Am fost în SUA pentru prima dată și am văzut de ce românii stabiliți acolo îl susțin pe Trump

Laura Popa

Reporter

Mai bine de două ore până-n centrul orașului. Am plecat la 6:45 din suburbia cu căsuță poștală în fața casei și pancartă de susținere a Ucrainei pe peluză și am ajuns la zgârie-norii din Chicago în jur de 9:00. 

Autostrăzi cu patru benzi de mers pe sens, mașini mari, autobuze galbene de școală și elicoptere de presă care transmit în timp real starea traficului. Pe lângă toate am trecut în cele două ore petrecute în mașină, cea mai bună prietenă a americanului. George, un indian venit în America cu viză de lucru pe vremea când avea 30 de ani, forțează culoarea galbenă a semaforului. „Niciodată n-am întârziat”, ne spune jumătate îngrijorat, jumătate amuzat, revenind imediat la istoriile cartierelor prin care trecem în viteză. Are multe de povestit, pentru că Chicago este un oraș al imigranților, unde, de exemplu, se găsește cea mai mare comunitate de polonezi din afara Poloniei sau cea mai mare comunitate de sârbi din afara Serbiei. 

Autobuzele galbene de școală, dimineața, Chicago FOTO: Laura Popa

Cândva, spune George, cartierele erau mult mai clar delimitate. Știai când ai intrat la italieni, când la greci și când la români, pentru că există mulți români în Chicago încă din anii 1900. Acum, populațiile diferite s-au extins în afara limitelor cartierelor care le-au consacrat. 

În căutarea unui loc de parcare, o chestiune foarte importantă pentru americani, care aleg să nu participe la evenimente în centrul orașului dacă organizatorul nu le promite și un loc de parcare, pe lângă noi trece o mașină roșie cu stickere colorate pe portbagaj. Sunt în mașină cu alți trei jurnaliști români și toți vrem să vedem ce scrie pe ele. Descoperim la primul semafor: „Don't blame me, I voted for Trump” (nr. nu mă învinovăți pe mine, eu am votat cu Trump). 

Înainte să ajung în SUA, credeam că voi simți umbra lui Trump la fiecare pas, că lumea doar despre asta va vorbi. Că, de fapt, America s-a oprit în loc și urmărește fiecare pas al liderului care a decis să pună fizic garduri între el și cetățeni. Piața Lafayette din Washington, D.C., cel mai cunoscut loc din care se poate vedea Casa Alba, este ruptă în două de garduri și mașini de poliție care țin la distanță oamenii de reședința președintelui. Unii spun că e de teama încercării de asasinat, cei mai mulți consideră că președintele a vrut să aibă liniște sub geam și să înăbușe orice mișcare de protest care i-ar putea deranja viața de zi cu zi și capacitatea de-a semna decrete. 

Piața Lafayette, Washington D.C. În spatele gardurilor, undeva, se află Casa Alba FOTO: Laura Popa

În Chicago, însă, zonele turistice sunt încă pline de oameni care aleargă dintr-o parte în alta în căutarea acelui loc cât mai instagramabil, trupele de rock continuă să aibă concerte sold out la The Chicago Theatre, iar pe stradă oamenii vorbesc despre vremea neobișnuit de caldă pentru luna martie. Am simțit umbra președintelui pe-un pod deasupra râului Chicago, de unde am putut să văd The Trump Tower (nr. Turnul Trump), un zgârie-nori auriu, scos parcă din desenele copiilor care-și pun numele pe tot ce fac. Acum, acolo este locul de întâlnire al protestatarilor. 

Pe 8 martie, de Ziua Internațională a Femeii, cu pancarte și tobe, pe cel mai popular bulevard din Chicago, m-am întâlnit cu protestatari care strigau ”Trump and Musk, they gotta go / Ho, Ho, Ho” (nr. Trump și Musk trebuie să dispară) sau ”Women rights are human rights” (nr. drepturile femeilor sunt drepturile omului). 

„El crede despre el că este liderul lumii libere, dar nu reușește nici măcar să fie liderul meu”, spune într-o seară John, fost avocat în vârstă de 76 de ani care și-a deschis casa pentru a găzdui două jurnaliste din România, ca parte a programului Open World, un schimb de experiență finanțat de congresul american, prin care profesioniști din diverse zone au posibilitatea de-a vedea cum se întâmplă lucrurile din domeniul lor în SUA. 

John și soția sa, Marylin, trăiesc într-una din multe suburbii ale Chicago. Ambii au 76 de ani, s-au cunoscut în liceu și de-atunci au rămas împreună. Merg la yoga și conduc, pe rând, mașina cu care se deplasează peste tot. Sunt membrii ai Institutului de Artă, fani de operă și înghețată artizanală, produsă local. 

„Trump vrea doar să-i fie lui bine și oamenilor bogați din jurul lui”, îmi explică John, în altă seară, când mâncăm împreună la masa mare, iar în fundal se aude muzică clasică. Spre deosebire de modul obsesiv în care citesc eu știri, atât el cât și Marilyn practică o formă mai sănătoasă de informare. Citesc știrile dimineața și cam atât. Iar seara, de cele mai multe ori, televizorul stă deschis pe sport, la meciuri de baschet. Doar într-o seară l-am găsit pe John uitându-se la o emisiune de știri în care gazdele vorbeau despre istoria fascismului. „Potrivit”, este concluzia lui John. 

Mă gândesc la mamaie și la cum era ea la 76 de ani. Nici vorbă să poarte încălțări de alergare în picioare, precum Marilyn, sau să se gândească să se întoarcă la job. Asta și pentru că la școala din sat, la vârsta ei, n-ar mai fi primit-o nimeni înapoi ca femeie de serviciu. 

Toate amintirile mele cu bunici n-au nicio legătură cu realitatea cuplului din Chicago. Demnitatea cu care-și pot trăi viața, sentimentul că sunt încă utili atât lor, cât și comunității din care fac parte e ceva ce n-am cunoscut la bunicii mei, despre care s-a vorbit prea devreme în termeni în povară. Nu pot neglija nici faptul că, până la 76 de ani, John a alergat la nenumărate maratoane, a văzut lumea și s-a întâlnit, din întâmplare, cu Zeffirelli în Italia. La polul opus, mamaie abia dacă a ieșit de cinci ori din satul în care a murit și a tras la sapă de i s-a cocoșat spatele. E doar realitate, nu o comparație care să compătimească o parte în defavoarea alteia. 

Mănânc în oraș. Deep dish pizza, o pizza cu blat gros, plină cu brânză, simbol culinar al orașului Chicago. Bună, dar parcă prea aduce la gust cu cea făcută de mama în cuptorul aragazului. Încerc și italian beef, un sandwich cu carne de vită popularizat de serial ”The Bear” și aud de la masa de lângă că dacă vrei să mănânci un hot-dog autentic în Chicago, niciodată nu pui ketchup peste. Doar muștar. 

SCRISOARE DESCHISĂ: Cerem ministrului Culturii să-și precizeze public poziția cu privire la divulgarea pe internet, de către managerul Bibliotecii Naționale, a subiectului la care Emilia Șercan lucrează

Redacția PressOne cere prin prezenta precizarea publică a poziției oficiale a Ministrului Culturii față de conduita managerului interimar al Bibliotecii Naționale a României (BNaR), dl Adrian Cioroianu, care la 29 februarie 2024 a divulgat în mod repetat pe Facebook informații nedestinate publicității despre activitatea profesională a colegei noastre, jurnalista de investigație Emilia Șercan.

Bucureștiul, invadat de publicitate stradală. Activist din Franța pentru PressOne: „Ecranele digitale creează un stres continuu asupra creierului”

În timp ce alte țări merg în direcția opusă, Bucureștiul se îngroapă de la an la an mai tare sub potopul de reclame. După 30 de ani de omniprezență publicitară, aproape că nici nu o mai observăm.

Simbol culinar al Chicago, deep dish pizza FOTO: Laura Popa

În Chicago trăiesc aproximativ nouă milioane de oameni. Două milioane în ”the city of Chicago”, iar restul în suburbii. Pe străzi poți simți cu ușurință și foarte des miros de marijuana, consumul fiind legalizat din 2020 atât în scopuri medicale, cât și recreaționale. Ceea ce a dus la schimbări de comportament. De exemplu, într-un articol din The Columbia Chronicle, ziar ținut integral de studenții facultății Columbia pentru comunitatea lor (ah, să nu uit, studenții care lucrează la ziar sunt și plătiți pentru munca lor!) am găsit un reportaj despre cum Gen Z a renunțat la consumul de alcool în favoarea cannabisului. 

Atacul președintelui Trump asupra mediului universitar se resimte, însă, tot mai puternic. 

Arestarea și posibila deportare a lui Mahmoud Khalil, studentul de la Universitatea Columbia, NY, care în primăvara lui 2024 a participat la organizarea protestului pro-Palestina, cele 400 de milioane de dolari, fonduri federale, tăiate pentru aceeași universitate sau lovitura dată programelor de diversitate, echitate și incluziune (DEI), pe care președintele le numește „un asalt asupra meritocrației”, creează un haos al cărui final este incert.  

„Totul este haos acum. Nu știu cum va arăta lumea când apusul se va așterne peste acest haos”, este concluzia trasă, într-o discuție cu jurnaliștii români, de un academician al cărui nume va rămâne anonim. Lucru pentru care, în SUA, aș risca să fiu dată-n judecată de noua administrație, care i-a amenințat cu trimiterea în judecată pe jurnaliști pentru folosirea surselor anonime în materialele lor. 

Etichetată drept „inamic al poporului”, presa se pregătește pentru ce urmează. O perioadă cu tensiuni tot mai accentuate, în care adevărul este mai puțin important, iar informația vine ca un dat de pe social media, pentru că nimeni nu mai are încredere în presă. 

Jurnaliștii din presa tradițională, precum Chicago Tribune sau Chicago Sun-Times, sau cea non-profit, precum Injustice Watch, publicație specializată pe problematicile sistemului de justiție, se organizează în asociații și fac front comun. De exemplu, învață unii de la alții și de la avocați cum să se protejeze de procese în instanță, care sunt atât de costisitoare că ar putea duce la falimentul unor publicații. Sau participă la sesiuni de cybersecurity, ca să învețe să-și protejeze cât mai bine informațiile. 

Placă Chicago Tribune, unul dintre cele mai vechi ziare din Chicago FOTO: Laura Popa

Cu peste 140 de publicații media, în Chicago funcționează peste 10 asociații de jurnaliști, la care participă jurnaliști din toate domeniile și toate tipuri de presă. Câte asociații de jurnaliști are România? Niciuna, pentru că Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, care a primit „cadou” pensii speciale pentru toți membrii care cotizează, cu greu poate fi considerată una. 

În marea de roșu care a colorat harta SUA după alegerile din noiembrie 2024, Chicago este o pată albastră. Una în care s-au strecurat, însă, câteva dungi roșii. Asta și pentru că o mare parte dintre cei care obișnuiau să voteze cu democrații nu s-au prezentat la vot. Așa că mi-a fost destul de greu să găsesc un votant Trump cu care să stau de vorbă, mai ales că cercurile în care am avut șansa de a asista la discuții reprezentau cealaltă parte a baricadei. Dar când l-am găsit, a fost foarte aproape de-acasă. Singurul votant declarat al președintelui Trump de care am dat în SUA a fost un român. 

Undeva, într-un colț de Chicago, tricolorul românesc împarte același piedestal cu steagul american FOTO: Laura Popa

Românii din SUA au o problemă cu imigranții ilegali care nu știu engleză 

A venit în America în 1984 și de-atunci și-a construit o viață și-o afacere aici. De ce-l susține pe Trump? Pentru că este primul președinte care chiar luptă cu imigranții ilegali. 

„Tatăl meu a fost amenințat cu arma. De către cine? De către imigranți ilegali care nu puteau spune un cuvânt. L-au pus la pământ, i-au pus bocancul pe cap și i-au luat portofelul și tot ce avea”, susține bărbatul.

Înainte de-a ajunge în Chicago, am petrecut două zile și-n Washington DC, unde m-am întâlnit cu profesorul Dan Davidson, Harvard. Potrivit acestuia, mitul că imigranții ilegali comit cele mai multe crime poate fi ușor spulberat: rata de criminalitate a imigranților ilegali este mai mică decât cea din rândul americanilor. 

Prelegerea susțină de prof. Dan Davidson, Washington, D.C. FOTO: Laura Popa

Românul e de părere că oricine vrea să vină în SUA ar trebui să fie verificat înainte, să li se ia amprentele și să existe o bază de date cu toți cei care au intrat și le-a fost verificat trecut. Altfel, dacă America nu are capacitatea să-i controleze pe cei care intră în țară, atunci nu-i America. Oricum, crede el, SUA au pierdut controlul și au intrat prea mulți imigranți ilegali în țară. 

„Până acum trei ani, cartierul meu era curat. Acum la fiecare intersecție vezi cerșetori români”, se plânge acesta. 

Tot el spune că atunci când are nevoie de-o mână de lucru ieftină caută imigranții ilegali care „nu vorbesc o boabă de engleză”. 

Concluzia lui? Acum, mai mult ca niciodată, democrația americană este în creștere. 

Concluzia mea? În funcție de cu cine vorbești, America e un mare ”melting pot” (metaforă pentru a descrie faptul că imigranții care ajung aici adoptă cultura americană, în defavoarea celei de-acasă) sau un mare ”salad bowl” (societatea americană este formată din culturi diferite, fiecare putând fi păstrată intactă).

În Chicago găsești bucăți de Mexic, Italia, Grecia, Ucraina, India, Liban, Polonia sau România. Găsești însă și corturi ascunse sub picioare de pod sau în parcurile din oraș, unde se adăpostesc oamenii străzii. Găsești și cartierul celor de culoare, în rândul cărora diferența de venit dintre ei și populația albă a rămas neschimbată din 1968. Iar în timp ce unii americani speră la un al treilea proces de impeachment care ar putea duce la demiterea președintelui Trump, alții consideră că trăiesc o nouă epocă de aur sau își văd de viață de parcă nimic nu s-a întâmplat. Însă lucrurile se schimbă, iar finalul nu are încă nicio formă. 

Oamenii care lucrează cu fonduri federale se tem să mai atragă atenția asupra proiectelor la care participă, ca nu care cumva să devină țința unor tăieri de bugete. Universitățile caută surse alternative de finanțare, în cazul în care le vor fi sistate bugetele, iar jurnaliștii se întâlnesc pentru a învăța cum să se protejeze cel mai bine de presiunea venită de la cel care-i consideră dușmanii poporului. 

Îmi va rămâne viu în memorie un moment la care am asistat în fața Capitolului. Eram mai multe delegații pe peluza din fața administrației de la Washington, printre care și două din Ucraina. Făceam poze, iar ucrainenii au scos un steag galben albastru, când de pe trotuar s-a apropiat o femeie. Și-a cerut scuze în fața celor din Ucraina pentru modul în care președintele Trump s-a comportat la întâlnirea de la Casa Albă cu președintele Zelenski: ”Zelenski should be our president” (nr. Zelenski ar trebui să fie președintele nostru), le-a urlat femeia. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€