Andrei Pleșu, la 70 de ani. Un dialog despre curaj și compromisuri (I)

… pe 23 august 1944, România „întorcea armele”. În aceeași zi, patru ani mai târziu, se năștea Andrei Pleșu, semn că nu doar românii, dar și istoria poate întoarce armele. Buturuga mică răstoarnă carul mare.

Nu voi zăbovi asupra biografiei lui Andrei Pleșu. Cărți, funcții publice, premii, Colegiul Noua Europă, revista Dilema Veche, ș.a.m.d. – le poate afla oricine e interesat.

Pentru o mai bună contextualizare a dialogului ce urmează, e mai importantă o poveste adevărată: spre apogeul delirului ceaușist, în 1988, lui Andrei Pleșu i-a apărut o cărticică, Minima moralia.

Încăpea ușor într-un buzunar ceva mai mare și vorbea cu seriozitate jucăușă despre un personaj înțeles până atunci ca fiind unul din panoplia „aventuri pentru copii” – Robinson Crusoe, un personaj „de poveste”.

O citeai și te-ntrebai: cum de mi-au scăpat toate astea? Cum am putut să nu le văd? Cum am putut să nu mă gândesc?

Cartea costa 5 lei, cât un pachet de Carpați-fără (3,25) și-o cafea la Croco (1,75). Îmi amintesc perfect, pentru c-a trebuit să plătesc pe ea, în realitate, 25 de lei – o sumă uriașă pentru un student famelic la medicină (opt beri la halbă, cu bacșiș cu tot, la Decanat).

Poate unii nu mai știu, dar, în ultimii ani ai comunismului, „industria de carte” din România se susținea vânzând cărți „la pachet”: într-un celofan se puneau împreună patru cărți „ideologice”, iar în vârf, una cu adevărat cerută.

Era o metodă perversă, dar eficientă: dacă voiai să citești o carte bună, n-aveai încotro – trebuia să cumperi și rebuturi ideologice. Patru neputincioși stăteau, la propriu, în cârca unei valori. În cifre, comunismul arăta, încă o dată, bine.

Nu-mi amintesc, de bună seamă, care erau celelalte patru cărți cumpărate la pachet cu Minima moralia. Îmi amintesc doar că pachetul era un adevărat șoc vizual: întruchiparea impotenței comunismului de a se descurca dacă nu parazitează.

Patru cărțoaie copertate, și-n vârf, o cărticică nu mai mare decât un carnet, toate învelite în celofan și legate c-un soi de fundă.

Se cumpărau ca pâinea caldă. Și toată lumea știa de ce. O lună mai târziu, cărțulia lui Andrei Pleșu nu se mai găsea decât pe piața neagră, la prețuri mult mai prohibitive decât cei 25 de lei „oficiali”. Mi-a fost limpede încă de-atunci – comunismul era pe ducă.

Un an mai târziu, biografia personală a marcat trei evenimente notabile: m-am îndrăgostit de viitoarea soție, a căzut comunismul și i-am rămas îndatorat lui Andrei Pleșu pentru că m-a învățat că erudiția nu e totuna cu pedanteria, că poveștile trebuie să fie luate în serios, dar și că înțelepciunea nu presupune bățosenie. E dilematică.

Sunt lecții pe care le-am purtat cu mine de-a lungul timpului și de-a curmezișul continentelor.

Dialogul care urmează a avut loc în vara lui 2016. Mă aflam în România pentru a intervieva cât mai mulți oameni, din toate mediile, despre percepția compromisului înainte, în timpul și după căderea comunismului.

Demersul era parte a unui proiect academic mai vast pe tema compromisului la români, menit a combina analiza cantitativă cu cea calitativă. (Pentru detalii, vezi Prefața la ediția în limba română a cărții „Compromisul – O istorie politică și filosofică”, în curs de apariție la editura Humanitas.)

Așa am ajuns și la Andrei Pleșu, care a avut bunăvoința de a sta la povești cu mine vreme de aproape două ore. „La povești”, în acest caz, nu e o figură de stil, ci – după cum se va vedea – realitatea.

Ceea ce urmează nu e un interviu, ci un „stat la povești”, iar dacă stilul colocvial − à batons rompus, cum ar zice francezul − deranjează pe cineva, n-are decât să nu citească mai departe.

Pentru că Andrei Pleșu e un om ca o poveste. Care, de n-ar fi, nu s-ar povesti. La mulți ani!

*

„Mulți dintre cei care au stat cuminți înainte de ’89 au simțit nevoia să se răfuiască oarecum cu ei înșiși”

Alin Fumurescu: Eu am început din întâmplare. M-am întrebat, la un moment dat, cine a zis pentru prima dată „politica e arta compromisului”. Am crezut că numai eu nu știu cine a zis asta. Și-am întrebat un profesor: „Nu știu”. Am întrebat altul: „Nu știu”. Și mi-am dat seama că nu știe nimeni. It is well known. Dar cine-i „it”-ul ăla? Cine-a zis asta?

Și, încercând să mă duc înapoi în timp, am descoperit că, pe la sfârșitul secolului XVI, începutul secolului XVII, englezii foloseau constant termenul de „compromis” cu sens neutru sau pozitiv, iar francezii, constant cu sens negativ. Primele dicționare atunci au apărut, la sfârșitul secolului XVII, și-n Anglia, și-n Franța.

Francezii vorbeau cu sensul negativ, că nu trebuie să te compromiți cu un inferior, nu pui în compromis decât „les affaires douteuses”, iar englezii, nimic despre sensul negativ. La englezi trebuie să aștepți până la sfârșitul secolului XVIII ca să apară pentru prima dată o conotație negativă a termenului.

Și mă gândeam la relația românilor cu compromisul, în timpul comunismului sau după… Vorbeam cu Sever Voinescu și el mi-a zis ceva la care nu mă gândisem: Dom’le, noi avem o aplecare spre compromis, dar nu vrem să-l denumim, să-l rostim ca atare.

Andrei Pleșu: Prin urmare, cuvântul „compromis” e compromis. (râde)

− Da, fă ce zice popa, nu ce face popa…

− Eu am în minte câteva experiențe care ilustrează anumite tipuri de compromis. De pildă, mi-aduc aminte de o discuție cu Dan Hăulică, care a fost un maestru în zona negocierii utile, fără de care n-ar fi scos „Secolul 20” – o revistă excepțională, care publica lucruri incredibile în contextul regimului comunist.

Și mi-am dat seama că el are o abilitate „tehnică”, pe care, la un moment dat, am simțit-o pe pielea mea, și care merită amintită ca tip de manevră „câștigătoare”.

Eu îi fusesem student și nu îndrăzneam să fiu prea „radical”, prea ofensiv, iar când, totuși, încercam să sugerez că asta n-aș face, aia nu prea merge, ailaltă e cam gogonată , Hăulică spunea: Dragă, realitățile sunt promiscui.

Deci, asta era formula lui de acomodare. Era și moldovean, practica, în mod natural, un anumit tip de gândire răsăriteană…

Alt „caz” e Mircea Dinescu. De câte ori mi se întâmpla să-i atrag atenția că gestul sau vorba cutare nu sunt în regulă, răspunsul lui era: Hai, bre, nu te patetiza. Adică: n-o lua așa în serios, lucrurile astea vin și trec… Un relativism regățean, de data asta.

Și pe conu’ Alecu Paleologu l-am auzit definind compromisul ca fiind, adesea, o strategie necesară. Era una dintre temele la care făcea referință, cu umor, destul de des.

Aș mai evoca și alte exemple. Toată „lumea bună”, în anii ’50-’60, era oripilată, nu fără motiv, de compromisurile politice ale lui Tudor Vianu sau ale lui George Călinescu, ca să nu mai vorbim de Sadoveanu…

Dar, privind retrospectiv, am înclinația să fiu mai nuanțat. Pentru mine, faptul că oameni de anvergura lor au continuat să fie profesori universitari în anii de-atunci a contribuit enorm la asigurarea unei anumite continuități de cultură „normală” în România, într-o perioadă desfigurată propagandistic.

Vianu și Călinescu i-au făcut posibili pe Ion Frunzetti, pe Edgar Papu, pe Dan Grigorescu și pe mulți alții. Toți, oameni de mare valoare, profesori, la rândul lor, într-o perioadă de cumpănă.

Sigur că toate astea au avut un preț, pe care Vianu și Călinescu au acceptat să-l plătească, fără îndoială fisurați lăuntric. Dar eu zic că a meritat…

Ce să facem? Așa au fost vremurile. Asta-i situația! O formulare tipică, prin care românul își justifică, uneori, resemnarea, pasivitatea…

Una peste alta, mă număr printre apărătorii respectuoși ai profesorilor Vianu și Călinescu. Trebuie judecate și consecințele tipului lor de compromis.

Dacă din compromis nu rezultă decât un beneficiu privat, e puțin. Or, „compromisurile” profesorilor Vianu și Călinescu au oferit beneficii altora. Sigur, există grade de compromis: nu e vorba să omori oameni…

Aici, Sadoveanu, după mine, e greu de iertat. Nu pentru compromisuri de tipul Călinescu și Vianu; dar el a fost președintele Marii Adunări Naționale și, în această înaltă „demnitate”, a semnat cu mâna lui decretul de executare a lui Lucrețiu Pătrășcanu, care era fiul vechiului său prieten de scris și de șprițuri D.D. Pătrășcanu.

Când, înainte de război, cei doi amici beau câte un pahar, micul Lucrețiu se juca printre picioarele lor. Iar Sadoveanu a semnat condamnarea lui la moarte!

− N-am știut asta.

− Păi, dom’ne, asta da, asta e groasă! Cu asta suntem într-o zonă a compromisului la care nu te mai poți raporta prin nuanțe înțelegătoare.

Un alt episod care v-ar putea interesa e cel pe care l-am trăit când am primit interdicție de semnătură din cauza „Meditației Transcendentale”.

Cu ceva timp în urmă, fusesem invitat, generos, de Octavian Paler – care era redactor-șef la „România liberă” – să scriu din când în când o cronică a cărții de artă.

Apucasem să scriu deja o serie de asemenea cronici (nu fără momente „delicate”, când domnul Paler mă invita la redacție și-mi propunea unele „ajustări”: să schimbăm puțin aici, să scoatem chestia asta etc).

Vremuri grele! Paler nu devenise încă purtătorul de lance al opoziției de după 1989. Mi-aduc aminte că, la o ședință a Uniunii Scriitorilor de după Revoluție, s-a luat decizia să mergem in corpore la guvern, ca să obținem unele beneficii pentru breaslă.

Ei bine, domnul Paler, brusc radicalizat, a zis: Eu nu vreau să cauționez, prin prezența mea, acest guvern. Mircea Dinescu, pe atunci președinte al Uniunii, s-a cam enervat: Hai, bre, că te-ai văzut cu Ceaușescu de nu știu câte ori, și nu te-ai temut că-l cauționezi!

Fapt e că, la un moment dat, surprins de intransigența nouă a domnului Paler, l-am invitat odată la o plimbare și i-am zis: Domnule Paler, ați fost, totuși, până în ultima clipă, redactor-șef la un ziar foarte important, care a lansat expresia „Epoca de Aur”…

Răspunsul a fost: N-aș fi rezistat dacă n-ar fi fost Dumitru Popescu-Dumnezeu… − Păi ăsta e în pușcărie acum! − Asta-i viața!, a conchis Paler.

Adaug că, înainte de 1989, Tavi Paler reușise un aranjament deștept: nu scria articole „rușinoase” în gazeta lui, adică în „România Liberă”.

Pentru așa ceva îi dădea cuvântul prietenului său Adrian Păunescu, ceva mai lipsit de prejudecăți. În schimb, el scria la „Flacăra” lui Păunescu articole nobile despre Velásquez, despre Rubens… Era un fel de înțelegere: bătrâne, eu la tine fac cultură, tu la mine faci politică…

− Haideți să vorbim un pic mai mult despre asta. Ce-o fi fost în capul lui Paler, bunăoară, de zicea că pe vremea aia era ok, dar pe vremea asta nu mai face compromisuri? Care credeți că era explicația?

− Nu e vorba doar despre el. Mulți dintre cei care, înainte de ’89, fie au stat, cuminți, deoparte, adică n-au mișcat în front, fie au fost siliți de împrejurări să accepte compromisuri au simțit nevoia, după aia, să se răfuiască oarecum cu ei înșiși, să-și revizuiască portretul.

Aveau, în sfârșit, ocazia să-și dovedească lor înșile și altora că au și resurse de intransigență, pe care, până atunci, le cenzuraseră.

Eu numesc asta „a avea curajul secund”. Nu ai avut curajul prim, al opoziției fățișe și riscante, îl ai pe cel secund, care nu implică mari riscuri. În plus, dă foarte bine să ieși la rampă…

Eu în acești termeni am judecat – deși m-am certat pentru asta cu mulți prieteni de-ai mei – un anumit aspect al Pieții Universității.

În acest context, l-am întrebat odată pe Sorin Mărculescu – un, aș spune, eroic redactor la Cartea Românească înainte de ’89 (fără el n-ar fi apărut, între altele, „Jurnalul de la Păltiniș”) – ce l-a motivat să iasă în piață. Mi-a explicat sincer: Era pentru prima oară în viața mea cînd puteam să urlu în stradă!

„Reproșul lui Gabriel Liiceanu: Mă, tu ce vrei, de fapt? Vrei să pleci din țară?”

− Când eram la Bloomington, profesorul Jeffrey Isaac, un tip care s-a mutat dinspre extrema stângă spre centru, ne-a spus să scriem o poveste din viața noastră, dar care să aibă implicații din perspectiva filosofiei politice. Eu am lucrat la revista „NU”, am fost în Piața Universității, arestat la mineriadă… Și m-am gândit: de ce eram noi așa de înrăiți? Înainte de ’89 am scris la Napoca Universitară, n-am scris niciun rând de care să-mi fie rușine, dar nici n-am fost Doina Cornea, n-am pus manifeste, să fi făcut dizidență… Și-atunci m-am gândit: nu cumva din cauza unui sentiment de culpabilitate?

− Uneori a fost și culpabilitate. Alteori – oportunism și duplicitate. Când m-au dat afară din PCR, în ’82, unul dintre discursurile cele mai dure împotriva mea, ca membru nedemn al PCR, a fost al unui foarte bun bizantinolog, Sorin Ulea, un domn fin, de familie foarte bună. A dat cu mine de toți pereții!

Asta nu l-a împiedicat ca, în 1990, să fie unul dintre marii vorbitori anticomuniști de la balconul Pieții Universității.

Mai inocent e cazul Manuelei Cernat, fata lui Mihnea Gheorghiu, care era directoare când am fost dat afară din Institutul de Istoria Artei. Cineva dintre colegi i-a spus, pare-se, hai să facem ceva, să protestăm!.

Manuela a răspuns, înțelept: Nu putem periclita un Institut întreg de dragul unui singur om. Ei bine, tot ea era aceea care, în Piața Universității, umbla cu sufertașul plin, să le dea de mâncare protestatarilor… Un fel de fenomen de compensație.

Ceea ce nu înseamnă că n-au fost, la acea mare demonstrație, oameni autentici, de perfectă bună credință. Nu se pot face judecăți globale.

Spun însă că motivațiile de la fața locului erau, inevitabil, pestrițe, iar una dintre cele mai intense era euforia de-a te putea manifesta. După ce nu te-ai putut manifesta o viață, trăiești, în sfârșit, euforia libertății.

Trecând la cazul meu. Eu nu mă consider un dizident. N-am făcut, în meserie, concesii lucrative, dar nici n-am ieșit la bătaie. Dar, la un moment dat, am picat, pur și simplu, ca prostul, în afacerea „Meditației Transcendentale”.

Am fost invitat la Institutul de Psihologie al Academiei, la o conferință despre o anumită „tehnică spirituală”. Era exclus să-ți treacă prin cap că e vorba de o capcană, când totul era strict oficial.

E adevărat că, intrând în sala de ședință, mi s-a părut nițel ciudat să văd pe perete, lângă obișnuita poză a lui Ceaușescu, poza unui indian care semăna puțin cu Johnny Răducanu.

Am aflat că era fondatorul tehnicii cu pricina, devenită un soi de sectă. Conferința pe care am auzit-o era perfect mediocră, așa că n-am mai frecventat întâlnirile următoare.

Uitasem, practic, episodul, când, după vreun an, un ofițer de Securitate mi-a spus că am greșit și m-a pus să dau o declarație care să confirme prezența mea − „neprincipială” − la acea conferință.

Au urmat represalii, care ne-au dat tuturor celor implicați o „aură” (arbitrară) de dizidență.

Mai aproape de „design”-ul real al dizidenței a fost relația mea cu Mircea Dinescu, un dizident adevărat.

Am continuat să mă întâlnesc cu el, deși era sub severă supraveghere, am acceptat să frecventez, dacă eram invitat, diverse ambasade străine, deși nu era voie decât dacă, ulterior, livrai instituțiilor „de profil” un raport informativ.

Cum n-am făcut-o, ba am semnat și o scrisoare de protest împotriva persecutării lui Mircea și a întregii lui familii, m-am trezit eu însumi pus la zid și cu o mașină de poliție la poartă, 24 de ore din 24.

Legat de asta, nu pot să nu menționez reproșul pe care mi l-a făcut atunci prietenul meu Gabriel Liiceanu:

Mă, tu ce vrei, de fapt? Spune-mi și mie, că suntem amici. Vrei să pleci din țară? Altfel de ce faci asta? Noi avem treabă de făcut aici… Nu ne-a învățat bătrânul (adică Noica) să ne ocupăm de cultură, de Platon, de Hegel, de Heidegger…? E ca și cum noi ne jucăm frumos în ograda noastră, trec niște golani pe stradă și, în loc să ne vedem de treabă, ne repezim la ăia…

Asta a fost și motivația lui Gabriel pentru a nu semna scrisoarea pro-Dinescu. Nici Ana Blandiana n-a semnat…

A chemat-o Paler la o întâlnire discretă în vederea semnării. Ea era, totuși, nașa copiilor lui Dinescu. În locul ei, a venit la întâlnire soțul ei, minunatul Romulus Rusan, și-a spus: Lăsați-o în pace acum pe Ana. Săraca, trece și printr-o criză de gastrită, n-o băgați în chestiile astea…

Nu pot să nu am, astăzi, o tresărire, când, pe acest fundal, o aud pe Ana Blandiana spunând, într-un interviu: Un lucru regret − când am fost opozant, eram singură.

Într-un fel, așa era. Era singură, pentru că nu o percepea încă nimeni ca soldat de front, în ciuda poeziei șopârloase cu șoricelul….

După 1989, la noi s-a întâmplat ceva care a fost foarte bine definit de Adam Michnik. El a venit la București în februarie sau în martie 1990, a mirosit, expert, „situațiunea” și, după câteva zile, a dat un diagnostic:

Am impresia că, înainte de ’89, când trebuia să fiți morali, ați făcut politică, adică v-ați „acomodat”, ați acceptat compromisuri utile, iar acum, când ar trebui să faceți politică, nu faceți decât morală…

− Dezvoltați un pic aici, că este exact ce mă interesează.

− Adică, până în 1989, politica era doar „politichie”, cum am zice pe românește: adaptări „bine temperate”, mici cedări, nu neapărat dramatice, dar, în orice caz, o tehnică de a negocia în așa fel încât să-ți poți vedea de treabă, punând exigențele morale între paranteze relativizante.

Or, zicea Adam Michnik, tocmai după 1989 trebuia să facem politică, să dialogăm, să construim alternative solide, să negociem… M-a întrebat, de altfel: Cine câștigă alegerile? Zic: FSN-ul. Și zice: Păi atunci de ce nu intrați toți în FSN?

Eu m-am cam speriat, că existase și pe vremuri teoria că am putea intra în PCR ca să-l „subminăm din interior”. Dar rămâne valabilă ideea că, în primele luni după Revoluție, noi nu prea aveam chef de negociere cu puterea.

Preferam „verticalitatea”, intransigența de beton. Pariam pe un fel de gesticulație moralizantă, pe „atitudine”. Adică pe ceea ce ne cam lipsise înainte.

− Cum v-ați explica asta la un nivel teoretic?

− Eu am judecat atunci asta ca pe o confuzie între opoziție și dizidență. Adică lumea bună de după ’89 a trecut post factum la dizidență, în loc să facă opoziție. Făcea inadecvat ceea ce nu făcuse adecvat la timp.

− Era ca un fel de căutare? „Vreau să-mi recapăt identitatea ca om liber”?

− Da. În mare măsură, era o problemă de identitate – ăsta e un cuvânt-cheie. Fiecare se întreba cine este, de fapt. Cum se definește. Eu nu sunt ăla care… eu sunt ăsta care…

− Nu-s cel de atunci, sunt cel de acum…

− Pentru destindere, o mică anecdotă apropo de manevrele „conspirative” ale lui Paler și ale mele, pe vremea când strângeam semnături pentru Dinescu. Ne temeam mereu să nu ni se asculte telefoanele, să nu se afle ce încercăm să facem.

Și atunci, doamna Mariana Celac, care era partenera lui Mihai Botez și avea ceva experiență de „ilegalitate”, ne-a sărit în ajutor.

Mi-a spus: Uite cum faceți: să zicem că vrei să te întâlnești cu cineva miercuri, la 12, dar să nu se prindă ăștia când vorbești la telefon. Atunci spui: ne vedem joi, la ora 13. Adică o zi și o oră mai târziu decât în realitate.

Mi s-a părut genial: băi, ce înseamnă exercițiul ilegalității! Și m-am dus imediat să-i spun lui Tavi Paler: − Fii atent, dacă te sun și-ți spun că ne vedem joi, la 1, asta înseamnă că ne vedem miercuri, la 12. – A, bine, perfect!

După trei zile: Alo, Tavi? Aș vrea să ne vedem joi, la 1. Pauză lungă, și o dezarmantă reacție ardelenească: Joi-joi, adică chiar joi, sau…? S-a dus dracu’ tot complotul.

Țin, totuși, să fac o precizare: faptul că Paler (cu alte premise, e drept), sau Liiceanu, sau Blandiana, sau alții s-au „radicalizat” după 1989 nu-i incriminează. Dimpotrivă. Există „treziri”, recalibrări contextuale, „conversiuni”.

În definitiv, și Apostolul Pavel a făcut experiența Damascului, într-o variantă mult mai dramatică și mai cutremurătoare identitar… Oricine are dreptul să evolueze, să-și reformuleze strategiile și opțiunile. Poate cu o singură condiție: să nu-și uite etapele.

Revin la „Meditația Transcendentală”. Când am fost dat afară de peste tot (și precizez că „a fi dat afară din partid” era mult mai grav decât „a nu fi membru de partid”), mă sună Paler și-mi spune: Dragă, eu zic să accepți să te întâlnești cu Păunescu, că el te poate ajuta să-ți recapeți măcar dreptul de semnătură…

„Ce mă fac? Noica: Nu stai de vorbă cu derbedei”

− Păunescu era chiar așa de influent?

− Da, era foarte influent în acel moment. Îl salvase pe Marin Sorescu, care și el avusese interdicție de semnătură…

− Sorescu a avut interdicție de semnătură?

− Pentru o perioadă scurtă, fiindcă fusese și el implicat în „Meditația Transcendentală”. Dar fusese, ca să zic așa, „practicant”, în speranța că tehnica respectivă îl va ajuta să-și recupereze sănătatea.

Dar l-a salvat Păunescu. Cum? I-a publicat o poezie care se numea „Tricolorul”. Era patriotică, „pe linie”, și i-au dat drumul. Plus că era Marin Sorescu…

Revin. Nu înainte de a spune că am mai povestit toate astea într-un interviu amplu cu Doina Jela și într-altul, cu Mirela Corlățan. Deci, Paler îmi propune să vorbesc cu Păunescu.

Zic: Domnu’ Paler, eu nu-l cunosc… Zice: Te rog, acceptă o întâlnire. Te duci la redacție la „Flacăra” și vorbești cu el.

Eram dat afară din slujbă, n-aveam drept de semnătură, nevastă-mea era și ea dată afară, deci eram în aer.

Așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am dus. A apărut Păunescu, după ce îl auzisem urcând scările într-un soi de vuiet omagial, și, cum a intrat, mi-a dat mâna și mi-a spus sec: Două lucruri: un memoriu și-un articol!

Zic: Memoriu am făcut deja, către șeful statului. Zice: Nu, nu, unul către mine. Zic: Nu e destul către…? Zice: Nu, memoriu către mine.

Bine, zic. Și articol, ce fel de articol? Răspuns: Matale nu citești „Flacăra”? Ceva care să meargă în „Flacăra”.

Bun. Am plecat edificat. Mi-era clar că „aranjamentul” nu mă interesa. Ajung acasă, mă sună Paler: Dom’ne, scrie, dom’ne, un articol.

−Domnu’ Paler, nu știu să fac articol de-ăsta, drăgălaș. N-am scris nicodată așa ceva. − Domnu’ Pleșu, nu puteți scrie, de exemplu, un articol despre pace în artă? Despre „Guernica” lui Picasso… Un eseu, așa cum le scrieți dumneavoastră…

Pe vremea aia, era „pe val” lupta pentru pace, pentru că Nicolae Ceaușescu voia Nobelul pentru pace… −Hai, dom’ne, insistă Paler, nu poți face un text despre „Guernica”?

Zic: Bine, mă mai gîndesc, și vreau să mă și sfătuiesc cu alții.

Și aici reluăm tema compromisului, în trei ipostaze distincte. Am dat trei telefoane.

Unul lui Ștefan Augustin Doinaș. − Domnu’ Doinaș, uitați în ce situație sunt. Mi se cere asta. Ce părere aveți? −Dragă, m-aș bucura să văd numele dumitale reapărând în presă. Dar prețul care trebuie plătit pentru asta e decizia dumitale.

Alt telefon, lui Alecu Paleologu: − Coane Alecule, uite ce pățesc. Răspuns prompt: Dragă, nu fi vanitos, ca să te dai mare p-ormă ce eroic ai rezistat tu ispitei… E vorba să reintri în circuitul cultural din care faci parte. Scrie ce-ți spun ăia să scrii și-ai terminat, îți vezi de treabă.

Paleologu îmi sugera, deci, că există o specie de refuz al compromisului care nu are decât motivația (impură) a orgoliului. Băi, nu vă puneți voi cu mine, eu sunt statuie…

Al treilea telefon: Constantin Noica. Ce mă fac? Răspuns prompt: Nu stai de vorbă cu derbedei.

− Ați avut trei mesaje…

− N-am înțeles nimic (râde). Fapt e că m-am gândit să scriu, până la urmă, un articol neconjunctural, de istoria artei, despre o lucrare a lui Nicolae Grigorescu în care se vede, pictat din spate, un arnăut, în timpul Războiului de Independență: undeva, în fața lui, explodează o grenadă, iar el contemplă „spectacolul” cu un fel de detașare, privind spre apus…

Textul meu era un comentariu despre tema „uitării” la români, despre ce înseamnă să-ți explodeze bombe în preajmă, iar tu să savurezi peisajul….

− Parcă Thales scria ceva de tipul − în jurul meu câmpiile sunt pustiite, vacile mugesc, numai eu stau în mijlocul dezastrului și contemplu eternitatea…

− Da, da… Ei bine, scriu articolul și-l duc la „Flacăra”. Redactor-șef era Nicolae Cristache. În timp ce-mi citea textul, sună Păunescu. Și îl aud pe Cristache spunându-i „șefului”: Da, a venit. Da, l-a adus. Nu, n-are.

− „Nu, n-are”?

− Da, adică vreun citat oportun, ceva „de actualitate”. Am uitat să spun că toată noaptea din ajun se făcuseră unele presiuni ca să scriu ce trebuie.

Paler spunea: Bagă și-un citat din tovarășul Ceaușescu. − Domnu’ Paler, dar eu nici nu citesc ziarele… – Îți dau eu un citat, ceva cu pacea, care-i problema? − Domnu’ Paler, eu pot să ridic 500 de kile. Dacă mă puneți să ridic 700, nu pot. Fac apoplexie.

Pe urmă suna Tudor Octavian, care lucra pe atunci în echipa lui Păunescu, pentru a deveni, după 1989, un aprig combatant pe tărâmul civismului:

− L-ai scris? − Nu. – Mă, nu-nțelegi că aici e poker mare. Dacă nu-l scrii tu, îl scriu eu, și-l semnez cu numele tău. − Dacă faci asta, m-arunc pe geam, să știi! Cum să faci așa ceva?!

Bun. Las textul lui Cristache, așa cum era. Ce aflu după aia? Articolul a fost publicat în „Flacăra”, apoi cineva de la Consiliul Culturii a zis – Păi ăsta are interdicție: n-are voie să publice.

Așa se face că o parte din tirajul revistei conține articolul, iar într-o a doua parte a tirajului, articolul nu mai există. A fost scos.

− Aveți amândouă numerele?

− Din păcate, nu. Dar articolul l-am publicat ulterior, neschimbat, într-o culegere de texte. Deci, cele trei răspunsuri pe care le-am primit de la sfătuitorii mei sunt trei feluri de a pune problema compromisului.

Unu: care-i prețul? Doi: să n-o faci din vanitate. Trei: să refuzi din principiu, înaintea oricărei negocieri, ideea însăși a compromisului. Pur și simplu, nu stai de vorbă.

− Asta-i cum zicea Steinhardt: cu dracul nu accepți nici că doi plus doi fac patru.

− Sigur.

„Când vezi dosarul lui Ion Diaconescu, încremenești: omul n-a cedat nici o centimă!”

− Dar asta v-a spus-o Noica, ceea ce e interesant, fiindcă despre el nu putem spune că n-a făcut niște compromisuri…

− Singurul „compromis” al lui Noica de care știu eu avea următoarea argumentație subiacentă: nu putem spera, pe termen lung, nici o schimbare radicală a situației. Prin urmare, tot ce putem este să facem ce știm mai bine: cultură! Restul nu duce la nimic.

„Politica e meteorologie”, asta era opinia lui Noica. Dacă plouă, ce faci? Te lupți cu ploaia? Te opui? Nu: lucrezi pe ploaie! N-ai ce face! Accepți conceptul și valorifici ce se poate valorifica.

Cu această strategie în minte s-a dus, de pildă, în Franța − după ce i s-a dat, într-un târziu, pașaport − și i-a șocat pe toți spunându-le că se poate face cultură în România, și că-i roagă să sprijine efortul cultural autohton, lăsând-o mai ușor cu bombăneala critică.

Evident, cei de-acolo au fost șocați: mai ales Eugen Ionescu s-a supărat foarte tare. Noica a încercat, de asemenea, să-l convingă pe Mircea Eliade să vină în țară pentru o reconciliere utilă pe terenul orientalisticii…

Când o editură germană s-a oferit să-i publice o lucrare, a pus condiții: să fie publicat, mai înainte, Lucian Blaga, și să nu fie vorba doar de un autor sau doi, ci de o serie de gânditori români. Rezultatul a fost că editura cu pricina n-a mai publicat nimic…

Pe de altă parte, când, la ieșirea din pușcărie, i-au cerut să semneze un soi de angajament de colaborare, a spus – Asta nu fac, mai bine mă băgați la loc. Despre asta nu se vorbește.

Sigur că toți foștii pușcăriași erau urmăriți și somați să „țină aproape”: de la Petre Țuțea la Coposu etc. Pe Ernest Bernea îl convocau „la sediu” până la adânci bătrâneți și-i mai dădeau și câte-un brânci…

Apropo de asta, trebuie să mărturisesc că există un om care mi-a stârnit o maximă admirație deși, până să văd unele documente la CNSAS, nu mi se păruse foarte „reprezentativ” și nici foarte util proaspăt reînviatului PNȚCD.

Este vorba despre bietul domn Ion Diaconescu (președintele PNȚCD după moartea lui Corneliu Coposu și președinte al Camerei Deputaților între 1997 și 2000 – n.r.).

Când îi vezi dosarul, încremenești: au încercat pentru a-l „converti”, pentru a-l subordona, tot ce se poate imagina, și mai ales brutalitatea fizică. N-a cedat nici o centimă! Un adevărat martir, o mare reușită umană. O fi și o chestie de „făină”, de „conformație” nativă, nu știu.

− Revenind la Noica: de ce el, care susținea rezistența prin cultură, vă spune – „Nu stai de vorbă cu derbedei!”?

− Și pe mine m-a mirat, și mă miră până în ziua de azi. De fapt, eu credeam că el o să-mi dea mai curând răspunsul domnului Paleologu. Ei, iată că e pe dos.

Înc-o poveste cu compromisul.

Înainte de ’89, când mergeam la Păltiniș, aveam adesea ocazia să-l întâlnim și pe Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. El era pe-atunci un fel de ministru de externe al Bisericii Ortodoxe, umbla mult prin străinătate și spunea, uneori, că la noi nu se dărâmă biserici, că nu e chiar așa…

Cu juvenilă îndrăzneală, l-am întrebat odată, în timpul unei mese: Înalt Preasfințite, cum vine chestia asta? Înainte să răspundă, ne-a propus, lui Gabriel Liiceanu și mie, să facem câțiva pași în afara clădirii, semn că se știa înregistrat.

Am ieșit, deci, și am auzit următorul răspuns: Dragii mei, eu vreau să reconstruiesc mănăstirea Sâmbăta, să fac acolo un mare centru cultural și spiritual, iar pentru asta îmi trebuie bani și aprobări. Găsesc că, pentru un astfel de scop, e îngăduit să faci oarecari compromisuri. Dar voi cum faceți? Ca să vi se publice o carte, sau ca să căpătați un pașaport, așadar ca să obțineți unele beneficii individuale, sunteți gata să vă faceți că nu vedeți porcăriile din jur. Nu zic că le lăudați, dar, în orice caz, le treceți sub tăcere, stați cuminți. De ce? Ca să vă realizați proiectele proprii. Păi, eu, ca să fac o mănăstire, trebuie să recurg la polonic…

Asta apropo de preț…

− Apropo și de ortodoxie: cred că, într-un fel, ortodoxia, deși nu le numește ca atare, e mult mai dispusă la compromisuri în chestiile lumești, dar nu compromite dogma, spre deosebire de protestanți, care tot încearcă să se adapteze…

− La noi, în ortodoxie, se bucură de o vie circulație cuvântul „pogorăminte”. E vorba despre un fel de atenuare contextuală a abaterilor, de o derogare de la judecata prea dură, de o privire concesivă asupra unor „omenești” derapaje. Pe scurt, despre o asumare a compromisului.

Te adaptezi vremilor, te împaci, smerit, cu împrejurările. E un ecou târziu al ideii bizantine de „simfonie” între Biserică și Stat, între Împărăția Cerească și cea lumească.

− Ortodoxia e cu simfonia puterilor, ceilalți sunt cu cele două săbii care nu încap în aceeași teacă…

− Exact. În ce mă privește, am fost de multe ori întristat de unele „pogorăminte” politice ale Bisericii noastre.

Înainte de 1989, mi se răspundea că tocmai datorită lor avem unele libertăți: mergem când vrem la liturghie fără nici un risc, se publică – și se poate citi – Filocalia laolaltă cu alte scrieri ale Sfinților Părinți, obștile monahale sunt tolerate și funcționale etc.

Anecdota primează? Dacă da, vă pot da un exemplu hazos de pogorământ ierarhic.

Înainte de Teoctist, a fost Patriarh Preafericitul Iustin Moisescu, căruia îi plăcea, când mergea în vizită pe la mânăstiri, să fie tratat cu două-trei păhărele de whisky.

Gazdele îi cunoșteau tabietul și începuseră să știe și cam pe unde ținea mâna, la masă, înaltul ierarh, așa încât păhărelul să fie accesibil fără efort.

Dar odată, la Păltiniș, la schit, s-a constatat că urmează o vizită a Preafericitului și că s-a uitat de achiziționarea băuturii lui preferate. Au fost trimise rapid, la Sibiu, două maici, pentru îndreptarea situației.

Unde? La Partid, că doar acolo găseai sigur whisky (dacă nici asta nu e „simfonie”…). Numai că, pe drum, maicile au uitat numele băuturii.

Știau doar numele „beneficiarului” și aveau o vagă amintire, eufonică, a „produsului”. Așa că, întrebate ce vor, au răspuns, ușor stingherite, „Niște iustin!”.

− Sfârșitul primei părți −

*

Partea a doua a acestui dialog:

Andrei Pleșu, la 70 de ani (II): Refuz să mă laud că am practicat „rezistența prin cultură”