Amintirile unui scriitor neamț căruia îi e dor de limba română

Franz Hodjak se apropie lent și legănat, ca și cum s-ar înfrâna de la mers. Acest bărbat de 71 ani, poet emigrat în 1992, a fost, mai bine de 20 de ani, lectorul secției germane a Editurii Dacia. Pe la el treceau proza și poeziile scriitorilor sași și șvabi din România.

Înainte de 1989, cititorii l-au făcut să creadă că scrisul său este important. Acum, deși a publicat la Suhrkamp, una dintre cele mai importante edituri din Europa, în țara natală e un necunoscut.

Într-o discuție de peste două ore, mi-a povestit cum tentativa de a trece de cenzură în România anilor ’70 putea deveni un scenariu cu servicii secrete, politicieni și schimbări imprevizibile. De altfel, Hodjak e unul dintre puținii care mai pot vorbi despre concubinajul pervers dintre literatura și politrucii regimului Ceaușescu.

La finalul interviului mi-a mărturisit cât de mult îi lipsește, ca scriitor emigrat, limba română. Măcar din când în când dac-ar mai putea sta de vorbă cu un român, așa, pe îndelete…

„Cunosc doi oameni cărora nu le-a fost frică de Ceaușescu: Eugen Jebeleanu și Constantin Daicoviciu”, rememorează Franz Hodjak.

*

– Am găsit foarte puține date despre dumneavoastră în limba română. Cea mai consistentă informație spune că sunteți singurul scriitor român de limbă germană care nu a emigrat înainte de ’89…

– Cum să se scrie despre mine dacă nu mi-au apărut cărțile în limba română?! În „Epoca de aur” mi-au apărut două volume de versuri, dar, de când am plecat, din ’92, cartea asta e prima care mi se publică în limba română („Țara fără dovezi”, editura Școala Ardeleană – n.r.). Și măcar am scris: trei romane, două volume de proză și 5-6 volume de versuri.

Așa sunt lucrurile. Dar eu sunt trecut, la vârsta asta, de supărări. Pe mine chestiile astea mă amuză. Unei scriitoare de la Sibiu și care a făcut studii la Cluj i-a apărut un singur volum de povestiri în Germania și imediat a fost tradusă de Polirom. Nu este luată în seamă în Germania, dar este luată în seamă în România.

Adică, recepția în România e anapoda. Este unul Mathias Bud, care scrie poezie de funcționar, în Germania nu-l ia nimeni în seamă, în românește i-au apărut două volume. Dar el e și funcționar cultural, a scris și despre orașe și peisaje românești.

– Ați coordonat multă vreme secția germană a Editurii Dacia. Care erau procedurile înainte de publicarea unei cărți? Cum vă descurcați cu cenzura?

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

– Am avut trei cărți ale unor autori care au fost în Acțiunea Banat (Aktionsgruppe Banat, grupare a tinerilor scriitori de limbă germană constituită în anii ’70 la Timișoara – n.r.). Ei au fost închiși pe motiv că au vrut să treacă granița, că s-au dus la unul dintre colegi, în satul lui, care era lângă graniță.

Și, pe motiv că vor să treacă, i-au arestat și i-au dus la Timișoara. Iar acolo au constatat că au început să-i întrebe de manuscrise și cum se interpretează anumite pasaje, deci era clar că nu despre trecerea graniței era vorba.

Erau trei cărți îngrjite de mine. Trecuseră deja de cenzură, corectura era gata și puteau intra oricând în tipar. Dar n-au fost tipărite. Și un an jumate am tot fost chemat la București, ca la un fel de tribunal, erau ministrul Culturii, șeful de la Centrala Cărții – Trandafir… Mai era unul, un mare câine, care scria poezie fină, dar le cerea altora să scrie omagii. El a incriminat cărțile. Și m-au făcut cu oțet și ou.

Ei tot spuneau – cărțile or să apară, dar nu apăreau. Între timp, cazul a devenit cunoscut și în Germania, se scrisese în Frankfurter Allgemeine Zeitung, și atunci s-au speriat puțin. Autorii erau Gerhard Ortinau, Bernd Kolf, care n-a fost arestat, dar atunci a fost trimis la școala de partid. Am avut un volum de versuri, o proză și o antologie de poezie tânără, de Peter Motzan, se numea Protocoale provizorii. Unde erau poezii incriminate.

Ministerul, de fapt, nu făcea nimic altceva decât cenzură. Cenzură pe carte, cenzură pe reviste, cenzură pe religie, pe nu știu ce Dumnezeu, pe crescătorii de albine…

Și, până la urmă, am vorbit cu doamna Docsănescu, care era șefa peste carte a Ministerului Culturii (Elena Docsănescu, membră în structurile superioare ale Consiliului Culturii – n. r.). Și m-a apărat. Șeful peste toate cenzurile astea sectoriale era unul Cumpănașu, care avea sala lui de conferințe. Era enormă, și el stătea la capăt.

Docsănescu și cu mine am fost poftiți lângă el. Eu fumam pe vremea aia și el știa că fumez. Zice: Poți să fumezi! Mi-a și dat Kent, era foarte cumsecade și m-a ascultat. Și Docsănescu spunea: Cum să fie așa ceva dușmănos?… El a notat tot și mi-a spus că trebuia să fie seara, la 6, la Burtică, care era secretarul cu Propaganda, deci unul dintre cei mai importanți.

Și noi am stat în biroul lui până a terminat cu Burtică. A dat telefon, și văd că doamna Docsănescu îmi sare de gât și-mi spune: Cărțile vor fi publicate! Dar mai trebuie să treacă încă o dată de cenzură, în prezența mea. Mă rog, am făcut și ceva compromisuri, dar cărțile au fost tari. Între timp, Securitatea încerca să mă pună sub presiune să retrag cărțile.

În 2007, când și-a văzut dosarul de Securitate, Hodjak a aflat cu tristețe ce înseamnă delațiunea.

Au spus că sunt autori dușmănoși și să-i scot. Nu voiau să se facă atâta tărăboi. Au venit la mine acasă, să retrag cărțile, să evităm să se vorbească prea mult. Eu am spus – Dar vor fi costuri enorme, că s-au cules deja, și era culegere manuală.

Au zis să nu-mi fac eu grijă, că rezolvă ei asta. Am spus: Nu se poate, eu am decis, cărțile nu sunt dușmănoase și-am să mă zbat să apară indiferent ce spuneți dumneavoastră. Au zis: Bun, dar vor exista consecințe.

Cărțile trebuia să apară în ’76 și-au apărut în ’78. Prima dată când ne-am dus la București, era și Căprariu (Alexandru Căprariu, directorul editurii Dacia – n. r.), și el mi-a spus: Franz, eu nu știu o boabă de germană. Dar te sfătuiesc să nu faci mea culpa. Iar ministrul de cultură adjunct mi-a spus invers – Fă puțină mea culpa, altfel nu știu dacă te iartă.

Dar cărțile au apărut. Doamna Docsănescu a avut un mare rol, și ea. Șefa cenzurii nu era de partea cenzurii, ci de partea editurilor și-a scriitorilor. Aproape cu fiecare carte trebuia să merg la București să mai clarificăm, și eu m-am tot mirat – de unde Dumnezeu are femeia asta atâta curaj, să miște atâtea lucruri? După aia am aflat că soțul ei a fost general – de Armată sau Securitate.

Dar, până la urmă, nici el n-a mai putut s-o salveze, că a fost dată afară. Și trebuie să spun cu mare respect, paradoxal, în perioada aceea cenzura de la minister ținea cu cărțile, iar Securitatea era cea care făcea supracenzură.

– Care era relația cu propriul cenzor, scriitor fiind?

– Eu am avut o cenzoră germană care era foarte de treabă. Atâta încredere am avut în ea și nu m-a înșelat. În dosarul meu de Securitate nu apare nimic, n-a spus nimic. Doamna Mesch, așa o chema, îi datorez mult. Eu trebuia să mă duc foarte des la București să discutăm.

Când m-am dus prima dată, văd că vine o doamnă foarte drăguță, rujată, machiată extraordinar. Eu mă așteptam să fie cineva cu șapcă proletară, cu păr unsuros… Și-am mers în Parcul Herăstrău, că discutam versurile cu ea. Și mi-a spus: Domnul Hodjak, dacă îmi dați o interpretare plauzibilă la partea asta, la pasajul ăsta, îi dau drumul. Și eu îi dictam și ea scria.

Îmi zice: Știți de ce fac asta? Eu am încredere în dumneavoastră, să aveți și dumneavoastră în mine, că, dacă se întâmplă ceva cu cartea după tipărire, să spunem același lucru. Vă dați seama! Ea era complicea mea.

De exemplu, a fost unul, [simple_tooltip content=’Dumitru Matală, cenzor din partea Consiliului Culturii ‘]Matală[/simple_tooltip], care era cenzorul colegilor români. Păi un încuiat mai grav eu n-am întâlnit în viața mea, numai [simple_tooltip content=’Mihai Dulea a fost adjunct al Suzanei Gâdea, care a fost ministru al Educației și președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Atât Dulea, cât și Gâdea sunt cunoscuți pentru interzicerea mai multor opere’]Dulea[/simple_tooltip] mai era așa pe vremea aia.

Și Matală, cu o zi înainte de Revoluție, vine cu niște manuscrise, care nu se puteau trimite la tipografie – Opriță, Ana Boariu, eu. Și-a spus că trebuie să se gândească dacă noi mai suntem competenți ca lectori, că întotdeauna trimitem texte din care nimeni nu înțelege nimic.

Eu am spus: Domnule, noi nu suntem cenzori, să fie clar, noi suntem lectori. Cenzori sunteți voi. A doua zi, în 22, vine dansând: Da, lucrurile s-au clarificat, băieți, acuma nu mai e cenzură, publicați cărțile cum le-ați trimis. Mi-a venit să-i ard una… numai că nu sunt agresiv.

Să se înțeleagă un singur lucru: Cenzura n-a fost o instituție abstractă, a fost dusă de indivizi, de subiecte, deci fiecare era subiectiv. Unii lăsau să treacă, alții urlau – Cum să treacă asta? Tăiem!….

– V-ați văzut dosarul de la Securitate? 

– În 2007. În fața mea, în primul rând, stătea un domn de vreo 50 de ani, mai mic, așa, aștepta să i se aducă dosarele. Și vin vreo trei cu brațele pline și i le pun pe masă. A dispărut după dosare. Și unul dintre angajații CNSAS i-a spus: Vai, domnule, da’ ce-ați făcut?! Și el a spus: Nu eu, sărmanul tata!

Mie îmi venea să râd, că pericolul a trecut. Dacă-mi arăta dosarul sub Ceaușescu, cred că n-aș fi dormit trei săptămâni. Dar pericolul a trecut, și-atunci am văzut câte măgării s-au spus despre mine. E ceva de necrezut.

Multe lucruri sunt adevărate, dar sunt și… Mai ales un coleg, era la redacția maghiară, numai despre mine scria. Dar de-o nerușinare… Așa ceva nu mi-am putut închipui, că există oameni atât de răi, și-am avut încredere în el. Multe lucruri m-au amuzat. M-am bucurat că pe niciunul dintre colegii mei, în afară de cel maghiar, nu i-am regăsit în paginile astea. Eu am fost, din editură, cel mai urmărit.

– Simțeați că vă supraveghează? Cum era relația cu Securitatea, vă căutau, știați cine vă urmărește?

– M-au căutat de câteva ori. Dar a apărut o carte despre structurile Securității, scrisă de un cercetător din Germania, în care am văzut altă chestie. A găsit el un act la STASI că cică Peter Motzan, eu, un profesor de-al nostru și alții, oameni de la care am învățat enorm, deci noi am fi urmărit două scopuri: desprinderea Transilvaniei din corpul României, ăsta era scopul maxim, iar scopul minim era să declarăm Brașovul oraș liber. Eu, la Brașov, dacă am fost în toată viața mea de șapte ori…

Denunțătorul era un lector din RDG trimis la București, Heinz Stănescu. Era informator al STASI. Și când a văzut că Securitatea nu a luat nicio măsură, a spus la STASI.

Eu am avut 19 refuzuri de pașaport. N-am putut pleca. Am avut trei burse, întâlniri cu cititorii, premii, dar nu m-am putut duce niciodată. Cărțile mele au fost recenzate în străinătate, eu nu puteam ieși. Și-am primit o bursă la Mannheim, de șase luni, am primit și-un răspuns tâmpit de la Consiliul Culturii.

M-am dus la București și-am depus memoriu la Comitetul Central, n-am vrut să-l trimit cu poștă, că mă gândeam că nu ajunge. Și-am rugat un coleg, un critic, să vină cu mine că-mi era frică.

Am ajuns la București, era vară, căldură mare. La Comitet, aer condiționat și niște doamne foarte drăguțe și amabile. Mi-au zis: Nu puteți da așa, trebuie puse într-un plic adresat. – Păi nu-i nimic, unde e aici o papetărie? – Nu trebuie, că avem aici de toate, mi-a spus.

N-am primit niciun răspuns, și atunci am spus: Mai fac o încercare, dar este ultima de-a rezolva lucrurile cu frumosul. Dacă iar nu se mișcă nimic, o să procedez ca Dorin Tudoran.

Asta am spus în redacție, iar colegul maghiar a transmis mesajul. Am să fac ca Dorin Tudoran, un scandal internațional, de-au să cadă capete. Și să fie siguri că eu am posibilități mai mari decât Tudoran. Pentru că știau că eu am presa vest-germană.

*

Și mă cheamă Oprea, era „îngerul păzitor” al editurii, de la Securitate. A și ajuns director adjunct. El a explicat la București cine era Dorin Tudoran: critică la „Europa liberă” România și sistemul multilateral. Și i-au dat misiune colegului maghiar să calmeze subiectul. Subiectul eram eu.

Odată au venit doi de la București, să mă convingă că dosarul meu n-a ajuns la ei. Stați numai puțin, de ce să ajungă dosarul meu de călătorie la dumneavoastră, ce au călătoriile mele cu dumneavoastră? Au râs și au încercat să-mi explice că din sertarul lui D.R. Popescu, de la Uniunea Scriitorilor, se mai fură…

Atunci am zis așa, către nevastă-mea, care era regizor asistent la Operă: Adu-mi costumul de Carmen, îl iau, mă îmbrac în Carmen și mă duc până jos, iau 22-ul, în centru cobor și mă duc la editură. Ea s-a speriat și a sunat câțiva prieteni – măi, veniți, că Franz e nebun.

N-a vrut să vină decât unul, [simple_tooltip content=’Peter Motzan este traducător și critic literar, absolvent de filologie română și germană, la Cluj. A emigrat în Germania în 1990, după ce, în 1988, depusese cererea de emigrare și fusese îndepărtat de la catedră. În 2003 a primit titlul Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj’]Motzan[/simple_tooltip], și-a zis: Adu-i costumul, mai bine asta decât să facă o porcărie și mai mare. Și-mi închipui cum aș fi ajuns cu costumul de Carmen la editură.

Apoi m-au sunat alții – hai, Franz, nu fă prostii, îți trimitem taxiul. Așa am ajuns să vorbesc cu șeful Securității, generalul Ioana. El mi-a răspuns că nu se ocupă decât cu plecări definitive. Dar cred că cei de la partid i-au spus – Primește-l p-ăsta, că e mai dus, și lucrurile vor escalada. Și Ceaușescu voia să fie liniște.

Și m-a chemat generalul Ioana, i-am spus tot ce aveam de spus, am fumat eu, a fumat și el. Și eu am spus: Nu mai las ca nimeni să se joace cu mine în halul ăsta, să-și bată joc, sunt meritele mele. Dacă dumneavoastră nu vreți să le recunoașteți, e treaba dumneavoastră, dar alții le recunosc. A spus: Un singur lucru vă promit, mâine dimineață va fi dosarul dumneavoastră pe masa mea și mă voi ocupa personal de el.

Și am întrebat: Dar eu am dosar la dumneavoastră?! A doua zi nu m-am mai dus la editură, la 8 a sunat telefonul, nevastă-mea ridică receptorul și vine la mine: Franz, primești pașaportul!

*

generația noastră? un lucru măcar
e sigur: putem renunța la cuvintele pompoase
și la coroanele de lauri
sau la onoruri

Fragment din poemul „generația noastră”, de Franz Hodjak

 *

– Ce scriați așa periculos?

– Sunt două cărți traduse. Nu e nimic. Nimic. Dar nu-mi țineam gura, în primul rând, iar în al doilea rând, cărțile pe care le-am publicat erau de autori care acum sunt cunoscuți în Germania, era o literatură destul de dură.

Românii nu au avut curajul ăsta. S-a și constatat, la generația 80. Dar la noi a fost și altceva. Noi aveam un fel de libertatea bufonului, deoarece se știa – Dom’le, nemții ăștia sunt definitiv imuni să-i educi în spiritul socialism-ceaușismului. Ei pleacă în Germania, pe ei nu-i mai poți strica. Ăștia nu fac pagubă mare, și-așa se duc. Lasă-i dracului…

– Ați simțit vreodată nevoia să vă opriți din scris?

– Nu. Ai pornit pe calea asta, nu poți. Nici măcar dacă eșuezi. Lumea scrie mai departe, chiar dacă nu publică nimeni. Poate c-ar fi trebuit să se întâmple o nenorocire deosebită. Cunosc mulți care nu au succes și sigur că nu ei sunt de vină, cărțile sunt formidabile, dar editurile nu înțeleg asta. (râde) Și încep iar să scrie o nouă carte, formidabilă. Dar așa nu poți trăi din scris.

– Informația cea mai la îndemână despre dumneavoastră e că sunteți singurul autor româno-german care n-a părăsit România decât după Revoluție. Totuși, ce s-a întâmplat, cum ați decis să plecați?

– Eu întotdeauna am zis următorul lucru, și nici Securitatea nu l-a luat în seamă, că era mai mult glumă: cineva trebuie să stingă lumina, să încuie taraba și să înghită cheia. Eu am crezut așa. N-am crezut că se va schimba sistemul, dar am crezut într-o Primăvară, într-un Dubcek, să poți pleca în afară, să fie cenzura mai lină.

Mergeam la o bursă la Lindau, și atunci s-a întâmplat chestia cu Gorbaciov, de l-au arestat și-au vrut să facă [simple_tooltip content=’Aripa dură a Partidului și KGB-ului l-a debarcat pentru câteva zile pe Gorbaciov, în vara lui 1991, în timp ce acesta se afla în concediu, la Soci. Și-a recăpătat funcția cu ajutorul intervenției lui Boris Elțîn, dar URSS s-a destrămat oricum după câteva luni.’]puci[/simple_tooltip]. Și am spus atunci că, dacă puciul reușește și se întoarce roata, nu mă mai întorc în România. Că aici erau destui staliniști și ceaușiști care abia așteptau.

Mi-a povestit Mircea Dinescu, de pildă, că după Revoluție s-a dus să facă un interviu cu [simple_tooltip content=’Verdeț a fost lider comunist și prim-ministru între anii 1979 și 1982. După Revoluție, a înființat Partidul Socialist al Muncii, pe care l-a considerat adevăratul succesor al PCR.’]Ilie Verdeț[/simple_tooltip]. Și Verdeț zice: Da’ cine te-a chemat?! – Păi nimeni, am venit eu. – Nu, tu nu faci interviu cu mine așa, îmi iei interviu peste un an, doi, când te chem eu! Să vezi cum o să vii fuga la mine când o să te chem.

Și-atunci am decis că nu mai vin în România. Puciul a eșuat, dar eu atunci am zis: nu. Mă duc, că mi-e frică. Să pățesc încă o dată?! Acum aveam burse, eram chemat, mă premiau în străinătate. Și-am zis: Să mai treacă și fetița prin așa ceva?!

*

Mă bazez, domnule avocat al limbii,
pe discreția dumneavoastră și pe obligația de a păstra
secretul profesional.
Eu nu am două patrii
ca, de exemplu, orice emigrant cuminte și ordonat,
se deschide ezitând mierla gramaticală,
ci am doar două lipse de patrie,
una nouă bineînțeles și una veche.

Fragment din poemul „Elegia din Usingen”

*

– Ce înseamnă pentru un scriitor succesul?

– Ar fi greu de răspuns. Sigur, în primul rând, recenziile mă ung la suflet. Dar nu atât recenziile sunt importante, cât publicul. Să vând cât mai multe cărți. Că eu trăiesc din asta. Eu am avut 16 burse și 7 premii. Din asta trăiesc și am trăit. Fără succes nu poți să fii liber profesionist.

– Ați avut vreo carte pe care s-o fi resimțit, după apariție, ca pe un eșec?

– Nu, știți de ce? Întotdeauna mi-am lăsat mult timp. Că mi-a fost frică să scap eu o treabă și, după ce cartea apare, să zic – Vai, aici trebuia altfel... Nu. De ce să mă grăbesc?

La un roman, îmi trebuie doi ani, doi ani și jumătate. Sigur, când scriu roman, nu mai scriu poezie deloc, nu mai scriu nimic altceva. Dacă scriu versuri, atunci pot să mai scriu și-o proză scurtă, să mai traduc niște poezii. E altceva. Un roman cere concentrare de la prima frază până la ultima frază. Și nici nu încep să scriu un roman până nu-mi fac mie o hartă.

Dar, vă spun, niciodată romanul nu s-a terminat așa cum mi-l închipuisem. Lucrurile au luat mereu altă cale și sfârșitul a fost mereu altul. Toate sunt surprinzătoare și pentru mine! Dar simțeam că trebuie să merg în direcția asta, m-au împins personajele fără să vreau. Apăreau personaje care pentru mine trebuia să fie secundare, dar se transformau în unele foarte importante.

– Simțiți vreun moment că nu numai dumneavoastră sunteți autorul romanului?

– Nu! Sentimentul ăsta nu îl am. Știu că eu sunt autorul. Ei mă surprind, e clar, dar tot eu zic: da sau nu. Deci tot făcături de-ale mele sunt, și nu invers, eu de-ale lor. (Franz Hodjak își comandă o vodcă alene și apoi, ca și cum și-ar fi amintit ceva, continuă.) Dar dumneavoastră când v-ați născut?

– În 1983.

– Vedeți… să nu credeți pe nimeni! Ceaușescu a fost un democrat când a venit. În ’71, el a ținut tezele din iulie. Noua orientare a României. Noi n-am crezut că va reuși să le impună, că era o rezistență enormă. Din partea lui Burtică, la cel mai mare nivel. Chiar nebunia n-au acceptat-o. Dar cu Securitatea, cu aparatul lui, a eliminat tot și a băgat staliniști.

I s-a opus rezistență, și aici a fost greșeala, toți au spus – E rău, dar mai rău nu poate fi. Când s-a sculat Pârvulescu în Congres era prea târziu. Trebuia s-o facă cu opt ani înainte. Securitatea deja era în mâna lui. Că Revoluția n-ar fi reușit dacă o parte a Securității și a Armatei n-ar fi vrut să scape de el. Ei voiau să scape de Ceaușescu, nu de regim.

– Ați simțit, înainte de Revoluție, că unii scriitori nu mai scriau osanalele doar pentru că erau forțați, ci pentru că începuse să le placă, devenise ceva intim?

– Da! Astea, gunoaiele! Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu. Am fost entuziasmat de volumul lui de debut și ce gunoi a ajuns. „Avem de toate, și-nchisori, și libertate”… Care libertate?! A devenit un proletcultist de mâna întâi.

Se scria poezie patriotică de-asta, înghițibilă, cu dealurile noastre și de-aici cobor eu cu neamul meu… Nu le consider texte rușinoase. Sunt care n-au făcut porcării mari. Nici măcar Uricaru. Oricum, volumele astea nu le citea nimeni și nu le cumpăra nimeni. I se dădeau lui Ceaușescu, care, cât știa el să citească, baba cu atât mai puțin…

– Erau maculatură.

– Da. Exact. Așa, ca discursurile lui. Noi aveam un om care ținea seminar ideologic, un coleg, pe care l-am stimat foarte mult, că mie mi-ar fi fost frică să fac asta. A luat broșuri și ne împărțea: 10 pagini ție, 10 la alt coleg, rupea broșurile. Și asta era dezbaterea de la seminarul ideologic!

– Acestea erau micile gesturi de revoltă, bănuiesc că vă ajutau să mergeți mai departe.

– Da. Asta a fost teoria mea: al doilea volum al meu este „Toleranțe – Loc de Joc”. Spații de joc. Adică libertatea s-o lărgești câte puțin. Să pui zidurile mai încolo, mai încolo. Libertatea îți dă atâta loc de joc cât loc de joc permiți tu libertății. Asta era poezia de titlu.

– Una din poeziile dumneavoastră conține repetiția acestui vers: „Ceea ce scrii s-a mai scris”. Aveți vreodată sentimentul inutilității scrisului?

– Asta da. Da. Dar în dictatură, nu. Atunci știam că cititorul aștepta. Și spunea: Aici este un nebun care scrie ceea ce gândesc și eu, iar eu n-am atâta curaj. Și ne-am influențat să devenim mai maturi. Și ne unea și-un sentiment de frondă. De aia cartea era importantă atunci. Când le-am spus în Germania că Dinescu sau Ana Blandiana apăreau în 250.000 de exemplare, au făcut ochii cât cepele. Deci, nu 2500, nu 25.000.

Sentimentul acesta a intervenit după Revoluție. Am fost la Târgul de Carte din Leipzig. Mi-am spus – Franz, ce rost are? Sunt mormane de cărți, mai adaugi și tu una, cade undeva, nici Dumnezeu n-o ridică.

Apoi am fost invitat la Paris. Am avut și eu o masă rotundă, și un fel de bursă, și am văzut Târgul de carte francez. Cineva a mai pus o lopată în pesimismul meu: Măi, asta e și mai și!

Apoi am văzut târgul de carte din Frankfurt. Hiiii! I-am spus asta editorului meu. Zice – Băiete, tu ai succes, ai primit premii, ai câștigat cel mai mare concurs de proză scurtă în germană. Atâtea nulități scriu și publică, chiar tu îți faci probleme?!

Primul meu volum de versuri, „Exerciții transilvănene de vorbire”, apare acum în al patrulea tiraj în Germania. Totuși, câteodată tot mă mai apucă pesimismul, zău!

Franz Hodjak are 71 de ani și e sibian. A scris volume de poezie și proză și i-a tradus în germană, printre alții, pe Ana Blandiana și pe Eugen Jebeleanu. În 1976 i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

A emigrat în 1992, dar abia în acest an a fost publicat din nou în România, cu antologia de poeme „Țară fără dovezi” (apărută la editura Școala Ardeleană).

A fost unul dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Carte Transilvania, ocazie cu care a susținut un recital de poezie alături de Dorin Tudoran, la cenaclul îngrijit de Ion Mureșan.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€