Ar fi fost nevoie de un singur om

Valentin Șchiopu

Redactor

Pe un trotuar rece de pe cea mai aglomerată stradă din Cluj, care leagă centrul oraşului de cartierul Mănăștur, o mamă și fiul ei aprind lumânări.

Aici, lângă fosta Fabrică de Bere, a murit Ioan Chira în 21 decembrie 1989. Împușcat în abdomen, tipograful de 35 de ani s-a târât câteva zeci de metri, apoi, epuizat, s-a oprit pe caldarâm în dreptul unei porți.

A cerut ajutor ore în șir, dar nimeni nu s-a oprit. Dincolo de poartă locuiau niște bătrâni. L-au auzit toată noaptea strigând. Le-a fost frică să iasă din casă.

Spre dimineață, cineva l-a dus la spital cu o Dacie și l-a lăsat la intrare. A fost operat, dar era prea târziu.

„Ar fi fost nevoie de un singur om. Ar fi fost de ajuns ca un singur om să se uite spre tatăl meu și poate altfel ar fi stat lucrurile”, crede Mia Prodan, fiica lui Ioan Chira.

Avea 14 ani la Revoluție. A crescut fără părinți, alături de fratele ei cu un an mai mare, într-un apartament din cartierul Mănăștur. Au trecut prin multe, au răzbit.

Spune că pe fiul ei, Simon, l-a învățat să nu judece, să asculte cu atenție și să formuleze rar sentințe. Dar nu e convinsă că generația lui va putea determina schimbarea. E sigură că Brucan, cu „profeţia” lui că românii au nevoie de 20 de ani pentru a învăţa democraţia, n-a fost nici măcar pe aproape.

Mia Prodan lucrează în linia întâi la Urgenţe. Totul e biografie, vorba cuiva. Când ajunge acasă după o tură de noapte − „ritm nebun şi adrenalină”, îi trebuie câteva ore ca să se liniștească.

Îi vede pe puștanii de azi extrem de fragili și de vulnerabili.

Fiul ei, Simon, are 17 ani. Rocker cu dreadlocks, captivat de Queen, Metallica și Bob Marley, va respinge cel mai probabil dorința tatălui său de a deveni inginer.

Zice că, în principiu, oamenii se nasc buni și că mediul îi pervertește. Și-a impus să deschidă bine ochii și să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Peste un an va avea drept de vot și spune că-l va folosi.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Mia Prodan și fiul ei, Simon.

Mama Miei s-a stins în 1988. Leucemie. A mai trăit trei săptămâni după diagnostic. Au apucat să-și ia la revedere.

Îi tot reproșa soţului ei că n-a făcut școala de maiștri. Ioan Chira era unul dintre cei mai buni linotipiști din țară. Linotipul era o maşinărie cu „tastatură” de metal care culegea litere de plumb din casete ordonate alfabetic şi le turna într-un rând întreg.

Dacă o literă era greşită sau lipsea o virgulă, linotipistul, răbdător, trebuia să refacă tot rândul.

După moartea femeii pe care o iubea, Ioan Chira a plecat la București să-i îndeplinească dorința de a urma cursuri pentru alt standard profesional.

Copiii săi, Mia și Nelu, au rămas singuri la Cluj. Aveau o convenție. Tatăl suna zilnic la ora 20, iar Mia nota ce zicea el. Rezultau liste peste liste cu instrucțiuni pentru viața de adult.

Ioan Chira cu copiii săi, la mare, în anii ’80.

Înaintea Crăciunului lui ’89, copiii s-au dus la bunicii din Ilișua, în judeţul Bistrița-Năsăud. Când a început Revoluția la Timișoara, Ioan Chira a telefonat precipitat de la București. La ora 8, fix, a vorbit cu Mia.

„Nu pot să ajung acasă de sărbători, se întâmplă niște lucruri în țară”. Copila nu a înțeles.

„Ne părăsești și tu?”, a întrebat.

A fost ultima lor convorbire.

Pe 23 decembrie 1989, bunicul Miei era chemat la preventoriul din Ilişua. Îl căuta cineva din Cluj. După ce a așezat telefonul în furcă, omul a ieșit în stradă, a făcut câțiva pași și s-a sprijinit de un gard: „A murit Ioan!”

Mia nu a aflat de ce tatăl ei era la Cluj pe 21 decembrie și nu se dusese direct la Ilișua. „Speram să fie un vis urât, să fi fost o greșeală. Drumul spre morga din Cluj a fost cumplit de lung”.

Acolo, Mia și fratele ei au identificat cadavrul tatălui lor. După el au rămas o verighetă, un ceas, un lănțișor, actele și o bluză albastră.

Aceasta din urmă era preferata lui. Mia a păstrat-o. O mai îmbracă uneori, când i se face dor de tatăl ei.

„Te legi, așa, de niște lucruri şi ți-e frică, fiindcă poate începi să uiți. Bluza albastră nu mă lasă să uit”.

L-au înmormântat pe 24 decembrie 1989, în ajunul Crăciunului. Preotul care-i promisese că va oficia slujba nu și-a mai făcut apariția.

„În acele zile încă nu era vorba despre eroi. Sentimentul de frică domina, lumea fugea de noi, ne ocolea, nu știa cum să reacționeze. Puțini au fost alături de noi în zilele acelea”.

Astfel, singurii care l-au condus pe Ioan Chira pe ultimul drum au fost cei doi copii, un coleg de la Tipografie și groparii.

„Încă mă doare că l-am îngropat fără un preot, fără o slujbă”.

Mia a avut nevoie de mult timp să accepte moartea tatălui ei. În primul an, se așeza în fiecare seară în fotoliu așteptând să sune telefonul. La ora 8 fix.

Un gând nu-i dă pace.

„Știi, cu moartea mamei am fost oarecum împăcată. A fost o despărțire frumoasă, cu vorbe, cu promisiuni, chiar dacă nu toate promisiunile sunt îndeplinite.

Ceea ce mă doare atât de tare după tati e faptul că n-am apucat să ne luăm rămas bun. Știi cât de mult contează să poți să zici ce simți?

Ultima dată când am vorbit la telefon, i-am reproșat că nu vine acasă de sărbători. Poate era în viață dacă nu-i reproșam asta.

Îmi spunea cineva că ar trebui să încep să mă iert, dar nu știu dacă pot”.

Mia Prodan mărturiseşte că ar fi capabilă să-i ierte pe cei vinovați pentru crimele de la Revoluție. Pentru că, adaugă, condamnările lor ar distruge alte familii.

„Eu aveam o familie așa de frumoasă,  apoi ceva s-a întrerupt brusc, brutal. Am crescut fără părinți, alături de fratele meu.

Am muncit, nu am vilă și piscină, dar am nevoie de liniște și pace, să mă pot bucura de copilul meu. Suferința mea nu ar putea fi alinată de suferința altor familii.

În plus, când îi aud pe cei nostalgici după comunism, care repetă că era mai bine pe vremea aceea, mi se face așa o rușine să spun că sunt fiică de erou-martir al Revoluției din ’89”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€