Andrei Pleșu, la 70 de ani (II): Refuz să mă laud că am practicat "rezistența prin cultură"

Alin Fumurescu

Redactor

În prima parte a acestui dialog, Andrei Pleşu a povestit cum, după 1989, mulţi dintre cei care nu îndrăzniseră să ridice vocea împotriva comunismului au compensat cu încrâncenare şi radicalism, încercând să-şi contureze o nouă identitate.

În partea a doua, el vorbeşte despre câteva dintre propriile compromisuri, dar şi despre o disonanţă a întregii societăţi − care îşi găseşte scuze şi îi elogiază pe unii dintre cei care s-au adaptat indiferent de regim.

*

„Mă simt vinovat că, în vremuri grele, n-am fost un cetățean adevărat, gata să asume riscuri”

Andrei Pleșu: Să reluăm, rapid, tema „neamestecului” Bisericii în treburile „civile”. Argumentul doctrinar este separația dintre Împărăția cerească și cea pământească. Iisus trimite către „dincolo”, către viața de apoi.

De aceea, spre dezamăgirea unor contemporani „imanentiști”, El nu se războiește cu stăpânirea romană, nu e de partea „zeloților”. Alta e „lupta” Lui….

Alin Fumurescu: Să ne oprim un pic aici, că-mi vine o idee. Într-adevăr, secularizarea începe cu creștinismul, care zice: Împărăția mea nu e de pe lumea aceasta, dați Cezarului ce-i al Cezarului. Pe de altă parte, povestea cu simfonia bizantină…

− … presupune o întrepătrundere între cele două lumi. Eu însă interpretez altfel pasajul cu „Dați Cezarului ce-i al Cezarului”.

Dacă citești contextul, Iisus dă replica asta unor „provocatori”. Nu e o doctrină, e o eschivă dinaintea acelora care vor să-l prindă cu o „afiliere” vinovată.

El nu spune – trebuie să faceți compromisuri. Nu. E o „fentă” retorică, față de o grupare care încearcă să-l acuze de nesupunere față de puterea lumească.

Dar Biserica a luat, uneori, acest episod – și răspunsul lui Iisus – drept o invitație la o anumită „disponibilitate”, la o „înțeleaptă” acomodare la contextul Lumii…

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Legat de asta, am avut o experiență semnificativă când eram la Ministerul Culturii. Pe vremea aceea, „Cultele” erau anexate ministerului.

Mie însă mi s-a părut potrivit – având în minte intruziunile politicului pre-decembrist în viața Bisericii – să propun o totală desprindere a Bisericii de stat, adică o independență absolută a Cultelor. Știi cine a fost contra acestei idei? Biserica.

− La americani, Părinții Fondatori s-au gândit bine atunci, la început. Se atacau între ei, dar gândeau pe termen lung. Și ei și-au zis că o Biserică națională e o problemă, pentru că depinde de stat și va ține întotdeauna cu statul, și-atunci au decis să dea libertate religioasă tuturor, în sensul fragmentării… Ideea de bază era: dacă-i lăsăm, n-o să fie niciunul majoritar. Nu poți să previi facțiunile, și-atunci înmulțește-le.

− O idee strategic abilă…

− În America, dacă te declară biserică, ești tax free….

− La noi, e clar că un anumit tip de ambiguitate este una dintre tehnicile de supraviețuire ale Bisericii.

Dar nepotrivit, din punctul meu de vedere, e să transformi o manevră de supraviețuire în „canon”, în doctrină. Și să „colaborezi” cu puterea, insistând, totuși, că treaba ta „nu e din lumea aceasta”.

A face compromisul „cu legitimitate” este una dintre capcanele compromisului.

− Vă place acest Patriarh?

− Funcția patriarhală nu implică neapărat dimensiunea „seducției”. Un înalt ierarh nu are, în fișa postului, obligația „să placă”.

E drept că am scris, odată, un articol critic despre o anumită iradiere publică a Preafericitului Daniel. Se numea „Despre smerenie și surâs”. Mă refeream la aparența uneori superior mohorâtă a omului, pe fondul unei religii a iubirii, sau măcar a cordialității.

Dar, la înscăunare, am privit cu satisfacție și încredere evenimentul. Era cineva cu bune studii, cu un stagiu de vreo 8 ani prin Occident, pe scurt, cineva cu antecedente promițătoare.

De altfel, îl cunoscusem, în treacăt, încă din 1990, când se constituise un Grup de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii. Câțiva dintre membrii acestui Grup – P. Bartolomeu Anania, P. Iustin Marchiș, P. Daniel Ciobotea și Teodor Baconschi – m-au vizitat acasă, cu rugămintea să îi pun în legătură cu un viceprim-ministru de-atunci (Dumitru Mazilu), care se ocupa de Biserică.

I-a primit imediat − atmosferă revoluționară, ce mai… Atunci l-am văzut pentru prima oară pe viitorul Părinte Patriarh și mi-l aduc aminte ca pe o prezență rezervată, discretă, gata să participe la o necesară reformă instituțională.

P. Anania avea deja un plan: să fie numit el, temporar, patriarh, iar P. Daniel să ia Mitropolia Iașului, urmând ca, în pasul doi, P. Anania să se retragă din funcția supremă și, conform tradiției, să treacă de la Iași la București, ca Patriarh, P. Daniel. Așa s-a și întâmplat pînă la urmă (minus alegerea P. Anania la Patriarhie)..

Revenind la temă, s-ar zice că, pentru oamenii Bisericii de la noi, puterea lumească, fiind dată de Dumnezeu, trebuie asumată ca atare. E un fel de „realism”, pe care nu-l întâlnim ca atare la protestanți.

De catolici, ce să mai vorbim? Au rezolvat problema transformându-se ei înșiși în stat, adică integrând în puterea lor eclesiastică și puterea lumească….

Apropo, ați văzut ce-a spus Papa Francisc despre Brexit? Omul mi-a fost deseori simpatic, dar când am auzit comentariul lui, am rămas paf!. A zis – Îmi pare foarte bine că s-a realizat voința poporului.

Dacă aș fi avut ocazia, i-aș fi răspuns: Știți, tot „voința poporului” a fost și să fie răstignit Iisus. A fost referendum: pe cine vreți, pe ăsta sau pe ăsta? Și a fost voința poporului să fie răstignit nu Baraba, ci Iisus…

Simt însă nevoia, dacă vorbim despre compromis, să spun ceva și despre propriile mele compromisuri.

Mai întâi: refuz să mă laud că am practicat „rezistența prin cultură”. Pentru mine, rezistența adevărată e ceva ofensiv. Adică faci ceva, reziști, te opui.

Dacă un mare chirurg operează magistral sub comunism, nu se cheamă că el rezistă prin chirurgie. La fel și profesionistul scrisului.

Rezistența prin cultură, câtă vreme înseamnă să refuzi să scrii texte omagiale, să refuzi să scrii la comandă, să-ți vezi de profesia ta, e ok și e de apreciat. Dar nu numi asta dizidență sau luptă!

E drept, cei care nu s-au compromis prin texte jenante politic sunt mai bine plasați, moralmente, decât cei care și-au pus, oportunist, condeiul în slujba puterii comuniste. Există grade ale compromisului.

Dar trebuie să recunoaștem că majoritatea românilor – și mă includ în această majoritate – n-a întreprins nimic spectaculos pentru a se opune.

Ca să dau un exemplu: o poetă admirabilă și neacomodantă cum e Ileana Mălăncioiu a putut să-i spună lui Paler − care a vizitat-o în ’89 să-i ceară și ei o semnătură pro-Dinescu − că nu semnează, pentru că nu-i place poezia lui Dinescu. Ca și cum se strângeau semnături ca să îl propunem pe Mircea la Premiul Nobel pentru literatură…

Sunt feluri și feluri de a ambala compromisul sau rezerva prudentă. În general, românii găsesc ușor soluții de dezvinovățire când alții se dovedesc mai curajoși.

E adevărat că, spre deosebire de polonezi sau de unguri, am avut un regim mai urât, și era mai greu să se cristalizeze o opoziție articulată.

Solidaritatea nu era subînțeleasă. Amintiți-vă ce reacții subterane au apărut când s-a difuzat, de pildă, Scrisoarea celor șase (Corneliu Mănescu, Brucan și ceilalți).

Unii ziceau: „Trebuie să fie mâna rușilor, e o șmecherie aici!” Alții: „Ia mai dă-i încolo, la vârsta lor nu mai au nimic de pierdut; au dus-o bine toată viața și acum se dau bătăioși!”

Când s-au revoltat muncitorii de la Brașov, în ’87, nu s-au auzit decât două voci de susținere: Doina Cornea și – asta e! – Silviu Brucan, care era deja în atac… Când a ieșit pe ring Dinescu, auzeai inși gata să declare: „E nebun!”.

Nu e bine, cred, nici să eroizăm tot, nici să condamnăm de-a valma pe toată lumea. Pot apărea, mereu, surprize.

Este ceea ce povestește fostul șef al serviciilor secrete din vremea lui De Gaulle. A răsfoit arhivele Rezistenței franceze și a tras concluzia – comunicată președintelui – că publicarea lor n-ar fi oportună, date fiind unele ambiguități în tabăra rezistenților…

Dar de ce?, a întrebat De Gaulle. Ce-ai găsit acolo? Răspunsul a fost: „La France, mon Général!”

Revenind: Mă simt vinovat că, în vremuri grele, n-am fost un „cetățean” adevărat, responsabil, ofensiv, gata să asume riscuri.

− Da, nici eu…

− N-am fost în linie cu Paul Goma, cu Doina Cornea, cu Dorin Tudoran, cu Dan Petrescu, cu Gabriel Andreescu, cu minunatul Radu Filipescu (pe el îl admir cel mai intens, pentru curaj, candoare și suferință).

Andrei Pleșu în 2009. Foto: Lucian Muntean

„Faptul că am intrat în partid a fost o inerție de parcurs. Faptul că am acceptat funcția a fost un derapaj vinovat”

− În 1989, vă spun o poveste de-a mea, mi s-a propus să devin redactor-șef la revista „Napoca Universitară”, dar cu condiția să mă înscriu în partid. N-am vrut, fiindcă se simțea în aer că altul e cursul istoriei, dar mă întreb cum aș fi reacționat dacă asta s-ar fi întâmplat în 1980, când încă nu existau glasnost și perestroika…

− Deschidem subcapitolul situațiilor de compromis în care ne-am aflat fiecare dintre noi. Eu, de pildă, am acceptat, în 1968, să intru în partid. Această „promovare” făcea parte dintr-o serie începută devreme.

Mai întâi, cam prin clasa a II-a, te făceau pionier. Nimănui nu-i trecea prin cap să culpabilizeze acceptarea cravatei roșii. E ceea ce aș numi normalizarea compromisului, respectiv patologizarea firescului.

Lucrurile erau privite mai curând cu umor. Părinții se amuzau ce mândru te dai arborând semnul înregimentării. Pe urmă, în mod automat, te făceau utemist, respectiv utecist. La urmă, venea − în anumite condiții, e drept − primirea în partid.

Aici începe o selecție mai severă. Unii voiau să fie membri de partid, dar, din cauza dosarului, nu erau acceptați (și acum, de multe ori, se laudă că n-au fost pătați politic).

Alții cereau insistent – și cu succes – să fie primiți (de pildă, Tudor Vianu a făcut-o, hélas, printr-o scrisoare apărută în „Scânteia”), iar alții ori nu erau întrebați și o lăsau baltă, ori spuneau „nu”.

Mie mi s-a făcut oferta în anul II de facultate. Eram un student foarte bun și mi s-a adus o adeziune gata completată, numai s-o semnez. N-am stat prea mult pe gânduri. Familia m-a sfătuit și ea să mă conformez: Intră, domnule, că fără asta nu se poate face carieră…

Astăzi, îmi reproșez cât se poate de drastic această delăsare, această superficialitate morală. Nu am nici măcar scuza că, tot atunci, în 1968, au intrat în partid oameni de toată lauda (Paul Goma, de pildă), păcăliți de puseul „patriotic”, anti-rusesc, al lui Ceaușescu, de după invadarea Cehoslovaciei.

Nu, eu nu m-am gândit la asta. Am tratat lucrurile pur și simplu birocratic: era pasul trei, inevitabil, după pionier și utecist.

A urmat însă un compromis și mai grav. Angajat, după facultate, la Institutul de Istoria Artei, am fost „ales” șef de grupă, care era o secțiune a organizației de partid de la Facultatea de Arte Plastice.

Colegii au socotit că, pentru liniștea noastră, era o soluție „rezonabilă”. Nu eram genul combativ, angajat, cu aspirații politice. N-am făcut, de altfel, în noua mea calitate, nici o ședință de grupă, nu am „prestat” în registru activistic.

Dar acceptul meu nu a fost mai puțin o formă de nesimțire conjuncturală, un compromis de care mă puteam lipsi, și n-am făcut-o! Faptul că am intrat în partid a fost o inerție de parcurs. Faptul că am acceptat funcția asta a fost un derapaj vinovat.

M-a spălat, ca să zic așa, „norocul” că, în 1982, m-au dat afară din partid, într-o ședință furtunoasă, condusă de o activistă celebră în epocă, Olivia Clătici. A fost unanimitate, cu doar două abțineri: Anca Oroveanu și un student (sau o studentă?) de la secția de sculptură.

− Cred că asta presupunea mult curaj…

− Absolut. Ceilalți s-au conformat, ba unii au făcut chiar exces de zel. Profesorul meu Raoul Șorban − domn fin, ulterior membru PRM − m-a făcut mormon, alt profesor al meu, Dinu C. Giurescu, m-a „înfierat” principial, după ce, mai întâi, în pauză, mă luase la closet ca să-mi spună, pe șest, că regretă, dar n-are ce face.

Sorin Ulea a demonstrat că sunt un personaj subversiv, iar profesorul de anatomie al școlii a demonstrat că am trăsături de eredo-sifilitic.

La început, am luat excluderea mea drept o eliberare. Brusc, „scăpasem” de toate identitățile mele anexe și de toate carnetele − de partid, de sindicat…

Dar m-au dat afară și din serviciu, am căpătat și interdicție de semnătură − pe scurt, nu mai aveam nici un mijloc de subzistență (soția mea, la fel).

Ca să nu fiu pasibil de o încadrare la „parazitism” social, mi s-a oferit, totuși, un post de muncitor necalificat la fabrica de sticlă. Am refuzat, am dat statul în judecată și am pierdut.

M-am apărat singur, fără succes. Eu vorbeam în termeni juridici (mă pregătisem anume), iar completul de judecată îmi răspundea în termeni politici.

M-am dus în audiență la responsabilul cu cultura din Primărie, unu’ Căpudeanu. Am întrebat: Eu, acum, din ce-o să trăiesc? Ce fac, plec din țară?

Răspuns: Tovule, eu nu te înțeleg. Matale ești intelectual, ai citit filosofie… Dom’ne, când ai văzut cuvântul ăsta transce… trans… trasc…

Nici unui activist nu îi ieșea de la prima încercare cuvântul „transcendental”. −Dumneata nu știi că, încă din secolul trecut, Marx deja îl condamnase pe Kant tocmai d’aia?

Omul se pregătise! Răsfoise rapid vreun dicționar și înțelesese că și Marx fusese amestecat în secta aia indiană…

M-am enervat (nu prea mai aveam ce pierde) și m-au auzit spunând: Nu pot să cred că așa se judecă un om! Dă-o-n pizda mă-sii! Ieșirea asta a mea l-a impresionat, poate pentru că arăta că nu eram un fandosit…

Zice: Tovule, îmi place cum gândești… Uite ce propun: faceți un memoriu către Tovarășu’. Știți câtă înțelegere are el, îi explicați situația și să sperăm…

Eu nu știam să fac memorii de genul ăsta, cu limbajul standardizat al sistemului. Dinescu mi-a povestit odată că încercaseră cândva, la Uniunea Scriitorilor, să compună un astfel de memoriu, unul de protest, adresat șefului suprem. Și, după ore lungi de lucru „abil”, textul arăta ca o scrisoare omagială…

Am apelat la ajutorul unui unchi al meu, care era contabil la o întreprindere și era mai versat. Am încropit capodopera și am semnat-o.

Am, cred, circumstanțe atenuante: eram în panică, nu știam ce m-așteaptă, cum am să mă întrețin, ce alți pași pot să fac.

Evident, memoriul meu suna ca dracu’. Mă străduiam să-mi dovedesc nevinovăția, cu argumente de loialitate, de muncă cinstită „pe tărâmul” propășirii patriei.

Acest memoriu a fost dezgropat de „binevoitori” ca dovadă de colaboraționism. De altfel, i s-a spus „scrisoare”. Adică purtam o corespondență tandră cu șeful…

Tov. Căpudeanu a găsit, totuși, că textul e insuficient: Faceți o anexă, cu detalii. Am făcut-o. Asta a devenit a doua mea „scrisoare”.

Inutil să spun că memoriul meu n-a avut nici un efect. Probabil că nici n-a ajuns vreodată în mâna „andrisantului”. Oricum, regret sincer acest episod neonorabil din viața mea, chiar dacă pot invoca circumstanțe atenuante.

Pe de altă parte, mă irită, totuși, când, pe baza acestui nefericit text, sunt taxat drept lingău al regimului, în vreme ce lui Adrian Păunescu i se ridică un bust în Grădina Icoanei, iar Vadim face carieră de „tribun” național. Dar, în fine, „asta-i situația…”

Andrei Pleșu, o amintire cu Nichita Stănescu: „Bă-bătrâne, hai să facem greva foamei”

„Accidentul” meu politic și profesional de la începutul anilor ’80 a avut și o foarte amuzantă componentă „conspirativă”. Eroul ei a fost Nichita Stănescu.

După ce am primit interdicție de semnătură, am trecut, întâmplător, pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde Nichita a ținut să-mi sară, solidar, în ajutor:

Bă-bătrâne, hai să facem greva foamei. La mine-n apartament, în Amzei. Nu facem politică, nu spunem nimic de partid. Spunem doar atât: Tânărul Ni-Nicolae Iorga (Nichita avea simțul hiperbolei…) nu mai are voie să scrie. Da-dați-i voie săăăă scrie. Atât spunem.

M-am interesat: în greva foamei ai voie să bei. Acuma: ei știu că matale ai pro-probleme cu inima, iar eu am pro-probleme cu ficatul. S-ar putea ca matale să-ți dea un șut în inimă, iar mie să-mi dea uuun șut în ficat.

Bătrâne: cine a avut curajul săăă se nască, trebuie să aibă și curajul săăă moară. Iar dacă ne dau afară din țară, ne dăm jos la graniță, pupăm pământul țării și ne omorâm.

M-am întors acasă în stare de șoc: hiper-flatat de o asemenea „ofertă”, dar hiper-înspăimîntat. N-aveam cum refuza așa ceva. Mă cufundam, rapid, într-o dispoziție testamentară.

Atunci a intervenit Sorin Dumitrescu, mult mai apropiat de Nichita decât mine. Sorin m-a mai liniștit: „Stai, nu te pripi, Nichita nu trebuie luat în tragic. Specialitatea lui e metafora…”

Bine − zic −, dar a fost foarte explicit. Mi-a spus că se duce mai întâi în Iugoslavia, la Struga, unde tocmai luase un premiu, din premiu face o donație unei uzine din Ploiești, ca să dovedească în ce fel poezia poate ajuta industria și pe urmă se duce la „bătrânul” Ceaușescu, sau măcar la fiu-său Nicușor, și le cere să mă rezolve… Și, dacă nu sunt receptivi, facem grevă.

Ca să mă convingă definitiv, Sorin mi-a evocat un episod din 1968, cînd, la intrarea rușilor în Praga, Nichita, aflat la masă cu Dumitru Țepeneag, a avut un impuls „revoluționar”:

Bă, Țepe, trebuie să facem ceva și noi, un gest, dă-o dracu’! Uite, hai să ne aruncăm de-aicea, de sus, din hol. (La Uniunea Scriitorilor, restaurantul era jos, dar în hol erau niște scări spre primul etaj și, sub ele, o canapea).

Țepeneag n-a stat pe gânduri și a executat, eroic, mișcarea, rupându-și un picior. Nichita, uimit, a venit în fugă spre el: Bă-bătrâne, te doare?

Nu pot garanta autenticitatea absolută a momentului, dar istoria orală trebuie să-l consemneze. Fapt e că, până s-a întors Nichita de la Struga, mi-am recăpătat dreptul de semnătură. (Cum? Asta e o altă poveste…)

Și, reîntâlnindu-mă cu Nichita, îl aud spunând: Bă-bătrâne, mă bucur că ți-ai recăpătat dreptul să scrii. Hai să bem un rom!

Totul e bine cînd sfârșește cu bine! E și ăsta un chip (complex…) al dizidenței autohtone.

Prima parte a acestui dialog:

Andrei Pleșu, la 70 de ani. Un dialog despre curaj și compromisuri (I)

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€