că ar fi plagiate sunt, de fapt, fragmente de articole publicate de ea cu semnătura Laura Codruţa Lascu, adică înainte de căsătorie. Ea individualizează cinci paragrafe incriminate de acuzatori și are dreptate când spune că acestea îi aparțin.

Mergând cu raţionamentul mai departe, rezultă că cei indicaţi de GIP ca fiind plagiaţi de Kövesi sunt cei care au plagiat, de fapt, din textele ei.

Însă, pornind de la fragmentele respective, am descoperit indicii despre alte încălcări ale regulilor de bună practică în scrierea și citarea academică.

„Livrările supravegheate sunt efectuate pentru a se descoperi întreaga reţea de traficanţi de droguri, începând de la cultivator, producător şi până la distribuitor, cumpărător şi consumator.”

Kövesi spune că această frază îi aparţine, fiind publicată în articolul „Dispoziţii procedurale prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului de droguri”, apărut în revista „Dreptul”, nr. 11/2002, dar şi în cartea „Corupţia şi crima organizată. Realitate socială, actualitate şi incriminare”, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, semnată împreună cu tatăl său, procurorul Ioan Lascu.

Fraza îi aparţine într-adevăr lui Kövesi, însă conţinutul care o precede şi o succede în teza de doctorat (de la pagina 65 la 70) este copiat de la paginile 196-198 din articolul menţionat mai sus. Preluarea este făcută fără nicio metodă de citare consacrată.

Kövesi nu foloseşte nici ghilimele şi nici note de subsol pentru a evidenția că se autocitează.

Un profesor de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București, care a dorit să rămână anonim, ne-a declarat că autoplagiatul este diferit de plagiat fiindcă „nu este vorba de preluarea unor texte care nu aparţin autorului, ci de utilizarea propriilor texte (şi a propriilor idei)”.

„Dacă suntem scrupuloşi, trebuie procedat astfel: fie să se indice, de fiecare dată când există o astfel de preluare, locul din care s-a preluat (dacă se ia un text mai mare, acesta nu mai trebuie pus între ghilimele); fie să se indice la începutul lucrării că vor fi preluări din anumite articole, care se regăsesc în acest şi în acest capitol. Evident, sursele trebuie menţionate în bibliografia generală”, spune profesorul de la SNSPA.

În teza de doctorat a Laurei Codruţa Kövesi există conţinut – care nu e citat corespunzător – și din alte articole semnate de ea înaintea publicării tezei.

Un exemplu este articolul „Încadrarea juridică a unor fapte de fraudă informatică”, publicat în revista „Dreptul”, nr. 12/2006, împreună cu Sorin Finta, la acea dată inspector principal adjunct la Poliţia din Sebeş. Textul din articol (de la paginile 188 la 191) se regăseşte în teză la paginile 416-419.

La finalul primului paragraf preluat din articolul semnat de Kövesi cu Finta, este pusă o notă de subsol care face trimitere către textul original, însă fără a fi utilizate ghilimele. Deşi partea preluată din articol este de câteva pagini, aceasta e singura referire la respectivul text anterior.

Profesorul Dumitru Sandu, de la Universitatea din Bucureşti, ne-a declarat că preluarea fără citare din lucrări colective reprezintă plagiat.

„Preluarea unor blocuri masive de text din materiale colective, semnate anterior în calitate de coautor, este plagiat în măsura în care segmentele respective nu sunt marcate prin ghilimele şi notele de subsol cu referinţa bibliografică de rigoare. În astfel de cazuri, cititorul nu are cum să ştie ce şi cât din textul preluat din lucrarea colectivă aparţine doctorandului.

Este o trecere frauduloasă a unei părţi dintr-un bun colectiv în proprietate care se pretinde a fi privată. Orice lucrare de doctorat trebuie să fie, prin definiţie, creaţie proprie actuală, astfel marcată încât să nu poată fi confundată nici cu părţi din lucrările anterioare ale autorului, nici cu segmente din lucrări colective la care doctorandul a fost coautor.”

Pe parcursul tezei sale de doctorat, Laura Codruţa Kövesi se autocitează de șase ori cu articole de autor sau scrise în colaborare cu alte persoane (la paginile 80, 193, 198, 242, 397, 417).

Pe tatăl ei îl citează de trei ori, cu lucrări în care este unic autor (la paginile 75, 230, 267), iar de trei ori citează lucrări comune, semnată împreună cu el (la paginile 234, 239, 305).

Apărarea

În punctul de vedere redactat în 2012, Laura Codruţa Kövesi face următoarele precizări:

Argumentul că acuzaţiile de plagiat vizează părţile introductive ale tezei, şi nu partea de cercetare, este respins de specialiștii pe care i-am consultat.

Andrei Ţăranu, profesor la SNSPA din Bucureşti, consideră că o astfel de scuză nu poate fi acceptată:

„Nu este permis ca în nicio parte (n.r. – dintr-o teză de doctorat) să fie preluate fragmente fără ghilimele şi fără a fi citată sursa din alte lucrări. Dacă este o parafrază, apropiată de original, se poate cita fără ghilimele punându-se «cf. cu X, lucrarea, editura, anul».

Sau, în formula pe care o folosesc, îl amintesc în text pe autorul din care doresc să expun – o teorie, o faptă – şi apoi îl citez la sfârşit, chiar dacă nu am pus ghilimele, făcându-se parafraze din textul respectiv. Dar autorul şi lucrarea trebuie citate.

Repet, nu are importanţă în ce parte din lucrare – că e introducere, cuprins, încheiere – să se folosească texte fără a fi citate”.

Procurorul-şef al DNA mai afirmă că multe dintre porţiunile de text reclamate de cei de la GIP şi Miliţia Spirituală „conţin elemente de generalitate care nu au valoarea unor contribuţii originale, nu fac obiectul dreptului de autor şi au fost tratate ca atare în interiorul lucrării”.

În apărarea sa, şefa DNA deschide unul dintre cele mai sensibile subiecte care vizează domeniul doctoral al Dreptului, şi anume fenomenul plagiatului:

„Unele concepte juridice din paragrafele incriminate se regăsesc în formulări asemănătoare în lucrările mai multor autori, însă această împrejurare nu poate susţine acuzaţia de însuşire a ideilor altui autor.

O analiză a lucrărilor ştiinţifice care au legătură cu criminalitatea organizată arată că aceste idei formulate în mod asemănător sunt prezentate şi de alţi autori care au considerat, la rândul lor, că nu se impune citarea unei surse, având în vedere gradul de generalitate al afirmaţiilor care sunt folosite în mod uzual de specialişti”.

Profesorii consultaţi în această chestiune spun că Dreptul este unul dintre domeniile în care s-a plagiat cel mai mult în ultimii ani, dar şi domeniul în care nu s-a făcut aproape deloc cercetare.

„Interpretarea unui act juridic sau explicarea extinsă a unui fenomen infracţional nu are legătură cu cercetarea ştiinţifică. În tezele de drept de la noi, în marea lor majoritate, nu se utilizează nicio metodologie de cercetare, motiv pentru care cel mult putem vorbi despre cercetări bibliografice, însă şi acelea sunt discutabile, din moment ce nu se apelează la surse externe şi sunt preferaţi autorii români. Şi aşa ajungem la sursa plagiatului extins, în cascadă, pe care îl constatăm în aceste lucrări”, ne-a declarat un profesor de drept de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Declarația pe proprie răspundere

Laura Codruţa Kövesi şi-a susţinut teza de doctorat în data de 16 decembrie 2011, la Universitatea de Vest din Timişoara, sub îndrumarea profesorului doctor Viorel Paşca.

Odată cu adoptarea, în 2011, a Legii educaţiei promovate de Daniel Funeriu, a fost introdusă obligativitatea semnării unei „Declaraţii pe proprie răspundere privind originalitatea conţinutului tezei de doctorat şi respectarea standardelor de calitate şi etică profesională”.

O astfel de declaraţie trebuie să semneze atât doctorandul, cât şi profesorul care i-a coordonat teza. Astfel, în acord cu prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi ale Codului studiilor universitare de doctorat, atât Kövesi, cât şi Paşca au fost obligaţi să semneze pe propria răspundere o declaraţie, depusă la dosarul de doctorat, prin care îşi asumau originalitatea lucrării.

Prin declaraţia respectivă, Kövesi şi Paşca s-au angajat că:

„a) această lucrare este rezultatul propriilor activităţi şi realizări;
b) nu conţine porţiuni plagiate, iar sursele bibliografice sunt indicate în teză şi părţile preluate din aceste surse sunt semnalate, în concordanţă cu legislaţia română şi convenţiile internaţionale privind dreptul de autor;
c) teza de doctorat respectă standardele de calitate şi de etică profesională”. (Un model de declaraţie puteţi vedea aici.)

În cazul în care va primi verdict de plagiat, Laura Codruţa Kövesi riscă să fie acuzată şi de fals în acte publice.

În 2012, Universitatea de Vest și-a declinat competența

PressOne a solicitat Universității de Vest din Timișoara (UVT) raportul care a rezultat în 2012 după analizarea tezei de doctorat a Laurei Codruța Kövesi de către Comisia de Etică a UVT.

Solicitarea a survenit după o declarație făcută de directorul Școlii Doctorale a UVT, Otilia Hedeșan, care spunea că teza de doctorat a Laurei Codruța Kövesi a fost analizată în 2012 de către Comisia de Etică a UVT, care ar fi elaborat un raport în care nu se pronunță foarte ferm.

În răspunsul pe care l-am primit de la UVT se spune că:

„În perioada 2011-2016, Comisia de Etică și Deontologie Profesională din UVT nu a fost sesizată, nu a analizat și nu a elaborat niciun raport asupra tezei de doctorat semnată de către dna Laura Codruța Kövesi. Comisia de Etică și Deontologie Profesională din UVT nu a trimis niciun raport Consiliului Național de Etică asupra tezei de doctorat semnată de către dna Laura Codruța Kövesi”.

În schimb, UVT arată că în 2012 a existat un raport pentru analiza sesizării, raport în care Universitatea și-a declinat competența de verificare a suspiciunilor de plagiat către Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU).

Potrivit acestui raport, trimis la solicitarea PressOne, Grupul de Investigații Politice a formulat la data de 18 mai 2012 o sesizare către UVT privind analiza tezei de doctorat a Laurei Codruța Kövesi.

Sesizarea GIP a fost însoțită de „un tabel în care sunt puse față în față pasaje plagiate de doamna Laura Codruța Kövesi și textele originale, precum și un document PDF cu o parte dintre pasajele plagiate de doamna Kövesi puse față în față cu originalele”.

Potrivit raportului, „comisia constată că instituția organizatoare de studii universitare de doctorat care a organizat programul universitar de doctorat nu se regăsește printre instituțiile competente să întocmească un raport asupra standardelor de calitate sau de etică profesională ulterior acordării titlului de doctor prin ordin al ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. (…) În consecință, comisia propune comunicarea către autorul sesizării a unui răspuns în sensul celor menționate mai sus, cu indicarea instituțiilor competente să întocmească un raport asupra respectării standardelor de calitate sau de etică profesională ulterior acordării titlului de doctor”.

Elaborarea unei teze

Elaborarea unei teze de doctorat, de la momentul admiterii într-o şcoală doctorală şi până la susţinerea publică, este un proces lung şi anevoios. În primul an, doctorandul este obligat să urmeze o serie de cursuri care să-l ajute să-şi structureze o bază teoretică.

Cea mai importantă responsabilitate a sa este realizarea unei cercetări prin care se presupune că îşi aduce contribuţia la expansiunea unui domeniu științific, la extinderea cunoașterii.

Pe parcursul studiilor doctorale, doctorandul trebuie să publice rezultatele parţiale ale cercetărilor sale în reviste ştiinţifice, dar şi să participe la conferinţe naţionale şi/sau internaţionale, pentru a face cunoscute comunităţii academice respectivele rezultate.

Din această perspectivă, e normal ca el să folosească în teză fragmente din activitatea sa anterioară, cu condiția să le marcheze corespunzător.

Altfel, autocitarea și autoplagiatul reprezintă modalități de a economisi timp, de a folosi de mai multe ori aceleași idei și formulări pentru a acumula punctajele academice necesare.