Alin Fumurescu, politolog: "Dacă s-ar da mâine o lege că toţi trebuie să aveţi cont de Facebook, jumătate dintre voi nu v-ați face"

De ce este politica o artă?

Mai poate fi ea "arta compromisului" într-o lume a emoțiilor care polarizează rapid opinia publică și a informațiilor din care nu mai avem timp să cernem?

Cât de important e sensul cuvintelor şi cât de mult ne afectează rețelele de socializare?

Am căutat răspunsuri la aceste întrebări alături de Alin Fumurescu, profesor de Științe Politice la University of Houston, care tocmai și-a lansat în România volumul intitulat "Compromisul. O istorie filosofică și politică" (Humanitas, 2019).

Am aflat că putem negocia orice, mai puțin identitatea politică. Și că, în lipsa compromisului, o societate se fragmentează la nesfârșit, ajungând în pericolul de a cădea sub tiranie.

E o idee la care merită să medităm înainte de a posta linkuri cu conspirații sau mesaje inflamate pe rețelele sociale.

*

− Cartea ta pornește de la sintagma "politica este arta compromisului". Te-ai gândit de ce este numită politica "artă" și nu altceva?

− Da. Pentru că are legătură cu prudența – și prudența e o artă. La Aristotel e o artă.

Aristotel începe "Etica nicomahică" cu o discuție despre știința politică și spune aşa:

Știința politică este știința care controlează toate celelalte științe și nu poți aștepta de la știința politică aceeași exactitate pe care o aștepți, de exemplu, de la matematică.

Și el mai spune așa: că politica nu poate fi îndepărtată prea mult de sfera demonstrației, dar nu poate nici să coincidă cu sfera demonstrației, ca în matematică.

Pentru că fiecare știință este racordată la subiectul principal pe care îl studiază – iar în cazul ăsta, subiectul fiind omul, prudența contează foarte mult.

Vorbim despre o știință practică. Și o știință practică înseamnă artă în ultimă instanță.

De asta spune Aristotel că un tânăr nu poate fi un bun învățător al științei politice, dar apoi vine și spune − Tânăr nu în sensul biologic, ci tânăr în sensul de caracter.

Pentru că ia timp până înveți arta asta. Și eu cred că unul dintre lucrurile pe care științele politice îl au acum e faptul că încearcă să demonstreze totul. Și nu se poate demonstra totul.

Iar cu prudența nu există o formulă clară − nu poţi să pui trei lingurițe de făină, patru ouă și la sfârșit să iasă cel mai perfect guvern. E o chestie care se adaptează.

De asta în politică avem o artă. Asta a spus-o, apropo, John Morley în 1850 și ceva.

− Dacă te uiți la guvernul de acum al României și ne gândim la faptul că politica este o artă, cum a fost făcut guvernul României?

Asta numai artă nu este... E o bătaie de joc.

− Voiam să avem introducerea asta ca să putem redefini politica. Pentru că, de pildă, dacă intri pe Facebook, toată lumea are păreri despre politică, dar nu mai știm ce e.

Eu, cum nu am Facebook, nu știu toate părerile astea.

− Voiam să te întreb și asta: cum te descurci fără Facebook? Simți că pierzi ceva fundamental?

(Râde) Câtuși de puțin.

− Dacă ar fi să le explici unor elevi de clasa a XII-a termenul de compromis, ce le-ai spune?

 Compromisul are două componente. Asta îl face un concept atât de atractiv pentru politică. Și puțină lume realizează de ce e compromisul atât de atractiv pentru politică.

Teoretic, cel puțin, fiindcă-n ziua de astăzi nu prea mai este. De ce-ar fi potrivit? Să începem cu prima parte.

E potrivit pentru că are aceste două componente: una tranzacțională, economică, o târguială, un negoț al intereselor, care corespunde cu teoria liberalismului clasic.

Și are o componentă afectivă, în sensul de sacrificiu de sine pentru binele comun. Care rimează foarte bine cu teoria republicanismului.

Pentru că în politică avem două curente majore: liberalismul și republicanismul.

Republicanismul e cel mai vechi, începe dinainte de Aristotel. Mă rog, Platon și Aristotel. Merge prin tot Evul Mediu și supraviețuiește și modernității timpurii. De ce-i spune "republicanism"?

Res publica – binele public, binele comun, unde te gândești la popor ca fiind un tot organic care e structurat ierarhic, ca un corp. Într-un corp, există o ierarhie nu a rolurilor, ci a funcțiilor.

Asta e o distincție pe care o face Chantal Delsol și mi s-a părut foarte deșteaptă. Ea spune: în înțelegerea clasică, în Weltanschauung-ul clasic – asta înseamnă privire asupra lumii, știu că sună fancy...

− Vorbești, totuși, cu niște elevi de clasa a XII-a...

− Nici studenții mei nu sunt cu mult mai mari – abia au terminat clasa a XII-a, și totuși trebuie să știe și astfel de cuvinte. Weltanschauung înseamnă privire generală asupra vieții, felul în care te raportezi la lume.

În înțelegerea clasică, te gândeai la corpul politic ca la corpul uman.

De pildă, Fericitul Augustin spune: ochiul nu trebuie să fie gelos pe degetul mic. Pentru că, deși degetul mic nu poate să facă ce face ochiul, nici ochiul nu poate să facă ce face degetul mic.

Fiecare îndeplinește un anumit rol, deci se păstrează în același timp unicitatea și egalitatea fiecărui individ. Deci, noi suntem în același timp egali unul cu altul, dar și unici în felul nostru.

Asta era concepția clasică. Dar asta presupune o anumită ierarhie. O ierarhie a meritelor. Ceea ce modernitatea timpurie nu mai acceptă. Asta se distruge odată cu Hobbes și Locke.

"Adevărata egalitate e echitate. Ce înseamnă asta? Să dai lucruri egale egalilor și lucruri inegale inegalilor".

− De ce nu mai funcționează ierarhiile?

− Pentru că începem să gândim despre oameni in the abstract. În abstract, ca CNP-uri, dacă vrei.

De exemplu, când spui Produsul Intern Brut pe cap de locuitor. Când spui "pe cap de locuitor", nu contează cine e locuitorul, dacă e Codruța Simina sau Alin Fumurescu. E un locuitor.

Deci, te gândești la persoană în abstract. Și atunci e normal că o să spui: Sunteți toți egali. Și asta devine o societate a funcțiilor, nu a rolurilor.

Care e distincția între un rol și o funcție? Chantal Delsol vine cu un exemplu pe care cred că poate să-l înțeleagă și elevul de clasa a XII-a.

Ea spune așa: Rolul de părinte nu-l poate îndeplini decât părintele tău.

Funcția de părinte o poate îndeplini orice asistent social. Care are îndemânările, priceperea și antrenamentul necesare să performeze funcția asta, de părinte.

Funcția de părinte o poate face oricine, dar rolul de părinte e unic − numai părintele tău îl poate face.

Aceste două concepții au supraviețuit concomitent începând din modernitatea timpurie până în zilele noastre. Și întotdeauna există o tensiune între astea două.

Or, compromisul, ca să revenim, exact asta face. Împacă capra și varza. Adică are și componenta tranzacțională, și cea de sacrificiu pentru binele comun. Dacă mergi numai pe una dintre variante, atunci ai pierdut ceva și devine periculos.

Care era problema în Evul Mediu? Problema era că se gândeau la popor numai structurat ierarhic și, atunci, evident că gândul despre popor ca o mulțime de indivizi egali era desconsiderat complet.

Era monstrul cu o mie de capete. Și asta merge până la 1800 și ceva. Și Părinții Fondatori ai Statelor Unite vorbeau urât despre mulțimile astea care sunt iraționale.

− Despre dragul de popor?!

− Vorbeau frumos despre poporul conceptual, dar nu vorbeau frumos despre mulțimi. Or, cu modernitatea timpurie, pe stilul britanic, aici se întoarce balanța și cade în favoarea egalitarismului.

Acum, în zilele noastre, problema e că nu mai există balanță între cele moduri de a înțelege poporul. Ăsta e subiectul celei de-a doua cărți ale mele, "cele două corpuri ale poporului".

Corpul orizontal, egalitarist, și cel vertical, structurat ierarhic pe o aristocrație a meritului. Pentru că: ce înseamnă cuvântul aristocrație?

Ca o paranteză: oamenii nu-și dau seama cât de mult se schimbă cuvintele. Aristocrație vine de la aristoi, care înseamnă cei mai buni. De aia, Aristotel pune aristocrația la guvernele bune și oligarhia la guvernele proaste.

De aia Aristotel pune democrația la guvernele proaste și Constituția mixtă, sau politeia, cum îi spunea, la cele bune. De ce?

Pentru că, spune el, problema egalității e prost înțeleasă și de unii, și de alții. Și de cei bogați, și de cei săraci.

Pentru că, într-o oligarhie, unde cei bogați conduc, ei presupun aşa: Dacă eu sunt mai bogat, trebuie să am mai multă greutate politică și un cuvânt mai greu de spus. Pentru că sunt mai bogat.

Prost!, zice Aristotel.

În democrație, ce se întâmplă? Exact inversul! Ăia spun: Dacă noi suntem egali din punct de vedere politic, trebuie să redistribuim și averea relativ egal.

Prost!
, zice Aristotel.

Adevărata egalitate e echitate. Ce înseamnă asta? Să dai lucruri egale egalilor și lucruri inegale inegalilor.

Ca să înțeleagă copilul de clasa a XII-a: nu-i dai fiecărui copil o minge de baschet, că nu-s toţi Michael Jordan. Și nu-i dai fiecărui copil un pian, că nu fiecare-i Chopin.

Lui Chopin îi dai pianul și lui Jordan, mingea de baschet. Pentru că fiecare trebuie să se dezvolte în funcție de talentele pe care le are.

Apropo, cuvântul talent știi de unde vine? De la talant – talantul din Biblie. De aia se spune să nu-ți îngropi talantul: să nu-ți îngropi talentul. Efectiv, cuvântul talent, etimologic, vine de la cuvântul talant și de la pilda talanţilor din Biblie.

"De ce am ajuns la polarizarea asta și la refuzarea compromisului, peste tot în lume? (...) Singura chestie comună sunt rețelele sociale. Pentru că îți oferă atât de multe posibilități, încât oamenii devin nesiguri de propria identitate".

− În primul capitol al cărții vorbești despre compromisul la români. Care e distanța dintre "am făcut un compromis" și "m-am compromis" la români?

− E o distanță majoră. Din punctul ăsta de vedere, românii sunt mult mai apropiați de francezi. Cum am explicat în carte, la francezi compromisul are în general conotația negativă.

De ce?

Ajungem iar la Evul Mediu, când existau două înțelegeri ale individului și ale reprezentării: forum internum și forum externum.

În forum internum, eu sunt individ unic, sunt responsabil numai în fața lui Dumnezeu și a propriei mele conștiințe.

În forum externum, sunt un individ în măsura în care aparțin mai multor comunități – universitates le spuneau. Și acolo sunt responsabil și trebuie să acționez în funcție de ce spune comunitatea.

Ce se întâmplă în modernitatea timpurie? Teoria mea este că această dialectică între cele două forumuri se împarte în două.

În loc să le ai pe amândouă concomitent, această dialectică se sparge în două și se creează două feluri de individualism: individualismul centrifug și cel centripet.

Ce se înțelege din asta pentru un elev de clasa a XII-a? Centripet înseamnă că te întorci spre centru, deci forum internum devine singura parte adevărată a individului, a sinelui.

Și exteriorul devine doar costum. În afară, trebuie să faci ce face toată lumea, dar ăsta e numai un costum; sinele tău adevărat e cel dinlăuntru. Pe care nu-l vede nimeni.

Ei spun: Trebuie să te strângi în tine, nu te lăsa împrăștiat. Trebuie să te strângi în sine și acolo e adevăratul tu.

Și acolo nu mai ești dispus să faci compromisuri. De asta, în secolul al XVII-lea, în Franța apare sensul negativ al compromisului și e de fiecare dată asociat cu sinele: N-o să-mi compromit onoarea, virtutea, pe mine.

De ce? Toate astea sunt semne ale unicității mele ca individ. Asta n-o pot compromite; identitatea n-o pot compromite.

Pe când în Anglia se întâmplă exact reversul: individualismul centrifug. Sinele interior devine suspect.

Pentru că nu știi ce se întâmplă în sufletul omului, acolo e un fel de pivniță neagră unde e subconștientul, singura chestie care contează este cum acționezi în exterior. Deci care e poziția ta publică.

Hobbes spune foarte clar: Nu contează ce gândești, contează cum acționezi. Deci, se schimbă complet și se trece dintr-o extremă în cealaltă. Amândouă extremele, negative. Adică vin cu părțile lor proaste.

La români e mult mai aproape de sistemul francez, până la un punct. În sensul că noi avem vorba, cum spune Sever Voinescu, "Să faci ce spune popa, nu ce face popa".

Deci, ortodoxia vine aici cu o chestie care schimbă datele, raportat la compromisul pe care îl au francezii din secolul al XVII-lea încoace.

Că, la francezi, până în ziua de azi, și în general, în toată Europa continentală, nimeni n-o să se laude: Am făcut un compromis!

Pe când în America, dacă te uiți, se lăudau! Henry Clay era the great compromiser! Îmbrățișa chestia asta, că era o chestie de laudă!

Constituția era prezentată ca fiind cel mai mare dintre compromisurile posibile, cu sensul laudativ: Așa ar trebui să facem!

Cum au făcut Părinții Fondatori (The Founding Fathers), așa ar trebui să fim și noi capabili să facem compromisuri.

De ce? Pentru binele comun. Și s-o facem deschis.

Că și aici e o chestie: compromisul îl faci sub masă sau îl faci deschis?

În general, are conotații negative dacă îl faci sub masă. Dar, dacă l-ai pune pe masă, dacă ar fi la lumină...

− Transparent.

− Da, dacă ar fi transparent, ar fi bine. Totul e cum prezinți marfa, ca să zic așa.

Felul în care folosești cuvintele e extrem de important și unul dintre lucrurile pe care oamenii îl uită este că sensul cuvintelor se schimbă de-a lungul timpului.

− Vorbeai despre dialectica dintre forum internum şi forum externum. În contextul exploziei reţelelor de socializare, mai poate exista o dialectică între cele două foruri?

− Asta e o binecuvântare și totodată un blestem. Poate să meargă în amândouă direcțiile.

De ce? Pentru că poți să-ți alegi felul în care te identifici, dar poți să-ți schimbi felul în care te identifici.

Problema e că îl schimbi așa de repede, încât nu mai ai o identitate stabilă. Și teoria mea, momentan, și sper că am dreptate, este următoarea.

De ce am ajuns la polarizarea asta și la refuzarea compromisului în societatea de azi, care e caracteristică nu doar României, nu doar Franței sau Angliei sau Americii, ci peste tot în lume și în relațiile internaționale?

Trebuie să fie ceva ce depășește conjuctura istorică particulară a unei țări sau a unei regiuni. Și singura chestie comună sunt noile media, rețelele sociale.

Pentru că îți oferă atât de multe posibilități și îți aruncă pe piață atât de multe informații, încât oamenii devin nesiguri de propria lor identitate.

Ce se întâmplă aici?

O să spun o parabolă pe care românii o înțeleg; n-aș putea-o folosi altundeva, că nu ar fi înțeleasă. E vorba de cum a fost la Revoluție, când s-au dat arme tuturor. Ce s-a întâmplat? Au început să se împuște între ei ca proștii.

Acum, cu reţelele sociale, s-a întâmplat la fel: li s-au dat arme tuturor. Asta e o armă și toți pot să tragă cu ea. Nu numai că primești informația, dar poți să și "tragi" cu ea.

Și au început să se ciuruie între ei. Și normal că în momentul ăsta se creează camere de rezonanță în care oamenii se "balcanizează" − știu că asta nu e politically correct –, iar ceea ce se întâmplă e că doar își mângâie unii altora propriii pitici și devin tot mai separați unii de alții.

Încă o dată, avem o încredere foarte mare în capacitatea oamenilor de a fi inteligenți.

Și nu sunt! Îmi pare rău că trebuie s-o spun.

"Societatea civilă are o ambiguitate înnăscută − e politică sau nu e politică?"

− Ai spus că e foarte ușor pentru o comunitate să ajungă polarizată, și atunci dispare comunicarea între grupurile astea...

− Da! Comunicarea dispare în momentul în care oamenii devin nesiguri – aici e paradoxul pe care foarte puțină lume îl înțelege: în momentul în care ești nesigur de propria ta identitate, începi să ți-o protejezi agresiv.

După asasinatele de la Charlie Hebdo, un gânditor de stânga − pe care nu-l apreciez, dar din alte motive − spunea asta: Numai dacă ești nesigur de identitatea ta religioasă te apuci să împuști pe cineva pentru o caricatură cu Profetul.

Dacă ești sigur pe identitatea ta, poți chiar să faci bancuri, că oltenii fac bancuri despre olteni, evreii fac bancuri despre evrei, pentru că nu au o problemă cu chestia asta.

− De ce e așa de importantă identitatea?

− În momentul în care nu mai ești sigur, îți alegi o identitate, care poate fi religioasă, sexuală, you name it, și o ții ca pe ursulețul de pluș la piept: ăsta e al meu și nu-l dau la nimeni, nu-l împart cu nimeni și să nu vă atingeți de ursulețul meu de pluș, pentru că eu sunt: homosexual, creștin ortodox şi aşa mai departe...

Eu sunt ursulețul de pluș.

− Da. Nu vă atingeți de mine, de nimic. Pentru că identitățile nu pot fi compromise. Aici e problema.

De asta, războaiele inter-religioase, de exemplu, nu pot fi rezolvate niciodată prin compromis, pentru că identitățile sunt non-negociabile.

− Sunt un fel de bază a sistemului în care te construiești?

− Da. Apropo, am văzut un grafitti prin Cluj care spune "Nu te identifica cu nimic". Asta nu se poate! O identitate sau mai multe trebuie să ai.

Problema e să nu devii obsedat de una singură, pentru că, în momentul acela, acea identitate nu mai poate fi negociată. Nu susțin că nu e bine să ai mai multe identități: putem avea identități multiple.

Deci, eu, Alin Fumurescu, pot să fiu creștin ortodox, heterosexual întâmplător, să nu-mi placă fotbalul, să-mi placă filosofia și așa mai departe.

Sau să mă identific, dacă mă identific, în primul rând ca român, și să fac compromisuri cu alții care pot să fie turci, români, tătari, homosexuali... Pentru că există identități multiple și contează identitatea finală.

Adică: care e identitatea ta politică?

Fiindcă vorbim despre compromisul politic. Nu trebuie să faci un compromis cu identitatea ta religioasă. N-aș face. Dacă mi-ar spune cineva − trebuie să te lepezi de credința ta, nu m-aș lepăda.

Dar, atâta timp cât, politic, eu sunt egal cu tine, identitatea mea religioasă e secundară, nu are nicio legătură cu identitatea mea politică. Sunt cetățean român, în concluzie fac parte din poporul român, în concluzie putem face compromisuri.

− Cu alte cuvinte, e foarte bine nu numai pentru noi, ci și pentru comunitate, să ne lăsăm cât mai multe puncte pe care le putem negocia?

− Da. Și să acceptăm că suntem toți parte a aceluiași corp politic. Că, în momentul în care acceptăm că suntem toți parte a aceluiași corp politic și că fiecare ar trebui să lucreze pentru corpul politic, nu pentru interesul său personal, în acel moment se pot face compromisuri.

Există două viziuni asupra statului: există viziunea statului organic, cea clasică, republicană, și există viziunea liberală, care se numește viziunea instrumentală asupra statului.

Ce se întâmplă în viziunea instrumentală asupra statului? De la Hobbes și Locke, indivizii egali creează statul ca un instrument pentru protejarea interesului personal.

În momentul acela se creează și o distanță între sfera privată și sfera publică. Ceea ce nu exista în tradiția clasică.

În tradiția clasică, binele individual și binele comun coincideau − sau, ideal, ar fi trebuit să coincidă. Evident că nu se întâmpla în practică, dar în teorie, măcar.

Se gândeau că dacă, de exemplu, degetul meu mic suferă, tot corpul suferă. Dacă corpul meu suferă, și degetul meu mic sau plămânul sau ficatul suferă. Exista o corespondență și nu gândeau în ideea de "noi versus ei".

Noi așa ne gândim acum. Noi și ei, politicienii. Deci, există o distanță care se creează în varianta liberală.

Pentru că acolo ce ai? Ai la mijloc societatea civilă, care funcționează ca un pod între sfera privată și sfera publică politică. Că de aia societatea civilă are o ambiguitate înnăscută în ea − e politică sau nu e politică?

Problema cu podul e că oamenii, în general, au tendința de a se gândi la un pod ca la o chestie care unește două maluri.

Dar te poți gândi la un pod și ca la ceva care previne cele două maluri să colapseze unul într-altul. Deci, le ține la o anumită distanță.

După cum această masă rotundă ne aduce împreună și ajută dialogul, dar ne și previne să ne pupăm între noi.

"Orice regim autoritar vrea să controleze aceste corpuri intermediare din societatea civilă care fac puntea între sfera publică și cea privată. De ce? Ca să controleze sfera privată".

− E interesant că ai adus vorba de societatea civilă, pentru că ceea ce se întâmplă în Europa de Est – mă refer la fostele regimuri comuniste − e că politicul pune o presiune foarte mare asupra societății civile. De ce crezi că se întâmplă asta?

− Pentru că politicul încearcă întotdeauna să controleze această ambiguitate care e societatea civilă.

Bunăoară, în timpul Revoluției Franceze – și asta rimează foarte bine cu Hobbes, care are o metaforă fascinantă –, corpurile intermediare sunt precum niște viermi care rod pe dinăuntru trupul politic.

Francezii, când fac Revoluția − care, între noi fie vorba, numai bună n-a fost − aplică exact aceeași mentalitate. Ei spun că sunt doar doi poli: națiunea și individul. Și că orice corp intermediar trebuie distrus; asta e o parte din formulările clasice și e pe față, nu e o speculație.

Cui îi e frică de partea asta intermediară, de societatea civilă? Celui care vrea să controleze complet societatea.

Și evident că nu numai în Europa de Est, ci orice regim autoritar sau care are tendințe totalitare vrea să controleze aceste corpuri intermediare din societatea civilă care fac puntea despre care vorbeam, între sfera publică și cea privată.

De ce? Ca să controleze sfera privată. Că atunci intru pe podul acela și merg până în sfera privată și te controlez în viața ta particulară.

− Dar nu e curios că se întâmplă asta în Europa de Est, tocmai după experiența regimurilor totalitare?

− Da, ar fi trebuit să avem niște anticorpi destul de dezvoltați. Eu cred că, totuși, românii au asemenea anticorpi – asta e partea mea optimistă. În momentul în care cuțitul ajuge la os, oamenii ies în stradă și reacționează.

Norocul face că PSD se împușcă singur în picior și face prostie după prostie după prostie, ceea ce, la un moment dat, îi va exploda în față.

Asta e partea simplă, pe care omul normal o înțelege: e o formă de totalitarism față de care te poți proteja, pentru că o înțelegi ca o încercare de dominare.

Ceea ce e mult mai pervers e așa numitul soft despotism, cel de care nu ești conștient. Cum e chestia cu Facebook.

Le zic studenților mei: Ridicați mâna dacă nu aveți cont de Facebook. Şi nu ridică nimeni, sau ridică maxim unul sau doi, dintr-o clasă de 50.

Și le spun: Voi vă dați seama? Ăsta e exemplu de soft despotism.

Că, dacă s-ar da mâine o lege că toată lumea trebuie să aibă cont de Facebook, jumătate dintre voi nu v-ați face, fiindcă v-ați gândi: Băi, dar cine e Guvernul ăsta să-mi spună mie să-mi fac cont de Facebook?

Dar dacă e presiunea societății, în sensul că dacă n-ai cont de Facebook, nu exiști, în momentul ăla vă supuneți toţi ca oile în turmă. Și nu-ți mai dai seama de chestia asta.

De ce se spune, de exemplu, the personal is political? Că ceea ce e personal e politică. Asta e o mișcare neomarxistă și are sens, pentru că, încă o dată, ei vor să distrugă distanța dintre sfera personală și politic pentru a putea controla totul.

− Dar în momentul în care distrugi distanța aia, mai ai posibilitatea de compromis între cele două tabere?

− Nu. Sunt așa-numitele politici identitare care explodează în ziua de astăzi – şi în care orice identitate devine, automat, una politică.

Sunt homosexual sau heterosexual, asta e o chestie politică – drept dovadă, referendumul pentru familie.

Sau nu sunt creștin, ci sunt ateu – devine o chestie politică! Sunt femeie, sunt bărbat, sunt transsexual – whatever –, toate identitățile astea devin politice.

În momentul în care devin politice, devin non-negociabile. Şi-atunci normal că nu mai există posibilitatea de compromis politic.

Încă o dată: identitățile nu sunt subiectul compromisului!

"Problema noastră e că suntem o civilizație înțepenită în adolescență. Negăm absolut toate tradițiile și le chestionăm pe toate".

− Ce se întâmplă în lipsa compromisului?

− Societatea se fragmentează, explodează, se împrăștie în zece mii de fragmente și, la un moment dat, situaţia devine de necontrolat.

Și atunci, ce se întâmplă? De obicei, ce-a spus Platon, săracu', acum vreo 2500 de ani: apare liderul populist și suntem pe termenii egalității din democrație.

Societatea se fragmentează, apare o situație anarhică, și atunci apare liderul salvator pe care îl urmează toți și povestea se termină într-o tiranie.

Ăsta e populismul din ziua de astăzi. Deci, nu e nimic nou sub soare. Trebuie doar să citești.

− Tu faci, în carte, o deconstrucție a sensului unui cuvânt: compromisul. Dar dacă e s-o iei invers, cum se construiește și se reorientează sensul unui cuvânt?

− Dacă aș ști acest secret, aș fi vrăjitorul din Oz și aș controla toată omenirea. Din moment ce n-o controlez, înseamnă că nu știu.

Ceea ce pot să-ți spun e că înainte era mult mai simplu, pentru că exista un fel de încredere instinctivă în tradiție, în valorile clasice și așa mai departe.

Hegel, de exemplu, spune că există o fază a negației. Hai să revenim la elevii de clasa a XII-a. Când devii adolescent, începe revolta la adresa părinților: Ăștia-s niște tâmpiți, nu știu despre ce vorbesc, eu sunt mai deștept decât ei!

Și te revolți împotriva autorității. E ceva natural prin care, la diferite puncte de intensitate, trece toată lumea. Asta numește Hegel faza de negație.

După aceea vine faza: Parcă bunica avea, totuși, dreptate! Asta e faza de reacceptare.

Problema noastră e că, în momentul de față, suntem o civilizație înțepenită în adolescență. Suntem la faza de negare, unde negăm absolut toate tradițiile și le chestionăm pe toate.

Din cauza rețelelor sociale și a noilor media, suntem toți la faza de înțepenire în adolescență. Unde, ca-n Miorița, nimic nu ne mai place şi chestionăm absolut toate autoritățile.

Ceea ce, încă o dată, nu e neapărat rău. Rău e dacă rămâi înțepenit.

Pentru că, la un moment dat, trebuie să vii cu ceva pozitiv. Și noi suntem înțepeniți la faza de negație adolescentină.

− Am parcurs cumva firesc timpul dinainte, am fost copii și am crescut puțin, acum suntem adolescenți și trecem la faza următoare sau ne-am trezit într-o adolescență și nu știm de unde ni se trage?

− Există o variantă optimistă și o variantă pesimistă. De ajuns la o fază de acceptare, trebuie să ajungi prin forța lucrurilor, fiindcă nimeni nu poate rămâne la faza de negare.

Problema e că poți ajunge la o fază de acceptare a unei identități foarte restrânse – ursulețul tău de pluș: Dom'le, eu sunt creștin ortodox, eu sunt homosexual, și la asta țin.

E tot o formă pozitivă, dar e una foarte restrânsă și nu conduce la compromisul politic. Pentru că identitățile astea sunt non-negociabile.

Într-o variantă optimistă, probabil că, dacă societatea atinge un nivel de fragmentare care e insuportabil, nesustenabil și așa mai departe, s-ar putea să se ajungă fie la populism, fie la o soluție pozitivă.

Nu sunt Mafalda, nu știu să spun ce se va întâmpla. În orice caz, nu suntem într-un loc foarte bun.

"Mai există un autor, foarte faimos, care spune că națiunea este un concept imaginat, dar nu imaginar. El este imaginat, dar devine realitate și oamenii mor pentru chestia asta".

− Pentru că povesteam despre sensurile cuvintelor și spuneai chiar tu: cuvintele sunt foarte importante. Asta e ceva ce uităm. De ce sunt importante cuvintele?

− Aici o citez iar pe Chantal Delsol: Noi, oamenii, suntem creaturi ale înțelesurilor. Noi trăim cu înțelesuri. Noi nu trăim cu pâine, cum știm din Noul Testament.

Oamenii nu trăiesc cu pâine, trăiesc cu înțelesuri. Noi murim nu pentru pâine, ci pentru înțelesul "pâine". Noi nu avem bani de dragul banilor, ci pentru înțelesul pe care îl dăm fericirii.

Iar înțelesurile se transmit prin cuvinte. Și, în funcție de cum folosești anumite cuvinte, îți schimbă felul în care te raportezi la lume.

Cuvintele nu au un sens fix, sensul lor e negociabil.

De exemplu, democrația: la început era un cuvânt rău, un cuvânt peiorativ. Dacă voiai să spui despre cineva că e un fel de radical nebun, îi spuneai: băi, democratule! Pentru foarte mult timp.

De exemplu, în SUA, inclusiv în timpul celei de-a doua Constituții, democrația avea un sens negativ. Ăștia, când au făcut a doua Constituție, au spus: Noi nu facem o democrație, noi facem o republică!

− E o replică foarte bună dintr-un episod din "West Wing".

− E de la James Madison. Dar până și cuvântul republicanism, Adams îl folosește cu conotații negative până în iarna lui 1775.

Pe la începutul luniii februarie 1776, începe să folosească cuvântul cu conotații pozitive.

De ce? Pentru că între timp apăruse cartea lui Thomas Paine intitulată "Common Sense", care devenise peste noapte un best-seller, ca să zic așa, și schimbase complet gândirea coloniștilor americani apropo de independență.

Până atunci, majoritatea americanilor erau împotriva independenței, nu pentru independență.

− Putem să spunem că ne construim realitatea cu ajutorul cuvintelor pe care le folosim?

Da! Edmund Morgan, care e un autor pe care îl apreciez foarte mult, are o carte care se numește chiar așa: "Inventing the people".

Acolo, el încearcă să retraseze felul în care poporul ajunge să fie sursa autorității. Și spune un lucru foarte frumos: Every government is based on make-up beliefs.

E vorba despre credințe care sunt construite – că oamenii sunt egali, că oamenii nu sunt egali, în dreptul divin al regilor, și așa mai departe. Faptul că sunt make-up nu înseamnă că sunt false.

Mai există un autor, foarte faimos, și el spune că națiunea este un concept imaginat, dar nu imaginar. El este imaginat, dar devine realitate și oamenii mor pentru chestia asta. Deci, e cât se poate de real, chiar dacă e imaginat.

Or, tu trebuie să-ți imaginezi tot timpul ceva. Deci, bătălia care se va da va fi bătălia asupra imaginației, o bătălie asupra cuvintelor.

Suntem într-un război asupra cuvintelor acum.

*

Cine este Alin Fumurescu

Alin Fumurescu este doctor în filosofie politică, are 51 de ani și trăieşte în Houston, Texas. A absolvit Medicină la UMF Cluj, apoi Facultatea de Filosofie a Universității "Babeș-Bolyai".

A fost redactor-șef al revistei NU, din 1990 până în 1993, iar ulterior a mai condus "Ziua de Nord-Vest" şi "Ziarul de Cluj".

La începutul anilor 2000 a emigrat în SUA.

A scris două piese de teatru, care s-au jucat la Tîrgu-Mureş şi la Cluj.

Volumul său de debut, "Compromisul. O istorie filosofică și politică", care este teza sa de doctorat, a apărut în 2013 la Cambridge University Press, iar săptămâna trecută a fost lansat în traducere românească (realizată de profesorul Doru Căstăian).

Între timp, cartea a fost tradusă şi în chineză.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.