Andrei Bîlc, barman în Anglia: "Mă întorc acasă, nu vreau să fug după bani toată viața"

Redacția

Tânăr, 24 de ani, de puțin timp ieșit de pe băncile facultății (dacă ăsta mai e un motiv de mândrie). Câştigam puțin peste 1.000 de lei pe lună, bani din care trebuia să-mi plătesc „naveta”, mâncarea, o parte dintre facturi, dar și reîncărcarea telefonului mobil.

Locuiam cu părinții. Stăteam în case diferite, dar tot la ei în curte. Deci, practic, cu ei.

Iubeam la nebunie jurnalismul și nu aveam de gând să plec din țară. Îmi plăcea meseria. Nu era ușor, pentru că locuiam într-un sat aflat la 40 de kilometri de Cluj.

Mergeam cu ocazia. Traversam 8 sate, apoi luam autobuzul și tăiam orașul în două. În total, cam 55 de kilometri pe zi, peste o oră și jumătate ca timp, doar la dus.

Am visat să fiu ziarist toată viața. Îmi plăceau colegii și, trebuie să recunosc, am învățat foarte multe de la ei, atât profesional, dar mai ales uman.

Și totuși, am decis să las totul baltă și să plec. Momentul era „perfect”. Ziarul își schimbase manageriatul și politica editorială și nu ne mai potriveam.

În plus, voiam și eu un anumit confort acasă și mă gândeam să-mi cumpăr o centrală pe lemne. Astfel, mi-am propus să merg pentru o jumătate de an în Anglia, să strâng banii necesari și apoi să mă întorc.

Și am făcut-o. Prin noiembrie 2015, după 6 luni în Regat, am revenit acasă. Însă doar pentru două luni.

*

Eu cred că, atunci când vorbim de România, dracul nu e atât de negru. Nu-i foamete, nu-i război, iar eu nu vreau să fug după bani toată viața. De bine, de rău, sunt sigur că o să mă descurc acasă.

Recunosc că în Anglia ai o anumită liniște, pe care ți-o dă confortul financiar, dar n-am fost niciodată un money chaser.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

Mi-e bine aici, sunt fericit, dar nu sunt acasă. Sunt barman, ospătar, câteodată chiar și bucătar. 8, 9, 12, uneori și 14 ore pe zi. M-am obișnuit, dar la început mi-a fost greu.

Să nu credeți că aici stau colacii pe garduri, cum obișnuia să zică bunica. Am început în bucătărie. Știam cum arată cuțitul și cam atât.

A trebuit să învăț totul din mers. Lucram de marți până duminică, 12 ore pe zi. Apoi am „avansat” la ospătar, alte belele pe cap. Majoritatea clienților nu vorbesc chiar după standardul BBC, așa că aveam mari probleme în a-i înțelege.

Când colegul barman a plecat, am mai rămas doar doi oameni, eu și patroana. Pentru că ea știa totul despre meniuri și mâncare, am fost cel care a trecut după bar.

Credeam că e ușor să pui o halbă de bere, dar nu, nu a fost atât de simplu. E uluitor „entuziasmul” consumatorului englez.

Între anumite ore se oferă băuturi mai ieftine pentru clienții fideli. Problema e că ei îți cer drink-uri gratuite și după ore întregi de când a expirat „Happy Hour”.

*

Tot aud că în România e așa și pe dincolo. Că doar la noi se întâmplă unele lucruri absurde. Să vă povestesc și despre lacunele sistemului de aici.

Într-o zi, am mers la medicul de familie să-mi fac o programare pentru analize. Am ajuns la cabinet și mi s-a spus că prima dată disponibilă e abia peste o lună. Însă, dacă sun a doua zi de dimineață, doar între orele 8 și 8:30, nu mai târziu, voi fi programat chiar în ziua respectivă.

Serios? Cum vine asta?

Pentru un simplu abonament la internet am așteptat două luni. Am fost prins de radar. Am plătit amenda. După un an, patronul la care lucram a primit o scrisoare prin care era înștiințat că trebuie să-mi ia 600 de lire din salariu și să returneze suma Serviciului de taxe și impozite, pentru că n-aș fi plătit.

Susțineau că, în aceeași zi, pe drumul de întoarcere aș fi fost prins din nou de radar. Deci, o a doua amendă pe care n-o primisem acasă prin poștă.

Am mers la tribunal și am explicat situația în fața judecătorului. Au confirmat că nu exista o a doua amendă pe numele meu. Am fost absolvit de orice vină, dar am rămas cu banii dați, pentru că nu se puteau returna.

Dacă ar fi după mine, m-aș întoarce acasă ieri. Dar viața mi s-a schimbat total când am întâlnit-o pe ea, pe fata pe care mi-am imaginat-o mereu. Exact așa cum mi-o închipuiam.

E româncă și planul nostru e să ne întoarcem în vara anului viitor. Vom reveni acasă, indiferent de situație. Știu ce se întâmplă în țară, văd și eu că minciuna a devenit politică de stat.

Dar e și vina noastră, a cetățenilor: tot noi suntem cei datori să producem schimbarea.

#maiviiacasă

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€