Apele, pământul şi oamenii

Viorel Ilişoi

Redactor

De râul Tărlung, dacă nu ești brașovean și nu-ți vine apa lui prin robinet, n-ai prea auzit. Dacă nu stai pe undeva de-a lungul lui, nu știi că există. E unul dintre zecile de râuri care pun o coroană de apă pe culmile domoale ale Ţării Bârsei.

Anonimul Tărlung s-a umflat în mijlocul verii. A plouat mult, cum n-a mai plouat pe la noi. Un potop scurt, o explozie de apă. Cerul s-a prăbușit pe pământ, s-a făcut una cu pământul.

După câteva ore, albia uscată a Târlungului s-a umplut, apa a dat peste maluri şi s-a năpustit furioasă peste tot.

A măcinat în vârtejurile ei poduri de beton, a măturat case, a luat la vale pământ, pietre, copaci, mașini, animale. În lungul râului au rămas sate cu apa până la ferestre, câmpuri acoperite de mâl, oameni zdrobiți, multă durere.

Un râu mic poate deveni un monstru.

APELE

Tărlung. Un firicel de apă ce licărește dintre pietrele Grohotișului.

Din muntele prahovean, Tărlungul o ia la vale cumva contra celorlalte ape, care vin dinspre Ardeal spre Muntenia. Taie județul Brașov, făcând hotarul estic al Bârsei, taie în două și Covasna.

Apoi, după ce se varsă în Râul Negru, apele lui ajung în Olt, se întorc prin Brașov și își continuă drumul spre Dunăre și spre mare.

Un pumn de apă din acest râu bicisnic este, în cele din urmă, un punct de legătură cu oceanul planetar. Toate pârâurile pe care le trecem cu piciorul au vocația universalității.

Undeva, Tărlungul se unește cu marile fluvii. Și se întoarce acasă prin cer, făcând câmpurile să rodească sau îngropându-le, la furie, în mâl.

Istoricul Mădălin Hodor: În 1989 a avut loc o diversiune militară executată de "armata secretă" a Partidului

Conspirațiile Revoluției: "turiștii sovietici" sau "Ceaușescu, vinovat pentru tot". Dar Securitatea?

Tatiana Niculescu: "Dacă n-ar fi fost asasinat, Codreanu ar fi rămas în istorie cel mult ca un personaj excentric"

INTERVIU. Autoarea recentei biografii a lui Codreanu vorbește despre legionarul care a ajuns idolul unui protestatar din orașul american Charlottesville.

Ieșind din măruntaiele Munților Grohotiș și cotind-o spre Ardeal, pârâiașul capătă putere din vâna altor pârâiașe pe care le înghite.

De pe stânga se hrănește întâi cu apele Urlățelului. Apoi îl culege pe neînsemnatul Urlatul Mic. Deja e un râu în toată firea, nu-l mai seacă razele soarelui.

Ar putea doar așa, cu mult noroc, să ajungă la capătul călătoriei, la Râul Negru. Dar nu se satură și mai adună în el și Doftana, râu ardelean cu un tiz celebru în Muntenia, apoi Gârcinul Mare și Gârcinul mic.

De pe dreapta, Tărlungul adună în drumul lui Capra Mică, Pârâul lui Bălan, Valea Cailor, Ramura Mică, Tesla, Dracu, Zizinul, cu cele două brațe ale lui, Dungu și Dobromiru, apoi Teliul, Dobârlăul, întărit la rândul lui de Dobârlăiaș, pârâiașul care tocmai a înecat două sate.

Aproape de capătul drumului, mai trage la el și puțina, sporadica apă din Pârâul Seaca. După o călătorie de 54 de kilometri și adunând ape dintr-un bazin de 485 de kilometri pătraţi, Tărlungul, devenit acum râu respectabil, se varsă în Râul Negru.

Aici se va amesteca, înainte de a ajunge în Olt, cu Pârâul Mare, Brețcu, Opălnău, Ojdula, Racoș, Ghelința, Zăbala, Covasna, Pârâul Beldii, Lisnău, Pârâul Satului, Lemnia, Estelnic, Cașin, Valea Mare, Cernat, Fundul Pârâului, Dalnic, Pădureni, Reci și Angheluș.

Râurile se întorc acasă prin ploaie: să ajute sau să distrugă.

Sunt ape mici, neînsemnate. Dar toate aceste vinișoare, ca în trupul uman, se adună în vene tot mai mari și ajung în același loc, în inimă.

Sau, dacă nu sunt gospodărite bine, se pot aduna toate, de pe mii de kilometri pătrați, într-un sat. Lunca Mărcușului, de exemplu. Sau Băcel. Sau Comăna. Sau Brădet.

Tărlungul face un popas la Săcele, unde umple un lac de acumulare. De aici primește apă marele oraș Brașov.

Barajul a fost construit în 1975, din pământ. Are o lungime de 709 metri la coronament și o înălțime de 45 de metri. Pe o suprafață de 148 de hectare, lacul de acumulare de la Săcele adună 18,3 milioane de metri cubi de apă dintr-un bazin hidrografic de 170 de kilometri pătraţi.

A plouat mult la sfârșitul lui iunie. Lacul s-a umplut. Brașovul era amenințat. S-au deschis vanele. Apa a pornit la vale. Multă. 800 de metri cubi pe secundă.

– Dacă se rupea barajul, atunci era necazul mai mare. Apa rădea jumătate din județul Brașov și jumătate din județul Covasna. Așa, s-a ales răul mai mic, s-a dat drumul la baraj. Nu era altă soluție.

Asta o spune cineva care se pricepe: locotenent-colonelul Pavel Luca, de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Covasna, șeful detașamentului de pompieri care, de câteva zile, încearcă să mai scoată câte ceva din ape în satul Lunca Mărcușului.

Pompierii stau pe un dig într-un moment de odihnă și privesc în jos, la apa care acoperă partea de jos a satului. Sunt arși de soare, obosiți, flămânzi.

Unul înfulecă din picioare un sandviș, altul bea fără oprire dintr-o sticlă de apă − un însetat în mijlocul apelor, altul face poze cu telefonul și le trimite cuiva, cine știe cui, cine știe unde.

Muncitorii de la Apele Române au scăpat apele de sub control.

Deodată, privirile tuturor se ridică spre cer. Caută ceva. Un uruit puternic de motor umple cerul senin. Dinspre Sfântu Gheorghe, ieșind parcă din soare, strălucitor în poleiala asfințitului, apare un elicopter.

E prim-ministrul Viorica Dăncilă. Vine în inspecție.

O fi bună și prezența ei la ceva, spun pompierii, că poate mai impulsionează puțin autoritățile locale.

Și poate coboară și între ei, acești bărbați rupți de oboseală care se luptă de câteva zile cu apa și cu înspăimântătoarea curgere lentă a mâlului.

Să vină și la ei, să îi vadă cum trudesc. Le intră mâlul și în ochi. Respiră mâl, uscat de soare și ridicat în aer ca o pulbere fină. Mănâncă mâl. Visează mâl.

Dar premierul nu coboară pe pământ, la Lunca Mărcușului, așa cum s-a anunțat. Dă un ocol prin aer peste satul inundat și pleacă mai departe, la Băcel, unde urgia e și mai mare.

Acolo se varsă Tărlungul în Râul Negru. Și, fiind și el refuzat, cum, la rândul lui, a respins Dobârlăul, râul Tărlung s-a întors furios peste Băcel și l-a nenorocit.

Premierul Dăncilă n-a coborât printre oamenii din Lunca Mărcușului.

Pompierii o petrec cu privirea pe Viorica Dăncilă, pe sus, apoi se întorc la ale lor, cam supărați.

– N-avem noi „privelegiul” ăsta, zice unul, imitând o gafă verbală a premierului.

O pompă uriașă de la buza digului și-a înfipt trompa groasă în lacul murdar din sat și trage 13.000 litri de apă pe minut.

– Criminali! Niște criminali! – intervine un sătean, reluând discuția despre barajul de la Săcele, întreruptă de apariția elicopterului.

Omul tocmai a trecut pe jos, prin apa care îi ajunge până la brâu, și a ajuns sus, pe dig, unde pompierii și-au instalat tabăra. Se duce în partea cealaltă a Mărcușului, trecând peste vechiul pod de piatră, scăpat ca prin minune de asaltul apei.

Alte poduri mai noi, mai mari şi mai solide, au fost dărâmate ca niște cutii de chibrituri, dar ăsta a rezistat, nu se știe cum.

– Ei știau că vine ploaia mare – continuă săteanul, răzuindu-şi mâlul de pe pantaloni cu cantul palmei, zadarnic – și trebuiau să golească lacul dinainte, să facă loc, nu să aștepte potopul. Dar ei, nu! Când s-au trezit cu barajul până la buză, aoleu, că se inundă Brașovul, hai să-i înecăm pe ăștia de la vale ca pe șoareci. Mama lor de criminali!

Poduri mari, de beton, s-au rupt ca biscuiții sub lovitura apelor.

PĂMÂNTUL

Jumătate de sat e sub apă.

În satul Lunca Mărcușului, Tărlungul și Dobârlăul merg o bucată unul pe lângă altul, la distanță de câteva sute de metri, înainte de a se uni mai la vale, la Băcel.

Amândouă cursurile au fost cândva îndreptate cu buldozerele și puse să curgă drept în lungul satului. Să tot fie 60 de ani de atunci. De 60 de ani, nimeni nu s-a mai îngrijit de diguri.

Pământul e nemuritor, dar n-are răbdare. Se mută de colo-colo, se bătucește, se reașază, se înmoaie, se lasă sfredelit de rozătoare, de infiltrații, de rădăcini.

Din timp în timp însă, trebuie să fie cumințit cu buldozerul, trebuie să-i dai o felie de beton s-o înghită, să nu lași vegetația și șobolănimea subteranelor să-l șubrezească.

Dar nimeni nu s-a ocupat de asta.

Iar când a venit apa mare − nu mai mare totuși decât ar fi putut digurile să suporte dacă ar fi fost bine întreținute −, două bucăți de mal au cedat.

Dobârlăul nu se mai putea vărsa în Tărlung, care era deja plin. Apele pârâului local, respinse de Tărlung, au năvălit în sat. De pe partea cealaltă, Tărlungul a năboit peste maluri, peste sacii cu nisip clădiți pe dig.

Partea mai joasă a fost înecată. Până la un metru optzeci a ajuns. Când te așezi cu fața la perete, semnul negru de sus, până unde a fost apa, e deasupra frunții.

Acum a mai scăzut, e până la genunchi. Dar a fost potop.

Urmele de pe ziduri arată că apa a trecut de un stat de om.

La căminul cultural a intrat pe geam. A dus mâlul gros până pe scenă.

Casele nu s-au dărâmat, că nu-s făcute din chirpici, ca în Moldova, unde se înmoaie ca turtele în lapte și cad una după alta la inundații, ci sunt din piatră, care se găsește din belșug prin părțile astea.

Au rămas casele în picioare, cu beciurile pline de apă, dar tot ce a fost în ele s-a stricat. Totul e plin de mâl, nu mai e bun de nimic.

Pământul din jurul caselor e sub apă. Ies deasupra vârfurile subțiri ale câtorva araci. Parcă sunt plutele nemișcate ale unor pescari nevăzuți care își încearcă norocul într-o apă fără urmă de pește.

Pe după case plutesc florile cartofilor noi, pătlăgele, frunze, bucăți de lemn din gardurile rupte.

Căpițele de fân sunt năclăite de sus și până jos de mâl. E un strat pe deasupra, o crustă crăpăcioasă, dar și la mijloc a pătruns mâlul. Fânul, abia ridicat pe proțapuri, nu mai e bun nici de foc.

Fânul atins de apele cu mâl nu mai e bun la nimic.

– Am muncit pământul din primăvară și până acum cu palmele astea, zice Marta, femeia din capătul satului, spre pod, unde s-a adunat mai mult mâl decât oriunde.

– Totul e acum sub mâl, nu mai am nimic!

Ea însăși pare smulsă din mâl, ba chiar făcută din clisă, cum va fi fost la începuturi jucăria peste care a suflat Dumnezeu viață.

Scoate țârfâială din curte cu două găleți și le răstoarnă în drum, sub gard. De câteva zile, o ajută să care nămolul din curte şi două neamuri venite din Ozun, dar n-au reușit să scoată nici un sfert din cât a adus viitura în jumătate de oră.

– Doar atât?

– Păi ce, te pui cu natura? Suntem niște furnici! – oftează femeia.

Vrea să-și șteargă sudoarea de pe frunte, dar își dă seama că e plină de glod și oprește gestul la jumătate, în aer.

Când îndoaie mâna, crusta de mâl de pe braț crapă și racul uriaș se dovedește a fi om, căci prin crăpăturile negre se văd liniuțe de piele umană.

Iar din ochii parcă scrijeliți în lut răzbate fugar o privire plină de resemnare.

– Mâlul ăsta ne omoară. Apa vine și se duce, dar nămolul rămâne, ăsta distruge tot.

Nămolul vine din sus, cărat la vale de Tărlung.

Zizinul a adus în Tărlung pământ și pietriș din munți. Acolo unde coastele au fost rase de arbori, apa s-a scurs vijelios în albie, a sărit peste maluri și a cărat la vale tot ce a prins sub tăvălugul ei.

A rupt și o bucată de vreo 30 de metri din drumul de la Brădet la Tărlungeni şi a mutat-o în Tărlung. Acolo e și conducta de apă a comunei Tărlungeni. S-a rupt ca o grisină sub lovitura torentului, iar oamenii stau fără apă de câteva zile.

Acum, câțiva meseriași se chinuie − stând până la genunchi în apă, cum stau reporterii TV când transmit de la inundații − să repare conducta. Și peste bâzâitul aparatului de sudură se aude, de sus, de pe munte, urletul drujbelor care continuă să taie.

Pământul nu rabdă să fie prădat în halul ăsta și se răzbună când prinde momentul: o ia la vale cu totul, mutând un deal peste alt deal, astupând case, îngropând tot ce e făcut de mâna omului.

După defrișări criminale, natura se răzbună.

După ce primește Zizinul în albia lui, Tărlungul se rostogolește spre Budila. Aici rupe malurile, cam 15 metri în adâncime, sapă în fundul albiei şi izbește cu apă și cu pietre în podul de cale ferată de la Budila, pe linia Întorsura Buzăului – Brașov.

E un pod vechi, inaugurat în 1931, parte dintr-un proiect vizionar, vechi din 1907, de a lega cu fier Ardealul de Ţara Românească.

Pământul românesc, tăiat de granițe nedrepte, trebuia unit. Regățenii au construit în doi ani linia de la Buzău la Nehoiașu.

După Primul Război Mondial a început construcția liniei din celălalt capăt, de la Hărman către Întorsura Buzăului.

Atunci a fost săpat cel mai lung tunel feroviar, cel de la Teliu, de 4.379 metri. Pământul a fost scobit cu cazmaua. Pe 25 iunie 1931 s-a inaugurat linia nouă de la Întorsura Buzăului la Hărman, de aici făcându-se legătura cu Brașovul.

Bucata rămasă, 35 de kilometri între Întorsura Buzăului și Nehoiașu, a fost abandonată atunci, în anii crizei economice.

A venit al Doilea Război Mondial, apoi comuniștii, apoi post-comuniștii… şi nici azi nu există o cale ferată de la Buzău la Brașov, prin pasul Siriului, cu 100 de kilometri mai scurtă decât cea prin Ploiești.

Pe 30 iunie 2018, după 87 de ani și 5 zile de la inaugurare, podul feroviar de la Budila a fost rupt de ape. Cu doar 10 minute înainte trecuse un tren.

Picioarele de piatră au cedat şi tablierul s-a prăbușit în râu. A rămas linia ferată atârnând în aer, de la un capăt la altul, un instrument de suflat al vântului.

După mai bine de 100 de ani de la ideea de a lega teritoriile românești cu șină ferată, pământul rămâne în continuare departe de oameni.

Un pod prea îndepărtat, pe o linie neterminată de 100 de ani.

OAMENII

Că Budila a rămas fără podul de cale ferată pare doar o știre de presă.

Imaginile cu podul căzând în apă au umplut internetul. Un spectacol senzațional, într-o regie diabolică. Dar dincolo de apogeul dezastrului nu mai caută nimeni.

– Am 600 de nevetiști în comună, se plânge primarul Budilei, Irimia Marșavela. Elevi și muncitori care plecau în fiecare dimineață la Brașov. Acuma nu știu ce vor face. Firma Trans Codreanu, care are curse auto la noi, a spus că nu are mijloace să suplimenteze cursele. Oamenii se duc și ei cu ce pot: care la ocazie, care cu mașinile lor, până se va rezolva într-un fel situația.

Oamenii au construit calea ferată, cu tuneluri, poduri, gări.

Oamenii au lăsat să se distrugă liniile, tunelurile, podurile, gările.

Marele tunel de la Teliu, cel mai mare, a înghițit sume colosale și vieți omenești. Însuși inginerul Ion Cotîrță, cel care condusese lucrările, a murit chiar în ziua inaugurării. A murit pe scena festivă, electrocutat, când a tras heblul care aprindea luminile în tunel și dădea semnalul de începere a serbării.

Atâta cheltuială de bani și atâta risipă de vieți ca să treacă prin tunel un tren amărât, cu un singur vagon, de la Întorsura Buzăului la Brașov. Iar acum nici acel tren nu va mai trece.

CFR nu mai operează de mult pe linia asta de importanță istorică și strategică. A concesionat-o unei firme private care, ani de zile, a plimbat pe acolo câteva automotoare − practic, un singur vagon rulând fantomatic pe o linie care cândva a vlăguit bugetul țării, iar acum atârnă prin aer.

Prin gara Budila nu mai trece niciun tren.

Podul e rupt și nu se știe dacă va mai fi reconstrui vreodată.

Ministrul Transporturilor, Lucian Șova (e o adevărată performanță pentru alegătorul român să știe cine este la un moment dat ministrul Transporturilor), a declarat:

„Trebuie să avem în vedere că este o lucrare de mare anvergură. Nu putem spune că soluţia de transport pe cale ferată va fi una imediată. Va trebui să vedem dacă aplicăm soluţia mai scumpă, mai durabilă, şi care va cere timp, sau vom genera una pe transportul rutier”.

Dacă nu e o soluție imediată, nu e deloc.

Niciun guvern nu ar construi un pod atât de scump ca să treacă pe-acolo un trenuleț privat, plătind statului câțiva firfirei, ceea ce ar face ca lucrarea să se amortizeze într-o mie de ani.

Din cauza oamenilor s-a rupt podul. Oamenii nu l-au mai reparat în ultimii 30 de ani.

– Au zis: lasă, că e nemțesc și ține. Dar uite că, în România, nici lucrurile nemțești nu țin.

Spune asta, cu durere, un bătrân, fost ceferist. A urcat cu greu rambleul înalt al căii ferate ca să vadă cu ochii lui dezastrul.

De când a căzut podul, vin oamenii să-l vadă. Unii ca să-l plângă, alții doar ca să-și facă poze cu ruinele și să le pună pe Facebook.

Un polițist păzește podul rupt ca să nu fie furat bucată cu bucată.

Jos, la picioarele podului, sunt parcate câteva mașini ale vânătorilor de imagini. Chiar și rupt, podul are ceva măreț. Seamănă cu un personaj epopeic, rănit de moarte, dar care încă se mai ține în picioare.

Bătrânului îi dau lacrimile. Alții se înfurie. Alții rămân pur și simplu muți în fața spectacolului.

Un polițist tânăr stă deoparte, aparent impasibil. Perimetrul e închis cu un cordon de plastic, ca o scenă a crimei.

Polițistul zice că păzește podul.

– Hai, domnule, fii serios. Cine să fure un pod ruinat?

– Oamenii. Cum s-a prăbușit primul picior, cum au apărut unii cu târnăcoape ca să spargă betonul și să ia fierul. Dacă nu aș păzi, imediat dispare șina, macazul, armătura din structura de beton, tot ce înseamnă fier.

Oamenii au făcut ca forța curentului să fie mai mare pe sub pod: la 50 de metri mai sus de pod este o balastieră care scoate prundiș din albie. Dacă tot scoți pietriș de pe fund, apa va săpa sub picioarele podului și, oricât de adânc ar fi înfipt, colosul se va prăbuși.

O anchetă va stabili dacă balastiera a avut vreun rol în catastrofă. Până una-alta, utilajele duduie din plin, munți de pietriș trec prin fălcile concasoarelor, apoi ajung în remorci.

Asta e cea mai importantă activitate economică în Budila.

Podul poate fi șubrezit dacă în apropiere se scoate pietriș din albie.

Din cauza oamenilor, gara din Budila a ajuns o ruină.

Clădirea uriașă, cândva frumoasă, crapă acum pe la încheieturi. O singură încăpere mai e folosită de impiegat. O femeie.

Iese, se uită în lungul liniei, oftează și intră înapoi. Nu vine niciun tren și s-ar putea să nu mai vină niciodată.

În loc de tren, niște maidanezi trec prin fața gării. În loc de călători, câțiva localnici trec pe la gară când scurtează drumul printr-o pădurice.

Linia pustie vine de undeva din orizont, își etalează rugina în fața gării, printre buruieni, apoi rămâne suspendată deasupra Tărlungului, monument trist al delăsării.

Și podul rutier din Budila, peste Zizin, a fost atins. Se circulă totuși pe el, pe un singur sens. O vestă reflectorizantă agățată în niște crengi îi atenționează pe șoferi să nu se apropie prea mult de balustradă.

La câțiva metri în aval de pod, Zizinul a rupt malul. Un plop uriaș s-a răsturnat peste râu, de la un mal la altul. În locul de unde s-a smuls rădăcina a rămas o gaură uriașă.

Câțiva oameni s-au apucat să scurme cu târnăcoapele în malul rupt. Caută fier vechi. Cine știe cum ajuns fierul acolo, la 2 metri în pământ.

Doi sapă în mal, alții sapă pe sub pod. Adună bucățile de fier într-o căruță.

– Ce să facem? Trăim și noi, că și noi suntem oameni, avem copii ca să-i creștem, zice tânărul care pare să fie șeful echipei de prospectori. Luăm 50 de bani pe kilogramul de fier vechi. Acum, cu inundațiile astea a mai venit fier, a cărat apa bucăți de mașină, a mai spălat pământul și a dezgropat fier vechi…

Prin gara Budila șuieră vântul.

În Budila sunt 950 de copii la grădiniță și la școală. Populația crește cu 100 de locuitori pe an. Unii trăiesc din fier vechi.

Primarul de dinaintea lui Marșavela a avut patru mandate, trecând pe la trei partide, și n-a făcut nimic pentru ei. Acum, că nu mai au nici tren, oamenii din Budila o vor duce și mai rău.

Căutătorii de fier vechi au dat atacul și la cabana lui Török Attila. Omul avea pe marginea râului un vagon auto în care dormeau muncitorii. Apa a luat vagonul pe sus și l-a dus ca pe o bărcuță, hăt, la vale.

– Cum s-a liniștit o țâră curentul, au și apărut dumnealor cu bomfaiere, cu târnăcoape, să taie vagonul și să-l care bucată cu bucată. No, mă, fir-ați ai dracului, dispăreți, mă! – m-am făcut eu la ei. Și s-au cărat. Acum stau cu ochii pe vagon până l-oi scoate cumva de unde l-a îngropat viitura.

Attila are 36 de ani. El și fratele lui au muncit 15 ani în Germania, în agricultură. Au strâns ban pe ban și au deschis o cabană pe malul Zizinului.

Au făcut și o grădină frumoasă în spatele cabanei, ca să aibă mâncare proaspătă pentru turiști, aducând pământ cu camionul de la câmpie.

Apa le-a spălat tot pământul, cu legume cu tot, şi le-a lăsat doar pietriș. Și peste toate acareturile din spate a trântit un strat gros de mâl și nisip, care acum s-a întărit ca betonul.

Au scăpat totuși cabana, solarul, terasa. Dar degeaba, că oricum nu mai vine nimeni la Attila. Drumul e rupt.

– S-o dus tătă munca mé din Germania, zice tânărul. Cinșpe ani am fost slugă la stăpânul neamț ca să ajung stăpân la mine acasă. Și na, a venit apa și mă trimite să fiu iar slugă.

Dacă nu ai trecut prin aşa ceva, nu poți înțelege durerea unui om care a pierdut totul.

Numai cine a trecut printr-o inundație știe ce înseamnă.

Te uiți la cel care umblă prin curte cu o pernă în mână, o pernă plină de nămol, vezi că nu știe ce să facă cu ea, nici dacă trebuie s-o pună undeva ori s-o arunce, îl urmărești cum se învârte bezmetic prin apă și îți dai seama că e încă sub șoc, că nu știe ce are de făcut acum, nu știe ce va face mâine, cum va înnoda viitorul apropiat de ziua când apa i-a intrat în casă până mai sus de ferestre și i-a distrus tot ce avea.

Agoniseala de o viață, cum zic reporterii.

Te uiți la omul care coboară din mașină, pe ultima palmă de pământ unde mașina poate înainta. O ia prin apă, până la brâu, ferindu-se de lemnele care plutesc pe uliță, prin curte. E gardul cel nou, e șopronul, e garajul. Toate, făcute surcele de forța curentului.

Casa lui, nouă, e o insuliță colorată în mijlocul apei. Intră în casă și iese după un timp cu un sac de plastic pe care îl târăște pe apă, semnn că nu e nimic greu înăuntru. Merge încet prin apă, întoarce câte o scândură și se uită la ea, pare să caute ceva prin apă.

Nu găsește nimic. Iese din apă, pune sacul în mașină, se urcă și el, așa, ud și plin de noroi, și pleacă abătut. Nu știi cât din tristețea lui ai înțeles, până la ce strat al suferinței ai pătruns doar văzându-l cum se târăște, înfrânt, prin apa murdară.

Te uiți la băiatul de vreo opt ani care iese din casă și coboară în curtea inundată. Apa îi ajunge la genunchi. Face câțiva pași prin apă, cu grijă, până la bicicleta din mijlocul curții. Nici nu i se mai văd roțile.

Încearcă s-o împingă prin apă. Nu poate. De bună seamă, la fundul apei e mult mâl, bicicleta e înfiptă în stratul gros. Copilul mângâie neputincios coarnele bicicletei, un timp, apoi, apăsat de dezamăgire, cu capul în piept, se întoarce în casă.

Nu poți înțelege durerea lui dacă n-ai fost o dată prizonierul apei și n-ai putut să-ți scoți nici jucăria din prizonierat.

Nimic nu se mai poate alege și culege din grădina de zarzavat.

Viceprimarul din Dobârlău, Ioan Arnăuț, stă de câteva zile în mocirla rămasă în Lunca Mărcușului.

A plătit un om din sat, cu tractorul, a mai venit și o mașină de la Apele Române, sunt și pompierii cu tulumbele lor, de trag apa din curți, din beciuri, din case. Și tot va mai dura vreo săptămână până va dispărea de tot.

Te uiți la vice cum aleargă de la unul la altul prin mocirlă, dă ordine, vorbește la telefon, cheamă ajutoare – și nu ești sigur că îi înțelegi zbaterea. De ce o face? E obosit, cu fața pământie, parcă a mâncat humă în ultimele zile și a dormit în șanț.

O sută de case a avut sub apă. Zeci de familii au trebuit să fie evacuate, duse la căminul cultural din comună, sus, unde apa nu bate nici de-ar fi Tărlungul și Dobârlăul de zece ori mai umflate.

Casele lui, familiile lui, din comuna lui. Zice că, în momente din astea, când te lovește Dumnezeu, oamenii sunt mai apropiați, mai săritori. Au sosit de peste tot conserve, pâine, apă minerală.

– Da, dar unii au zis la PRO TV că nu au primit nimic, deși eu le-am dat cu mâna mea, spune locotenent-colonelul de pompieri Pavel Luca. Ăștia-s oamenii!

Unii sunt așa, alții sunt altfel. Oameni sunt toți.

Om e primarul din Prejmer, care l-a sunat pe primarul din Tărlungeni să-l întrebe cu ce poate să-l ajute, imediat după potop.

– Mi-a trimis cisterne cu apă, că la noi conducta principală e ruptă, n-avem apă deloc – spune cu recunoștință Severius Beșchea, primarul din Tărlungeni.

O sută de case din Lunca Mărcușului au fost inundate.

Oameni sunt și proprietarii de la patru pensiuni din zonă − care, văzând la poartă un om plin de noroi, încălțat cu cizme, spun că nu mai au locuri libere. E același om căruia i-au spus mai înainte, la telefon, că au locuri. Un ziarist de teren, reporter la inundații.

Om e și pompierul care a cărat în spate, prin apă, alți oameni.

Și cel care, 24 de ore, fără întrerupere, a tras apă cu pompele din curți. Acum doarme în iarbă, pe dig, așteptând să-i vină schimbul.

Om e cel care a venit din Brașov cu o mașină Skoda plină de pâine, a oprit la intrarea în sat și a stat două ore cu mâna scoasă pe geam, ținând o pâine în afară. Iar cine trecea pe acolo și avea nevoie lua pâinea din mers. Luau și cei care nu aveau nevoie.

Oameni sunt și cei din partea de sus a satului, unde apa n-a urcat, care n-au venit în zona inundată să scoată măcar o ceașcă de apă din casele consătenilor lor.

Om e cel care a pus pe stâlpul din fața porții o scândură pe care a scris mare: MULȚUMESC.

Om este cel care se uită în fântâna plină de pământ și plânge. Pământul s-a uscat acum și lacrimile lui sunt toată apa din fântână.

O fetiță trece prin albia râului, merge jumătate de kilometru până la un izvor de pe coastă şi se întoarce cu găleata cu plină. O găletușă, cât poate ea duce.

Destul de grea, oricum, pentru că din loc în loc se oprește, se odihnește, schimbă mâna. Golește găleata undeva în casă și se întoarce. Toată ziua cară apă.

Recunoștința a răsărit din apele potopului.

Oameni sunt cei în curtea cărora am intrat la întâmplare – pentru că până acolo am putut merge cu cizmele.

Ea șterge fără oprire podelele, pereții, și nimic nu se cunoaște din urmă. Totul e ud, totul e negru, totul miroase a mucegai. Totul e un oftat gata să iasă. Și parcă nu vrea. O stare de sufocare.

El spală un preș în apa din curte. Adică doar îl curăță de noroi. Toate lucrurile din casă, perne, pături, lenjerii, haine, au trecut prin baia murdară şi acum zac pe o masă din mijlocul curții.

Nu mai sunt bune de nimic. Se vor usca și se vor face tari ca iasca. Dar în sufletul acestor oameni e un licăr de speranță că vor mai putea recupera ceva.

Sunt amândoi trecuți bine de 60 de ani. Se vede după aspectul lor îngrijit că sunt de la oraș și că înainte de pensie au avut meserii bune.

S-au retras aici, în Lunca Mărcușului, în casa dintre Tărlung și Dobârlău. Aici i-a prins urgia. Au pierdut totul. Mobilierul s-a umflat, e bun de dat la gunoi. Crăpături mari au apărut în pereți. Nu le mai vine să o ia de la capăt. Dar o iau.

Bărbatul este chiar poetul George Echim, fost avocat în Brașov, autorul a șapte cărți de poezie.

Inundațiile nu sunt pentru poeți. Lui îi tremură mustața când vorbește, abia se ține să nu scape plânsul afară.

– Simt că nu mai am putere, zice bărbatul. Când te lovește așa ceva, ce poți să faci? Simți că nu mai poți. Că nu mai vrei s-o iei de la capăt, mai ales la vârsta mea.

Ce poți să-i spui? Că mâine, când nu va mai fi apă în curte, poate va gândi altfel. Va scrie o poezie tristă și se va apuca de treabă. Până la toamnă, căsuța țărănească va fi curată și frumoasă ca înainte de potop.

Și pentru că nu știi cum să îmbărbătezi un om strivit de deznădejde, îi spui că va fi bine, că apa trece, oamenii rămân. Și îl îmbrățișezi.

În liniștea asfințitului, tulburată doar de hășcâitul fărașelor care adună mâlul de pe podele, doi bărbați stau în apă până la genunchi și fac schimb de cărți.

Poetul George Echim şi soţia sa, în curtea casei din Lunca Mărcuşului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€