Ana Blandiana: „Societatea n-a avut decât puterea de a vota. Și această putere nu și-a exercitat-o decât în mică măsură sau greșit”

Înainte de 1989, Anei Blandiana i s-a luat de trei ori dreptul de a publica.

Ultima oară, cu un an înainte de 1989, în plus față de interdicția de a publica, volumele ei au fost interzise și scoase din librării și biblioteci. Păcatul ei, în ochii regimului comunist, cobora dintr-un volum de poezii pentru copii în care un motan, Arpagic, semăna cam tare la apucături cu însuși președintele Republicii Socialiste România, de care nu se putea râde: Nicolae Ceaușescu.

În 1990, Ana Blandiana a “păcătuit” și în fața noului regim politic instalat după Revoluție, al cărui stindard era zâmbetul împăciuitor al lui Ion Iliescu: a protestat în Piața Universității și a fondat, alături de soțul ei și alți scriitori, Alianța Civică, un ONG care a luptat pentru dezvoltarea societății civile din România.

A făcut toate astea before it was cool, ca să zicem așa.

Am vorbit cu ea despre libertate și despre România, așa cum a văzut-o de-a lungul anilor și protestelor care au creat societatea de astăzi, de la Piața Universității la Piața Victoriei. Și despre volumul de amintiri Soră lume, în curs de apariție la Editura Humanitas.

***

Reporter: La finalul unui capitol din Soră lume, ați scris un fragment meditativ care sună așa: „Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva libertatea este importantă doar în măsura în care nu există.” V-ați răspuns vreodată la întrebarea asta? Și în ce fel?

Ana Blandiana: În mod subiectiv e clar că este mai importantă atunci când nu există. Nu există lucruri care să fie atât de subliniate, atât de intense, ca în dorință.

De la dragoste până la premiile Nobel, care sunt importante pentru țările care nu le-au luat, țările care le-au luat nu sunt obsedate de ele. Deci în acest sens, cu siguranță, atâta timp cât nu am avut libertatea, am dorit-o cu disperare și cred că asta fac toate persoanele și toate popoarele.

În momentul în care o avem, înclinăm să ni se pară că nu-i decât ceva normal și s-o risipim, sau, cum se întâmplă de când a apărut obsesia corectitudinii politice, să fie erodată de chiar cei care o dețin. 

– Când spuneți „obsesia corectitudinii politice”, la ce vă referiți?

– Mă refer la ceea ce se întâmplă în America probabil de vreo 10 ani, în Europa de mai puțin și la noi și de mai puțin. Este vorba de un trend lansat de universitățile americane, care sunt în cea mai mare parte sau de tot pe extrema stângă și care pur și simplu au inventat ceva ce pentru mine seamănă leit cu cenzura interioară, ceea ce eu numeam cenzura interioară.

De care îmi era mult mai frică decât de cenzura din realitate.

Cenzura interioară era o stare de spirit, o situație în care te gândeai de dinainte de a scrie ce poate fi tipărit și ce nu. Și nici nu mai scriai, pentru că știai că nu va fi acceptat. Era un fel de a ne cenzura singuri. 

Ana Blandiana

La mine, de pildă. Romanul Sertarul cu aplauze, pe care am început să-l scriu în ’80 și am scris până la Revoluție, și ultimul capitol în ’92 – am început să-l scriu cu gândul că nu voi încerca niciodată să-l public, că probabil va fi o carte postumă.

Dar m-am simțit în el complet liberă, scriam fără să mă gândesc dacă va place sau nu va place cuiva, dacă va avea consecințe negative asupra mea sau nu.

Tocmai ca să am un spațiu de libertate absolută într-o lume tot mai represivă și căreia îmi era teamă că o să-i cad victimă chiar în sensul ăsta: că aș putea să ajung să mă cenzurez singură de frică. 

„Libertatea este obligația și datoria de a gândi fiecare lucru cu propriul tău cap”

– Ce ați simțit că erau mai periculoase, cuvintele sau ideile din spatele lor?

– Nu înțeleg diferența. Ideile nu se pot exprima decât în cuvinte.

Am descoperit într-o revistă odată o listă lungă, avea vreo șapte-opt pagini, de expresii pe care e bine să nu le folosești. Și care erau semnate de două nume care se identificau fiind universitari la o mare universitate din SUA.

Pur și simplu creaseră un vocabular interzis.

Vă dați seama, nici măcar în comunism așa ceva nu s-a întâmplat. Este vorba de o cenzurare a libertății, de o degradare a libertății făcută chiar de oamenii care o dețin. Și asta în niște state de drept, în niște state care funcționează administrativ ca niște state de drept.

Și cei care fac asta sunt intelectualii. Adică cei care în condițiile lipsei de libertate suferă cel mai mult. 

– V-ați gândit vreodată care e explicația pe care și-o dau acești intelectuali pentru acțiunile acestea ale lor? Sau care e mobilul lor?

– Nu știu. Mă rog, după părerea mea mobilul este chiar o formă de represiune politică și este vorba chiar de niște oameni care gândesc în limitele represiunii de tip comunist.

De altfel, totul pornește de la Grupul de la Frankfurt, grup de filosofi și de intelectuali de marcă, care funcționau în anii ’20 și erau comuniști susținători ai Uniunii Sovietice și ai Partidului Comunist. Și care, odată cu venirea lui Hitler, au emigrat în SUA și au intrat în universități și au influențat generațiile următoare și s-a ajuns la situația de acum în care intelectualii din SUA nu au protestat împotriva demolării statuilor lui Lincoln, de pildă. Nu o stângă, ci o extremă stângă. 

– Vreau să vă întreb dacă trasați niște limite între libertatea de exprimare și posibilitatea de a spune orice prostie care îți trece prin cap. 

– Vreau să vă spun că până la urmă problema este asta: libertatea, este, cred eu, obligația și datoria de a gândi fiecare lucru cu propriul tău cap.

Sigur că pot să existe proști care gândesc prost. Dar ăsta nu este un motiv să gândească alții în locul lor și în felul acesta să-și creeze niște supuși, niște gloate pe care să le manipuleze în numele propriilor idei.

Cred că este dreptul fiecărei ființe umane să gândească singură. Și să gândească!

Este dreptul, datoria și obligația fiecărei ființe umane să controleze, trecând prin propria minte, tot ceea ce vede și trăiește. Numai asta asigură cu adevărat fondul de libertate în care poate să funcționeze corect și deplin democrația și statul de drept.

– De pildă, cum considerați termenii rasiști, în SUA, dar nu numai…

– Știu ce mă întrebați, însă în momentul în care apare interdicția, lucrurile devin neclare. Această problemă se rezolvă prin educație, nu prin interdicții și represiune.

Pentru că este vorba de o represiune, chiar dacă în statele de drept nu este băgat nimeni la închisoare, pentru că gândește într-un fel sau altul. Dar este marginalizat.

Tipul de represiune mai subtilă într-un fel creează frică. Iar o societate în care se definesc forme care să creeze frică este o societate în pericol. 

„Este evident că dacă se întâmplă ceva rău lângă tine trebuie să intervii să nu se mai întâmple”

– În volumul dumneavoastră care urmează să apară, povestiți la un moment dat o istorie de la finalul lui ‘89, în care traduceți unor jurnaliști francezi întrebarea unui soldat tânăr care stătea în Piața Palatului. Mi-a rămas în cap întrebarea lui pentru jurnaliștii francezi: ce trebuie făcut cu libertatea asta pe care noi tocmai o obținusem…

– Să știți că nu e o găselniță literară, este chiar o întâmplare și a fost un moment absolut emoționant.

Tânărul, probabil absolvent de liceu, în orice caz, era foarte tânăr, și a pus timid, dar foarte încăpățânat întrebarea aceasta francezilor. Adică spunându-le: voi, care sunteți liberi de atâta timp, care aveți experiența libertății, ce faceți cu ea? Ce trebuie făcut cu ea.

Țin minte că a fost un moment de o emoție enormă, care pentru mine s-a tradus printr-un fel de mândrie patriotică.

M-am gândit într-o clipă că această întrebare a acelui aproape copil va apărea în toate publicațiile franceze pe care le reprezentau ziariștii respectivi. Ceea ce s-a și întâmplat. Ca o dovadă a spiritului nostru. A fost ceva foarte emoționant. 

Ana Blandiana

– Voiam să vă rog să vă uitați în urmă la acești ultimi 30 de ani și să-mi spuneți ce credeți dumneavoastră că am făcut cu libertatea. 

– Dacă ar trebui să răspund pe scurt, și clar că ar trebui să răspund pe scurt, pentru că altfel se poate scrie o carte din această întrebare, cred că aș spune că am mărunțit-o și am perceput-o și am transformat-o într-o materie de consum. Pe care am și consumat-o.

Am călătorit, mergem la mall-uri, găsim ceea ce nu găseam înainte și așa mai departe. Deci am folosit-o ca pe o materie de consum în loc să o transformăm într-o materie de construcție a lumii noastre.

De exemplu faptul că de 30 de ani, în toate alegerile din România iese pe primul loc același partid, indiferent dacă după aceea reușește sau nu să facă Guvernul, dovedește într-o măsură absolut neliniștitoare felul în care libertatea ne-a făcut să gândim și în urma gândirii, să ne implicăm în transformarea lumii noastre. 

Ana Blandiana

– De ce credeți că există totuși opacizarea asta la un nivel al societății, e ca și cum nu reușim să ne situăm în realitate…

– Dacă spunem „nu reușim”, ar însemna că am încercat și nu am reușit. De fapt, nu se înțelege că nu rupându-te de realitate poți să te salvezi, ci implicându-te în ea.

De exemplu, mi s-a întâmplat să vorbesc cu tineri care mi-au spus, inclusiv acum că nu se vor duce la vot. Spuneau că sunt dezamăgiți, dar, de fapt, nu le păsa destul ca să treacă dincolo de dezamăgire și să se implice.

În manifestațiile #Rezist, cel mai tare m-a impresionat un tânăr care era singur și ținea în mână o pancartă pe care scria „Promit data viitoare să merg la vot”.

Acesta era un tânăr care era acolo să protesteze împotriva Ordonanței 13 și tot ce era în discuție atunci și care realizase că ar fi trebuit să protesteze prin vot înainte și acum se va duce.

Între timp, alții n-au realizat asta. Este până la urmă o deficiență de educație și de… aproape de inteligență, aș zice. Și de bun simț.

Ana Blandiana

Pentru că este evident că dacă se întâmplă ceva rău lângă tine trebuie să intervii să nu se mai întâmple, nu să faci un pas alături și să lași să se întâmple o crimă sau o murdărie. 

Deci pe de-o parte cred că totul pornește de la lipsa educației propriu zise și mai ales a educației civice. Sigur, contribuie la asta și cât de prost a funcționat clasa politică cu diversele ei compartimente de-a lungul timpului. 

– Ați spus ceva aproape subversiv: practic se poate protesta prin vot, nu-i așa?

– Evident! (Râde) Prin vot decizi care este părerea ta despre bine și despre rău și până la urmă asta este problema lumii, e problema vieții. Să știi ce e bine și ce e rău. 

– A existat această justificare a unora din cei care nu au mers la vot, că forma lor de protest este boicotul…

– Asta mi se pare o prostie și o comoditate de fapt. Nu există.

Prin boicot nu se realizează niciodată nimic. Boicotul nu înseamnă nimic.

De unde știi, dacă nu te duci la vot, dacă boicotul înseamnă că ai vrut să boicotezi PSD-ul sau pe liberali sau USR-iști?! Adică, ce este boicotul?

Ce idei conține el? Că disprețuiești clasa politică? Perfect. O clasă politică trebuie să existe, dacă asta nu e bună, trebuie pusă alta în locul ei!

„În timpul ultimilor ani dinainte de ’89, niciunul dintre noi nu ne mai simțeam vinovați de nimic”

– Descrieți în carte cât de greu era să ieși din România în anii ‘70. 

– În anii ‘80 nu s-a mai putut deloc. S-a terminat. 

– Voiam să vă întreb cum ne explicăm dualitatea asta: că acum putem să mergem, cel puțin în spațiul european, fără niciun fel de complicație – probabil într-un fel în care dvs, în anii ’70, nici nu vă închipuiați că se va putea. Cum ne explicăm nostalgia care încă persistă după vremurile de atunci?

– Nostalgia asta nu aparține tinerilor, în mod evident. Aparține bătrânilor și o să încerc să vă spun părerea mea despre asta. Dar vreau să vă spun despre prima parte a observației: eu aș fi extraordinar de curioasă ce cred acum tinerii despre cum călătoream noi.

Mi-ar plăcea la nebunie să mă întâlnesc cu o sală de tineri, să zicem, și ei să-mi spună mie ce cred despre asta. Pentru că în timp ce scriam îmi dădeam seama că pentru niște tineri de azi pare de-a dreptul suprarealist.

Și atunci ei trebuie să încerce, pe de-o parte, să înțeleagă ce a fost atunci și pe de altă parte să înțeleagă greutatea a ceea ce este acum. Greutatea, în sensul de greutatea specifică din chimie. Să înțeleagă ce importantă este libertatea și nu trebuie risipită, nu trebuie considerată un zgomot de fond. 

În ceea ce privește întrebarea: cred că această tendință e a oamenilor care la Revoluție erau trecuți de 40 de ani. De fapt, eu cred că ei o formulează greșit.

Nu tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, simt ei, pentru că știu că nu era mai bine.

Dar era mai ușor.

Le era mai ușor, pentru că era mai ușor să suporte mizeria și lipsa de libertate decât să se simtă ei responsabili sau vinovați de ceva.

E clar că în timpul ultimilor ani dinainte de ’89, niciunul dintre noi nu ne mai simțeam vinovați de nimic. Singurii vinovați erau Ceaușescu și nevasta lui. Nici măcar cei din jurul lui, care și ei îl urau pentru că le era frică de el, nu se simțeau responsabili. 

Ana Blandiana

În această situație, și în situația în care locul de muncă era sigur, nu era pus sub semnul întrebării, asta fiind o mare problemă în libertate, era mai ușor.

Nu trebuia să faci nimic, decât să îl urăști pe Ceaușescu pentru că nu te lasă să faci tu ceva.

În timp ce în condițiile de libertate, cum trăiești și cum reușești și tot ce ți se întâmplă, de la locul de muncă până la vot, ține de felul cum raționezi tu.

Rămâne bănuiala că nu ai știut să te descurci în cadrul unei concurențe continue. Că tu trebuie să faci ceva și tu nu ești în stare să faci. Iar oamenii aceștia în curs de a îmbătrâni nu mai erau în stare să se transforme. 

Pot să vă spun ceva ce o să sune ca o anecdotă. Îmi amintesc ceva – și îmi amintesc și locul – la o răscruce din Piața Romană, unde am văzut cândva prin anii ’80 o pereche de bătrâni, care traversau și – așa cum li se întâmplă adesea bătrânilor – în clipa în care a trebuit soțul să suie pe trotuar, nu a ridicat piciorul destul și s-a împiedicat.

Era gata gata să cadă. Eu eram în spatele lor. Și în clipa aceea, a spus ceva ce pentru mine a devenit pur și simplu un moment de filosofie.

A spus: Dumnezeu să vă bată! A făcut o mică pauză – i s-a părut probabil că nu a fost destul de clar – și a adăugat: Pe amândoi!

Vă dați seama, era clar că îi înjură pe ceaușești! 

„Revoluția a fost continuată prin Piața Universității și prin toate protestele care au avut loc până anul trecut”

– Menționați în altă povestioară momentul de după Revoluție când se face acea delegație a scriitorilor și oamenilor de cultură români care pleacă cu avionul pentru două-trei zile în Franța, fără pașapoarte…

– A fost ca o nebunie!

– Dacă ar fi să vă uitați acum în urmă și să descrieți în câteva cuvinte atmosfera de imediat după Revoluție, cu mintea de acum, cum vă evaluați? 

– Primele câteva zile au fost de o euforie nebunească, pur și simplu. Chiar nu conta decât senzația de libertate și totul părea simplu, totul părea că se va rezolva de la sine. După aceea, în cel mai scurt timp, odată cu teroriștii, odată cu bănuiala cine sunt teroriștii și siguranța că nu existau, totul s-a complicat îngrozitor.

Pentru mine, prima îndoială și breșă în euforie, ba chiar sfârșitul ei, a fost în ziua de Crăciun când au fost executați soții Ceaușescu și când eu am avut revelația că de ce în ziua de Crăciun?

Că era ca o liturghie neagră. Pentru prima oară mi-am pus problema: cine sunt oamenii ăștia care se află acum la butoane, din moment ce au ales să omoare în ziua de Crăciun, care este ziua de maximă bucurie și lumină. 

Și de la această întrebare, peste două zile, când mi-au propus să fiu vicepreședintă a țării, am zis automat: nu. Deja nu mai aveam încredere, deja totul începea să se tulbure. Iar după aceea, a început să se limpezească în sens contrar. 

– Cum ați simțit zilele acelea în care v-ați dat seama că în spatele butoanelor, cum ați spus, sunt oameni care nu au cele mai curate interese și fac parte din eșaloanele inferioare ale regimului?

– Acum, când privesc, îmi dau seama ce clar era, de fapt. La început se striga Jos Ceaușescu și toată lumea striga asta. Apoi unii au început să strige Jos comunismul!

Și îmi amintesc propria mea emoție și mirare ca de ceva nou și curajos când am văzut pe o casă pe Calea Griviței scris: Jos Ceaușescu! 

Apoi încet încet societatea românească s-a crăpat pe această linie, între cei care voiau doar să-l dea jos pe Ceaușescu ca să îmbunătățească puțin comunismul și să-i ia locul, și cei care în Piața Universității, și apoi în alte piețe, au crezut că pot să dea un conținut Revoluției.

Ana Blandiana

Pentru că până la urmă despre asta este vorba. Ceea ce numim Revoluție, și eu o numesc așa – pentru că așa au crezut-o cei care au murit în ea – a fost un amestec de lovitură de stat organizată, inclusiv cu sprijin extern. Și de dorință de a schimba lucrurile. 

Nu există nicio revoluție din lume care să fi durat câteva zile, toate au durat ani. Revoluția a fost continuată prin Piața Universității și prin toate protestele care au avut loc până anul trecut. 

– Credeți că avem încă răni deschise de la Revoluție?

– Cele mai evidente sunt cele două procese, care nu sunt terminate nici acum, al mineriadei și al Revoluției. Al teroriștilor.

Sunt două imense minciuni transformate în crime, care e clar că trebuie lămurite. De fapt, nu se poate merge mai departe.

E clar că statul român nu are cum să devină un stat de drept până nu depășește aceste două găuri negre ale istoriei noastre recente. Există multe altele: misterul care nu e un mister, dar e ceva absolut îngrozitor și greu de înțeles, cum a dispărut întreaga economie socialistă.

Și în general istoria nu poate merge mai departe în măsura în care nu află toate adevărurile despre ea însăși. 

– Totuși, cum putem să ne explicăm că 30 de ani după niște evenimente sângeroase, în care au murit sute și mii de oameni, noi încă nu știm oficial ce s-a întâmplat. 

– Este foarte simplu. Deci se află încă în structurile de conducere ale statului oameni vinovați pentru ce s-a întâmplat, în ambele cazuri. Și care blochează. Dacă Proclamația de la Timișoara, care prin Punctul 8 cerea lustrația ar fi devenit lege, cum devenise în Cehia…

O să fac o paranteză. Ar trebui să fim mândri că primul text teoretic despre cum trebuie transformată o dictatură într-un stat de drept, după ‘89, a apărut în România, în martie, 1990. Proclamația de la Timișoara.

Care la noi a devenit vers într-un cântec din Piața Universității. În timp ce în Cehia, aceeași idee a fost votată în 1991 și a devenit lege.

Ana Blandiana

Deci nici securiștii nici foștii activiști nu mai puteau să fie numiți sau să candideze. Cei care făcuseră rău nu mai aveau voie să conducă în vreun fel noua societate. În timp ce la noi asta nu s-a întâmplat. 

În ceea ce privește aceste procese, de câteva ori au fost luate de la capăt. De exemplu, generalul Voinea, tocmai când terminase instrumentarea, a fost mutat. Și toate documentele au fost mutate la o altă instituție, și totul a fost luat de la capăt. Deci asta e clar că a făcut cineva care se afla peste capul Justiției care lucrase până atunci. Asta e.

Mereu, mereu, explicațiile sunt foarte simple, doar că ne facem că nu le vedem. 

– Și asta mi se pare fascinant într-un fel, să fi suferit, după comunism, și trauma asta, cu sute și mii de morți, și să nu avem o finalitate, un „closure”, cum se spune…

– Exact, pentru că problema e că toți știm care a fost adevărul. Problema este ca statul în mod oficial să recunoască și justiția să parafeze acest adevăr. Despre asta este vorba. Despre cei care au încă puterea în mână. Și care sunt mereu votați. 

– Dacă ar fi să vă gândiți la o traumă pe care încă o avem și ar trebui să ne-o exorcizăm, care ar fi ea?

– Mi-e greu să răspund, pentru că ar trebui să definesc ce înseamnă societate. Dacă e vorba de structurile de putere, vina este tocmai aceasta, că s-au păstrat vechii oameni, care în măsura în care au îmbătrânit, au fost înlocuiți chiar cu copiii lor sau cu alții pe care i-au adus la ideile lor.

În ceea ce privește populația, este greu de spus, în afară de oportunism și nepăsare, care este vina concretă.

Pentru că n-a avut decât puterea de a vota. Și această putere nu și-a exercitat-o decât în mică măsură sau greșit. 

Ana blandiana

– Spuneați într-un interviu de anul trecut că ați simțit că țara era într-o mare depresie post Piața Universității. Ați mai simțit-o și în alte momente, în ultimii 30 de ani?

– Eu cred că și în clipa asta este o mare depresie. Pentru că așa cum arătau și sondajele și toată lumea, pare ceva de neînchipuit că la primele alegeri de după perioada Dragnea și Viorica Dăncilă, când chiar dacă nu am suferit decât de rușine, și tot a fost vorba de o suferință insuportabilă, că este statul român și asta face el, după această perioadă, la mai puțin de un an, să iasă pe primul loc, în alegeri libere, același partid.

Pare ceva atât de neînchipuit, încât primul răspuns pare depresia. Sper din toată inima că vom găsi și alte răspunsuri. 

„Problema nu e patriotismul autentic, problema este scălâmbăierea lui”

– Recunoașteți anii ‘80 în discursul unor personaje de astăzi? Mă refer la șarjele astea de naționalism patriotard care apar din când în când în gura unor personaje politice…

– Da, sigur, există o rădăcină și acolo, dar ce este recunoscut este mai ales perioada Funar, Vadim Tudor, care pare să revină într-o anume măsură. Nu-mi dau seama exact, pentru că nu prea înțeleg ce reprezintă acest nou partid care a apărut.

Dar e clar că în comunicarea PSD-ului apar valuri valuri de populism, în care intră și forme de vulgarizante de patriotism, de naționalism. 

Cred că în acest tip de discuție trebuie o foarte mare atenție. Avem cu toții tendința, cum se spune, să aruncăm și copilul odată cu apa din cadă.

Pentru că mă țin minte pe mine spunând în anii 70-80, pentru că se ajunsese la o saturație, aproape la o scârbă de formulele naționaliste patriotice, Mihai Viteazu care apărea în carne și oase și i se închina lui Ceaușescu. Da, dar să nu uităm că faptul că Ceaușescu spune că-și iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o iubim.

Problema nu e patriotismul autentic, problema este scălâmbăierea lui, transformarea lui într-o mască și niște grimase oribile în numele cărora sunt cuceriți unii oameni.

Niciodată nu știu dacă în materie de populism este vorba doar de faptul că oamenii sunt săraci și amărâți și speră mai mult sau chiar cred în ceea ce li se spune. 

Ana Blandiana

– Aveți senzația că există pe scena politică vreun partid care înțelege că avem segmenul acesta larg de societate în care sărăcia este regula?

– Eu cred că toate înțeleg asta. Problema e că unele, în cazul acesta PSD – aproape că au interes să existe, pentru că acea parte este mai manipulabilă și poate fi și prostită și cumpărată.

Altfel, în mod evident că în măsura în care sunt responsabili oamenii politici – mă gândesc acum și că mi se pare că printre partidele existente liberalii și USRiștii sunt mai responsabili decât alții – dar asta nu înseamnă că nu am obiecții și la ei.

Dar este clar că atunci când se vorbește despre necesitatea investițiilor, a șoselelor și așa mai departe, toate au legătură cu eradicarea sărăciei. 

– Povestiți în volum un episod, cel al călătoriei la Moscova…

– Cred că se vede și din întinderea poveștii că acea vizită a fost un moment care m-a marcat. Am înțeles mai radical, ca să spun așa, ce înseamnă comunismul și cât de îngrozitoare este tipul de teroare pe care o exercită. 

– După ce v-ați întors, ați văzut altfel regimul din România?

– În comunismul românesc a existat ceva ce eu numesc luminismul comunismului românesc. Au fost niște ani, între deschiderea închisorilor și vizita lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord, e vorba de mai puțin de 10 ani, vreo 7 ani, în care efectiv a fost un început de liberalizare.

Sunt anii în care a apărut în toate artele – literatură, în primul rând, dar și în muzică, în pictură – generația ‘60, care nu a fost depășită artistic până acum. Adică a fost o înflorire, o izbucnire într-o minimă libertate.

Așa am avut revelația a ce înseamnă libertatea. Atunci am fost în URSS și atunci, în mod evident, noi eram mai liberi decât ei. 

– Să venim puțin în prezent. Ce ați simțit când ați văzut că avem din nou un partid naționalist în Parlament?

– Ca să vă pot răspunde, ar trebui să aflu care este omul de legătură sau punctul de legătură între intelectualii care formează Senatul acestui nou partid, dintre care unii sunt chiar intelectuali de marcă și zona tip Vadim Tudor.

Adică țipetele unei cucoane pe la manifestații – am văzut și eu pe internet, e vorba de cineva care a fost avocata ÎPS Teodosie, nu mai știu cum o cheamă. Dar făcea figura de Vadim Tudor. Cum se leagă aceste lucruri? Pentru că par de nelegat. Și sunt nume pe acea listă care par de neînchipuit să fi vrut să intre într-o cloacă. 

Am citit și programul partidului, e programul unui partid conservator, care, sigur că poate fi cenzurat pe anumite părți, dar este totuși un program politic normal, să spun așa. Părerea mea e că ceva nu e în regulă, sunt părți incompatibile. 

N-am citit exact textul, dar am înțeles că pentru că a devenit senator, Sorin Lavric a fost eliberat de calitatea de redactor la România literară. Pentru că nu poți să dai afară pe cineva pentru ideile lui. Dar sigur că are legătură și cu ideile.

Dar în momentul în care se va lămuri această problemă – prezența intelectualilor într-o construcție care pare de foarte proastă calitate – ne vom lămuri despre ce este vorba. 

– Ați mărturisit și în carte, dar și în alte interviuri, că au existat perioade în care ura anumitor oameni s-a îndreptat împotriva dumneavoastră. Și vreau să vă întreb dacă ați simțit, în comunism, dar și după aceea, vreun soi de sentiment de singurătate. 

– În comunism mai puțin, pentru că exista în permanență sentimentul că cititorii sunt cu mine. Și chiar erau. În a treia perioadă, la a treia interdicție, deci după povestea cu Arpagic, găseam flori agățate în gard.

Erau gesturi simple, oameni necunoscuți îmi duceau mâna la piept, ceea ce eu știam deja că nu înseamnă inima, ci că au poeziile mele în buzunare. Ăsta e un gest pe care deja îl știam. 

Ana Blandiana

Culmea a fost că, odată – aveam Trabant și l-am parcat aiurea – și când m-am întors era un milițian lângă. Și mi-a cerut actele și eu am scos actele. În buletin aveam și carnetul de scriitor.

Deci în buletin eram Rusan Otilia și în carnetul de scriitor Ana Blandiana. Cu speranța că poate dacă o fi auzit de mine mă iartă sau mai știu eu ce. Și în momentul în care le-a deschis, milițianul a luat poziție de drepți și m-a salutat așa, ca și cum aș fi avut un grad mai mare decât el. Și a spus: vă am poeziile!

A fost ceva maxim de ce putea să mi se întâmple! Într-adevăr, atunci aveam sentimentul că toată lumea este cu mine, chiar dacă nu se solidariza niciun coleg.

După ‘89, luptele au fost mult mai grave. 

Visul meu ar fi fost ca toți colegii mei scriitori să vină la Alianța Civică. Și au și fost, unii dintre ei. De exemplu, Nicolae Prelipceanu a fost vicepreședinte al Alianței. Dar în același timp, între Alianță și partidul Alianței au fost lupte foarte grele. 

– Dacă ați simțit vreodată singurătatea asta, ce antidot ați avut la ea?

– Antidotul era soțul meu, în primul rând. La toate am rezistat și am fost întotdeauna împreună și eram la fel.

Și în sensul că eram scriitori și în sensul că aveam aceleași idei politice și în sensul că eram foști copii de deținuți politici amândoi, și în sensul că ne iubeam și că atâta timp cât dragostea continua, nimic nu putea să se înfrângă. Și nici nu ne-a înfrânt.

Cum să spun: singurătatea era ceva relativ, atâta timp cât era o singurătate în doi. 

– Și acum?

– Acum îmi face plăcere să stau acasă, cu pisica, și să scriu. Pentru că cel mai important sentiment este că am pierdut mult timp în care am scris extrem de puțin.

Dar e clar că foarte mult din viața mea de scriitor am dat-o pentru că nu aș fi putut altfel și nu îmi pare rău că am făcut-o.

După ’89 mi s-a părut că dacă în condițiile de libertate nu aș fi încercat să schimb ceva, ar fi însemnat că sunt vinovată și pentru ceea ce nu se putuse schimba înainte.

Ana Blandiana

Și atunci acum nu e important decât timpul care e mai puțin decât ce aș avea nevoie ca să pot să scriu tot ce am în cap și tot ce aveam din cap din adolescență până acum. 

– Simțiți că în acești 30 de ani ați reușit să schimbați lucruri?

– Da. Cred că da. Nu am nicio îndoială că existența Alianței Civice, care din punctul de vedere al destinului meu individual și al soțului meu a fost o pierdere din viața de scriitor, dar a fost un câștig care rămâne în istorie.

Adică fără Alianța Civică n-ar fi existat Convenția Democrată, fără Convenție nu ar fi existat integrarea europeană, pentru că fără rotația la putere nu se putea pune problema integrării și așa mai departe.

Este clar că mitingurile din Piața Victoriei continuă mitingurile Alianței și cele din Piața Universității. Deci această tradiție a protestului care a fost înființată de Alianță într-un mod extraordinar – adică îmi amintesc despre mitingurile noastre în care Poliția spunea că sunt cinci sute de mii de participanți.

Până la mitingurile despre adevăr, că era mereu aceeași problemă a minciunilor despre teroriști și despre mineri. Atunci era și apropierea de Revoluție, și încă exista o rezervă de romantism în societate.

Mitingurile din Piața Victoriei nu au mai avut sute de mii de oameni, ci zeci de mii. Dar ele continuau această educație civică pe care a făcut-o într-un fel toată populația, de la Alianță încoace. 

– Ce le-ați transmite tinerilor care au acum 18-20 de ani, pentru următorii 30 de ani?

– Aș vrea măcar pentru următorii patru ani. Hahaha.

Nu îmi stă în fire să fiu didactică, dar este clar că prima problemă este aceea de a citi, de a înțelege ce a fost, de a înțelege istoria recentă. Ce a fost imediat înainte de 1989, fără de care nu pot înțelege ce a fost după.

Sensul Memorialului de la Sighet este tot acesta – nu că trasează un drum spre trecut, ci că trasează un drum spre înțelegerea reziduurilor trecutului în societatea de acum.

Să înțeleagă asta și după aceea, gândind cu capul lor, să încerce să aplice concluziile la care au ajuns.

Nimic nu e gratis în această lume și nimeni nu merită nimic în măsura în care nu se implică în a realiza ceva. Iar realizarea în destinul țării începe cu votul. Este cel mai mic lucru pe care poți să-l faci.

Și în măsura în care nu faci asta, ești vinovat de toate.