Expresia lui Daniel Lyons, unul din personajele principale ale serialului "Years and Years", atunci când află că și-a pierdut toate economiile de o viață, din cauza colapsului economic produs de situația politică a țării

Apocalipsa modernă nu face zgomot

Eram pe canapea, cu un castron de popcorn în mână, când s-a terminat “The Day After“. Castronul era plin – de pe la jumătatea filmului n-am mai putut înghiți nimic, iar în ecranul negru care a rămas după generic mi-am văzut fața tapetată cu un soi de rictus de oroare. Și mi-am dat seama că mi-aș fi dorit să nu-l văd niciodată. 

“The Day After” e genul de film post-apocaliptic construit cu subtilitatea unui anunț de interes public despre zahăr și grăsimi. Nu e cel mai dezgustător film pe care l-am văzut vreodată. Nu e nici cel mai înspăimântător. Dar stilul didactic și moralist în care e construit e atât de brutal, încât n-ai unde să fugi, n-ai unde să te retragi – nici în poezia construcției, nici în vreo calitate artistică a imaginii. În nimic. Ești expus și vulnerabil ca o broască țestoasă care traversează un bulevard. Cred că singurul lucru mai barbar și mai direct la care m-am uitat până acum au fost vizualurile lui Morrissey cu animale sacrificate, pe care le-a proiectat în concertul de la Sala Palatului ca să convingă publicul să nu mai mănânce carne. 

“The Day After” a fost difuzat pe ABC în 1983 – un an aflat în mijlocul cursei înarmărilor, și, așa cum s-a descoperit ceva mai târziu, un an în care SUA și URSS chiar au fost la un pas de un război nuclear. L-au văzut atunci 100 de milioane de oameni. 

“The Day After” (1983) prezintă efectele unui holocaust nuclear prin ochii locuitorilor unui orășel mic din Kansas

Printre ei s-ar fi numărat și președintele Ronald Reagan, care a spus mai târziu, în memoriile sale, că l-a deprimat îngrozitor, ba chiar că l-ar fi convins să semneze cu Mihail Gorbaciov un tratat de eliminare a rachetelor nucleare de distanță medie și mică. 

Filmele post-apocaliptice au oglindit mereu fidel fricile oamenilor, iar apocalipsele au venit în forme variate care au reflectat panicile de moment ale societății. De la bombe atomice la zombies (o metaforă a societății atacate din interior, de un dușman care seamănă cu tine de la distanță, dar care, de fapt, vrea să te distrugă sună familiar?) la inteligența artificială și societatea hiperdigitalizată din Black Mirror, toate fricile sunt acolo. 

Acum și pe Netflix. 

În iunie 2016, britanicii votau să iasă din Uniunea Europeană, iar la sfârșitul anului, Trump devenea al 45-lea președinte al Statelor Unite. De atunci, știrile au căpătat o calitate suprarealistă și absurdă, din cauza căreia existența unor site-uri precum The Onion aproape că a devenit redundantă.

Și chiar e greu să mai distingi ce e real și ce e din The Onion, dacă într-adevăr Trump a vorbit despre înfrățirea dintre poporul american și poporul italian încă din vremea Romei Antice – ar putea fi fake news, dar este extrem de probabil ca Trump chiar să fi spus asta, oricât de incredibil ar părea pentru un președinte american. 

Acum mai puțin de o lună, Greta Thunberg, de 16 ani, izbucnea în plâns în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite. I-am ascultat discursul într-o dimineață, la știrile care urlau dintr-o cameră, în timp ce eu îmi luam micul dejun în bucătărie. La același buletin de știri am aflat – tot din camera vecină – despre criza capacelor de borcane din Turcia (turcii, speriați de situația economică a țării, au decis să producă isteric conserve de casă), despre cubanezii care au ajuns să se deplaseze cu căruțele din cauza crizei de combustibil și despre cum în Indonezia cerul tocmai se colorase în roșu din cauza incendiilor de vegetație. 

Și m-am simțit, dintr-o dată, ca un personaj din “Years and Years”, miniseria BBC care a răscolit în luna iunie un public care, după ani de zile de seriale cu zombie, războaie atomice, apocalipse chimice și biologice, vrăjitoare și vampiri sau ucigași în serie, credea că nu mai poate fi speriat de nimic. 

Până la Vivienne Rook, politicianul care spune pentru prima oară „Fuck” la televizor. 

Fuck! ca lozincă de partid

Mi-am dat seama atunci că “Years and Years” a fost, pentru mine, mai înfricoșător decât “The Day After”, decât “Black Mirror” sau decât Negan din “The Walking Dead”, pentru că mi-am pus întrebarea dacă nu cumva – asemenea membrilor familiei Lyons, care se uită din când în când la televizor la știri nu departe de știrile care mi-au amintit în dimineața aia de miniseria englezească – nu suntem, de fapt, cu toții, niște broaște aflate într-o oală care fierbe încet. 

Și tot asemenea metaforicei broaște – care nu-și dă seama de pericol până când apa din oală nu începe să fiarbă – dacă nu cumva nici nu realizăm că apocalipsa, într-un fel, a început deja – și că nu e cu explozii, cu război sau cu invazii extraterestre. E o luptă cu propria noastră absurditate. Nu e un bang, ci e un fâs, pe care îl procesăm emoțional cu meme, postări furioase pe Facebook, eroi culturali precum Greta Thunberg, pe care o sprijinim pasional din spatele tastaturilor în timp ce acuză marile corporații că i-au furat copilăria (fără să ne întrebăm ce-ar avea de spus un copil din Bangladesh care lucrează de la șase ani într-o fabrică de haine ale căror produse vor ajunge în curând într-un mall de lângă noi). 

“Years and Years” (2019) ne spune povestea familiei Lyons, din Manchester, pe parcursul a câteva decenii, începând cu anul 2019

Și după fiecare șoc, asemenea familiei Lyons, ne adaptăm și mergem înainte. Ne-am obișnuit deja cu ideea de Brexit, ba chiar râdem de englezi de vreo trei ani. Râdem de Trump. Normal că a zis asta sau asta. „Covfefe” e deja o vorbă din popor. Pe măsură ce lucrurile se schimbă, treptat, în viețile noastre, ne reconfigurăm încontinuu traseul ca niște GPS-uri într-un oraș asiatic cu trafic bezmetic, pentru că nu avem altă soluție.

Absurdul devine normal, tragediile rămân în urmă (mai vorbește cineva acum despre incendiile din pădurea amazoniană sau din Siberia?), iar cele un milion de lucruri mărunte pe care trebuie să le facem în fiecare zi ne ocupă cu succes mințile. Timpul e noua valoare reală al generației noastre – timp să gândim, timp să ne uităm în jur, timp să luăm decizii în mai mult de o fracțiune de secundă, dincolo de deciziile rapide, adaptative care vin mai degrabă din instinct de conservare, decât ca rezultat al unui proces de gândire rațională. 

Printre altele, serialul aduce în discuție și criza refugiaților

Serios, cât timp ai pe zi să te gândești la pădurea amazoniană? 

Cu toții suntem familia Lyons. Iar “Years and Years” este “The Day After” al generației noastre. Doar că la el nu se uită 100 de milioane de oameni. Și poate ar trebui. 

Puteți vedea “The Day After” gratuit aici, iar Years and Years pe HBO Go.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...