Andrei Mihalca, explorator în Africa: „Cel mai mare pericol e legat de oameni, nu de animalele sălbatice”

Bianca Felseghi

Senior Editor

„Purici, nomazi și supă de șobolani. Povești din Africa ecuatorială” (Humanitas, 2024) e un jurnal de explorator. Transcrie o călătorie fascinantă în interesul științei întreprinsă de autorul-medic veterinar-specialist în paraziți și boli parazitare la animale și fotograful Andrei Mihalca. E prima lui întâlnire cu scrisul sistematic, dar a mai publicat în 2021 un album, numit simplu Africa, în care a adunat imagini cu animale fotografiate chiar de el în 15 ani de expediții în Kenya, Uganda, Africa de Sud, Coasta de Fildeș, Liberia, Republica Centrafricană sau Somalia.

„Purici…” nu e o carte de travel, dar e una care îți inspiră dorul de ducă. La fel cum filmele precum Out of Africa (Sydney Pollack, 1985), The Constant Gardener (Fernando Meirelles, 2005) sau Blood Diamond (Edward Zwick, 2006) te transportă într-o lume aproape senzorială, în care experimentezi căldura insuportabilă, mirosurile și gusturile savanei, cartea lui Mihalca reușește și ea această magie. Aproape că simți cum alunecă pe gât carnea de șobolan vânată de triburile locale, gătită în supe de ierburi, cu tot cu blană.

PressOne: Ai publicat acum câțiva ani un album foto despre Africa, iar acum un soi de jurnal de explorator al celor aproape 20 de ani de când lucrezi pe continent.

Andrei Mihalca: Totdeauna mi-am dorit să mă duc în Africa și am tot căutat căi, dar era destul de greu să pleci cu un proiect. Și nu voiam să mă duc în excursie. Eram doctorand și-mi făceam teza pe paraziții reptilelor sălbatice din România.

Și-n contextul ăsta l-am contactat pe David Modrý, care lucra tot în domeniul parazitologiei la Facultatea de Medicină Veterinară din Brno, Cehia. I-am scris un e-mail, că aveam nevoie de niște articole de la el pentru teză. Atunci încă nu se găseau pe internet, nu aveai acces la alte cercetări sau articole decât dacă ți se trimiteau efectiv printate, prin poștă.

Și tot corespondând, ne-am împrietenit cumva. Voia și el să vină în România să vadă Delta Dunării, să lucrăm ceva împreună. A venit până la urmă în 2005, vara, și am stat împreună câteva săptămâni. David lucra deja în Africa de mai mulți ani. Așa am reușit și eu să ajung abia în 2006, când aveam 28 de ani. Fusese visul meu de când eram copil. 

- Poți merge alături de oricine în Africa sau e nevoie de o anumită structură sufletească?

- Acuma, eu știam câte ceva despre ce face el pe-acolo, dar nu era foarte vizibil. Însă am îndrăznit să îi spun că aș vrea să merg cu el în Africa. Și mi-a zis că el vrea să demareze un proiect de vaccinare antirabică a câinilor în zona unde studia deja cameleoni - el și cu un prieten de-al lui pasionat de cameleoni descriau ceva specii noi descoperite în Africa de Est.

Așa am pus la cale o expediție în Africa, eu având și experiență clinică în cele două cabinete veterinare pe care le dețineam atunci în Cluj. Am obținut întâi o bursă de la Ministerul Cercetării, o bursă Nicolae Titulescu, să mă duc 3 luni în Cehia. Și în acest interval am fost cooptat într-un proiect internațional de-al lor și am plecat să implementăm faza pilot a proiectului social pe câini. Am stat atunci 63 de zile în Africa. Și am devenit prieteni buni.

- Până la urmă n-a fost un proiecțel, că a durat zece ani!

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

INTERVIU. Mircea Geoană: „Pe ceea ce înseamnă plagiat, eu sunt mult mai aproape de opiniile dvs. N-am niciun fel de problemă dacă ceva e demonstrat în afară normelor academice de atunci”

Mircea Geoană a reacționat astăzi, la câteva ore după publicarea probelor plagiatului în teza sa de doctorat, printr-o postare pe Facebook în care susține că demersul jurnalistic al PressOne e parte dintr-o murdară campanie împotriva sa: “Mă așteptam la astfel de atacuri murdare, așa cum, de 3 luni, anumite posturi de televiziune duc o campanie de denigrare la adresa mea. Încă o campanie de fake news nu e nimic nou sub soare”. 

- Da, însă atunci nu știam ce perspectivă va avea. Nu prea erau fonduri, am vaccinat numai vreo 70 de câini în primul an, să vedem dacă funcționează. Apoi am căutat niște finanțări. Ne-a ajutat și un ONG, Veterinari fără Frontiere, din Cehia.

Situația în nordul Kenyei era critică: existau focare de rabie și oamenii mureau de turbare. Boala se transmite prin salivă, prin mușcătură sau zgârietură. Câinii o dobândeau la rândul lor din rezervorul sălbatic, tot prin mușcătură de la hiene, șacali. Turbarea e o boală virală. În zona unde am mers noi, în nordul țării, asistența medicală este puțină și greu de accesat, fiind exclusiv privată oferită mai mult de misiuni ale bisericilor, deci e contracost.

În plus, oamenii nu au cunoștințe, nu au educație sanitară să poată identifica riscul sau simptomele la timp. Noi asta am făcut, am acționat pe mai multe paliere: am vaccinat câinii, am făcut educație sanitară prin sate, prin școli la copii și am plătit tratamente post-expunere la oamenii care au fost mușcați. 

Ne plimbam pur și simplu din sat în sat în sat și vaccinam câini. Sute de câini. Mii. Și făceam și cercetare în plus. Impactul a fost foarte bun, în sensul că zona respectivă a scăpat momentan de focarele de rabie. Însă nu putem face asta pe termen nedefinit. E nevoie de intervenție guvernamentală, dar lucrurile de mișcă greu în Africa.

Cu toate acestea, situația oamenilor se îmbunătățește. S-a construit între timp acolo o mare centrală eoliană și asta a dezvoltat foarte tare satele în care mergeam noi. În 2006, nu exista drum, nici electricitate, dar acum au. Făceam trei zile din Nairobi până la lacul Turkana. Acum faci o zi. Totul a devenit mai accesibil. Din păcate pentru noi. Pentru ei e mai bine, desigur. Nouă ne plăcea cum era, mai sălbatic, mai izolat. Dar ăsta e un punct egoist de vedere.

Foto: Andrei Mihalca

- Zici de mai multe ori în carte că turismul de masă e un rău necesar..

- Nu numai în Africa e problema asta, ci peste tot. E ca Untold-ul, așa văd eu lucrurile: pe mine nu mă ajută cu nimic că există, el nu e important decât pentru organizatori și pentru cei care trăiesc din turism, HORECA. La fel și în zonele naturale, banii băgați de turiști în vizitarea acestor locuri nu au un impact asupra comunităților, fiindcă nu ajung la oameni de multe ori. O parte merg în conservare, o parte către cei care dețin business-uri.

Oamenii primesc ce rămâne, dacă sunt angajați la un parc natural sau la un lodge de lux. Asta înseamnă că nu mai fac agricultură intensiv, poate nu mai braconează și ăsta e un mic câștig. Dar altfel, la ei ajunge prea puțin. Zonele naturale însă sunt deranjate, chiar dacă turismul e făcut în mod organizat, curat, ecologic. 

- Mersul în Africa e o experiență care te transformă, că e nevoie de un suflet deschis antrenat să accepte un alt mers al timpului, surpriza permanentă, amânările…

- În general da, cei cu care am împărtășit aceste expediții au plecat de acolo cumva schimbați. Cei mai mulți vor să se întoarcă sau s-au și întors. Dar depinde și de cum ești tu pe interior. Și depinde pentru ce ești acolo. Depinde și dacă ajungi într-un oraș sau în sălbăticie. E greu de spus în cuvinte, dar ceva se schimbă. Eu mă simt fizic și psihic mai bine în Africa.

Acolo nu te poți aștepta să meargă lucrurile cum vrei tu. De exemplu, eu sunt un om foarte punctual. Îmi place ca oamenii din jurul meu să fie punctuali, dacă se întârzie, mă enervez. În Africa însă, nu. Mi se resetează nivelul de răbdare și de toleranță. Dorm bine, sunt relaxat. Îmi place. Mă duc de 2-3 ori pe an. 

- Mai ai ceva proiect în derulare acolo?

- Da, organizăm acum un curs practic pentru veterinari în Zimbabwe. E un curs care exista deja, pe partea de tranchilizare, imobilizare, translocare de animale sălbatice africane, cu armă de tranchilizare. Dar posibilitățile celor de acolo sunt limitate, iar universitatea din Harare nu are bani, nu derulează proiecte.

Noi avem cu ei un proiect de mobilitate Erasmus+, aducem studenți, ducem studenți. Și atunci le-am propus să organizeze un astfel de curs internațional, fiind una din cele mai simple metode de a face bani. Dar ei nu au experiența proiectelor mari, nu știu să managerieze, iar cei care ar participa la un astfel de curs au alte așteptări decât dacă sunt veterinari locali. Și atunci eu m-am ocupat să le promovez această inițiativă, am scos 15 locuri și au fost ocupate toate într-o săptămână. Taxa e de vreo 2.000 de euro. E un mic ajutor care ajunge la ei.

Foto: Andrei Mihalca

- Adevărat sau fals: pentru restul lumii, în Africa sunt mai importante animalele și proiectele majore de conservare, decât oamenii care trăiesc propriu-zis acolo și nivelul lor de trai. 

- Acuma… în Africa este și turism cultural. Sunt foarte multe situri istorice sau culturi tribale, care-s mai greu accesibile. Ceea ce se organizează pentru turiști în astfel de zone, nu e pe placul meu, cum e, de exemplu, Ngorongoro sau Masai Mara, unde totdeauna vei găsi oferte turistice clasice. Eu niciodată n-am fost doar simplu turist. Nu m-am dus cu agenție, cu ghid. Totdeauna m-am dus de capul meu, mi-am luat biletul de avion, mi-am închiriat mașină, am condus-o.

În vizitele organizate, ți se oferă: vizită la satul Masai, unde plătești o taxă, vin oamenii ăia, dansează, îți vând niște suveniruri. Dar nu e o experiență autentică. Dacă vrei să vezi tribul Masai sau alt trib trebuie să nu mergi ca un turist clasic. Cum am fost noi la lacul Turkana. Sau: haideți să vedeți „pigmei”! E o experiență oribilă, inclusiv pentru cei incluși în astfel de tururi. Totul este fals. Eu am locuit cu triburi, iar asta nu poate face orice turist. E greu să ajungi, că nu poți intra pur și simplu în casele oamenilor, la fel ca peste tot în lumea asta, și să spui am ajuns, pot să dorm aici? Lucrând acolo ani de zile am avut acces la niște situații pe care nu le poți experimenta ca un turist obișnuit. 

Dar turiștii, de obicei, merg într-adevăr să vadă animale. Peisaje. Animalele sunt numai în parcurile naționale, în arii protejate sau concesiuni private. În afara lor nu ai ce vedea. Acolo merge toată lumea. Și aici poți opta fie pentru o vizită din asta discretă, să mergi cu cort, fie să te cazezi în niște lodge-uri destul de scumpe. 

- Ce trebuie să ai cu tine, când ajungi într-un loc din ăsta izolat? 

- Tot. Calculezi pe număr de persoane și număr de zile inclusiv cantitatea de apă de care are nevoie un om, dacă mergi într-o zonă fără apă, doi litri pentru băut, 10 pentru spălat, un litru pentru gătit și așa mai departe. Trebuie să ai un telefon prin satelit, în caz că se întâmplă ceva, un caz medical sau ți se strică mașina, eu știu?

Foto: Andrei Mihalca

- Sunt niște momente în carte în care povestești că ai rămas chiar singur la câte un loc de campat, așteptând niște transporturi, în mijlocul sălbăticiei. Ai avut vreun moment în care să intri în panică? 

- Nu. Îmi plac momentele acestea. Deși singur-singur nu am plecat la drum niciodată. Dar am rămas singur câteva zile, din diverse motive. Nu m-a deranjat. De fapt… de asta mă duc acolo. Că dacă nu mi-ar plăcea să stau cu mine, m-aș duce în Asia. Unde-s toți. 

Și cel mai mare pericol, chiar și în zone din astea pustii, e legat de oameni, nu de animalele sălbatice. Poți să fii tâlhărit. Poți să fii la locul nepotrivit. Mie nu-mi plac ăștia oficialii, polițiile, armata, care sunt destul de abuzivi. Te văd alb și te tot opresc la filtre în trafic, de exemplu, la tot felul de controale și verificări. Că n-ai semnalizat. Că ai parcat un metru mai încolo decât era voie. Că ți-e prea moale roata. Sau e prea uzată. De fapt, vor mită. Astea-s singurele momente în care mă simt inconfortabil. Am fost acum în februarie în Zimbabwe, ne-a oprit de cel puțin 5 ori poliția. Dacă ai șofer localnic, ești mai protejat, că tu ai acte, pașaport, permise. Iar mașina e pe numele lui și atunci e responsabilitatea lui. Dacă ai închiriat-o, e mai complicat. 

Inițial, cât am avut proiectele mai mari în derulare și mergeam anual în aceleași locuri, am avut șoferi cu care colaboram. Dar e un loc în minus în mașină. Trebuie hrănit omul. Trebuie să îi cauți cazare. Ei nu prea vor să stea la cort, vor să stea cel puțin la motel sau hotel, nu le place în sălbăticie, că pentru ei nu e ceva neobișnuit. Vor să fie în civilizație. Așa că am renunțat pe parcurs și am condus singur. 

- Cât e de greu e să nu intervii în circuitul acesta al vieții oamenilor, care e minimală, de multe ori la limita subzistenței? 

- Nu-s săraci, asta e tot o impresie de-a noastră, care suntem obișnuiți cu multe. Au exact ceea ce au nevoie. Sunt destul de fericiți. Să nu crezi că sunt nefericiți. Părerea mea este că ei trăiesc o viață normală, nu noi. Vezi copiii cum se joacă. Merg la școală, stau, povestesc, se bucură de viață. În fiecare comunitate există și bolnavi și mai marginali, așa cum vezi și la noi și cerșetori și oameni fără adăpost. Dar în general au tot ce le trebuie. Evident, asta dacă nu ajungi într-o zonă de conflict sau în tabere de refugiați, unde e cu totul altă poveste. Acolo vezi lucruri care te vor bântui. 

Cei cu care am lucrat noi, care ne cunosc și care ne-au ajutat în campaniile noastre, au rămas în contact cu noi de-a lungul anilor. Și faptul că ne-au tot întâlnit le-a crescut și lor nivelul așteptărilor și nevoile lor au devenit mai mari. Îmi scriu, de exemplu, că a crescut una din fiice și trebuie trimisă la Marsabit la școală și acolo mă costă atâta și atâta. Și le trimit bani. Am vreo doi copii cărora le plătesc studiile. 

- E greu pentru ei să iasă din comunități din acestea cu circuit închis?

- Dacă au bani, nu. Și nu sunt sume mari. Ultima factură pe care am plătit-o a fost de 400 euro pe an.

Foto: Andrei Mihalca

- Poate cea mai interesantă parte din carte este cea în care scrii despre expedițiile din Republica Centrafricană și Coasta de Fildeș.

- Acolo a fost, într-adevăr, mai sălbatic. E o zonă dificilă inclusiv logistic. Am lucrat în păduri tropicale, unde clima e greu de suportat, umiditatea, căldura, ploaia. Iar aici nu sunt țări turistice, și nu sunt servicii. În Republica Centrafricană singurii albi pe care îi vezi sunt din armată, de la NATO, din ONU și asociații umanitare sau firme private de security, de obicei din Israel.

Cei pe care i-am întâlnit noi erau plătiți de WWF ca să implementeze niște măsuri de securitate anti braconaj. Erau foști militari, foști agenți Mossad, care se pensionează ca și polițiștii noștri, la 40 de ani, și își fac firme cu care se ocupă de chestii dure, pază la candidați, președinți, tot felul de situații de conflict. Noi, în Centrafricană, am studiat insecte parazite din pădure, artropode, căpușe din jurul gorilelor, a elefanților, bivolilor, trackerilor localnici care ne ajutau. Am colectat, am inventariat și studiat tot ce am găsit. Am descris specii de paraziți noi pentru știință. 

- Am citit zilele trecute că una din gorilele, care apare și în cartea ta, a murit. 

- A murit Makumba, da. Avea 45 de ani. Vârsta mea. E o pierdere enormă, când moare un silverback, fiindcă restul gorilelor din grup se dispersează, iar să habituezi o familie de gorile durează câțiva ani și costă pe undeva pe la 2 milioane de euro. Cei care se ocupă de asta au oameni angajați care asta fac, urmăresc toată ziua maimuțele, pentru asta sunt plătiți. Dimineața doi oameni preiau gorilele de unde au dormit, și umblă cu grupul, iar la prânz sunt înlocuiți de alți trackeri. Asta e încă un mister pentru mine, cum fac să se întâlnească între ei? Că nu au telefoane, n-au cum să comunice. Au primit niște stații radio, mai recent, dar nu le folosesc decât ca să râdă, să cânte.

Din ce am putut înțelege, trackerii de seara le explică celorlalți de dimineață unde au lăsat grupul și unde să meargă, dar schimbul de la amiază nu știe propriu-zis unde în pădurea aia tropicală imensă s-au deplasat gorilele și oamenii între timp. E fascinant. Încă își lasă semnale, rup crengi pe care le îndoaie într-o anumită direcție, chestii din astea. Când dispare masculul alfa, însă, grupul se dezintegrează și teoretic munca se ia de la capăt, cu un alt grup, care trebuie să tolereze încet-încet prezența oamenilor în apropierea lor, să fie priviți. Că ei din asta trăiesc, din acest turism de gorile. 

- Pe alocuri, cartea ta descrie și un soi de apocalipsă de mediu, care are loc pe coastele Africii. Sunt niște imagini parcă desprinse din distopia lui Cormac McCarthy cu planeta invadată de resturi, de gunoaie. 

- Procesul de industrializare a Africii e abia la început. E cumva egoist din partea noastră să spunem, hei, nu faceți nimic, lăsați totul așa cum e, că nouă ne place să vedem documentare cu animale și sălbăticie. E o apocalipsă care vine o dată cu civilizarea. Plajele alea inundate de gunoaie de care am scris, e un gunoi care vine mai puțin de la ei și e adus de curenți, deci tot din lumea civilizată. Dar se și aruncă mult, iar mulți oameni nu știu ce e protecția mediului și reciclarea.

La orașe gunoiul e peste tot și nu pare să deranjeze pe nimeni. În Somalia am văzut pe marginea drumului că efectiv fiecare copac avea câte o pungă albastră în el. Plasticul era luat de vânt și rămânea pe urmă agățat în crengi. Era o mare albastră de plastic. Dar depinde și de zonă. În Kenya de Nord, unde era sălbăticie acum 20 de ani, nu găseai niciun gunoi. Și dacă aruncai o sticlă de plastic pe geam, n-o făceam noi, dar să zicem, următorul care trecea o culegea, fiindcă avea nevoie de ea. Nu au sticle, nici pungi. Le culeg fiindcă sunt valoroase și le folosesc. Altfel trebuie să-și cioplească dintr-un dovleac un recipient de băut apă. Însă orașele sunt inundate de gunoi. 

- Ești parazitolog, deci Africa e un fel de rai pentru cercetare. Pericolul declanșării unei noi pandemii, din acest laborator natural, încă există?

- E o chestiune de șansă. Africa n-a avut probleme foarte mari cu Covidul. În primul rând n-au avut infrastructura de diagnostic multă vreme. N-au știut impactul, deci. Apoi, turismul s-a oprit, și asta i-a afectat pe cei care trăiau din turism, dar a închis continentul la mutații care veneau din afară.

Deja aveau experiență cu filtrele din aeroporturi, din zonele centrale. Ce a văzut Europa în anii 2020-2022, se petrecea deja în Africa în timpul epidemiei de Ebola, măști în aeroport la aterizare, luat de temperatură. Ei aveau protocoalele sanitare bine cunoscute, față de noi restul. Ebola nu se răspândește atât de repede, dar e o boală gravă, cu mortalitate mare. La Covid au murit mulți, fiindcă s-au infectat mulți, însă procentul de oameni care au murit a fost mic, față de câți s-au infectat. La Ebola e invers. E un procent mai mic de oameni care se infectează, dar rata de supraviețuire e foarte mică, majoritatea mor.

Sursa pentru Ebola au fost maimuțele, liliecii, fiindcă apare acest fenomen de spillover, trecerea din sălbăticie la om, din cauză că se consumă carte vânată, bushmeat. Triburile practică vânătoarea în mod tradițional, nu cumpără de la magazin carnea, nu sunt agricultori. Iau tot ce le trebuie din pădure, plante, fructe, legume, animale. Însă a devenit și ăsta un business, și vânează mult peste necesar. Și vânatul ajunge în orașe. 

Există mereu riscul ca alte pandemii să plece din laboratorul acesta natural. Până la urmă, există zeci de coronavirusuri sau alte tipuri de virusuri. E o chestiune de șansă. Dar în natură apar mutații. Noi și toate organismele vii avem un sistem metabolic de reparații a mutațiilor și ce nu se repară, trece mai departe, așa apare diversitatea biologică și evoluția până la urmă. O parte din organismele noi mutante supraviețuiesc, altele mor. Cele care supraviețuiesc pot să fie mai viabile sau mai prost adaptate. Și la virusuri e la fel. Din milioane de mutații, una e suficientă. E o șansă, cum am zis, un animal sălbatic să se întâlnească cu această mutație, iar apoi cu un om și să se și transmită și omul acela să fie și pacientul zero. 

- Te îngrijorează? 

- Nuuu. Nici la Loto n-am câștigat niciodată. Șansele cele mai mari să mori sunt totuși când mergi cu mașina de la Cluj la București, statistic sunt șanse mai multe decât să mori de ceva boală luată din Africa. 

- Nu te-ai infectat niciodată?

- Nu. Nu prea mai iau nimic nici profilactic, că sunt toxice și îți nenorocesc ficatul. Mai iau pentru malarie, dacă merg în zone în care este malarie. Dar prefer să pot bea o bere liniștit. Iau kituri de malarie rapide, dacă cumva aș avea avea simptome, mi-aș face testul și dacă ar fi pozitiv mi-aș cumpăra de acolo și tratamentul, fiindcă în România oricum nu este. Când mă întorceam din campaniile de vaccinare anti-rabie, mă duceam la întoarcerea în țară de fiecare dată la control și la vaccinare antirabică. Acum cred că am devenit imun. 

Cine e Andrei Mihalca

Din 2022, Andrei Mihalca este președintele ECZM - Colegiului European de Medicină Zoologică, pe care îl reprezintă ca specialist veterinar european în sănătatea populației faunei sălbatice. Anul trecut a fost numit și secretar al Asociației Mondiale pentru Avansarea Parazitologiei Veterinare. Este implicat activ în proiecte de cercetare, medicină de conservare și veterinare sociale axate pe bolile parazitare ale animalelor domestice și ale faunei sălbatice din Europa și Africa sub-sahariană, cu lucrări anterioare efectuate în Kenya, Uganda, Coasta de Fildeș, Somalia, Republica Centrafricană, Zimbabwe, și Liberia.