„Africa înseamnă imensitate, necunoscut, dar și peisaje și oameni extraordinari”

Vasile Decu

Redactor

Un interviu cu profesorul Andrei Daniel Mihalca, specialist în parazitologie, despre „Africa”, albumul său foto spectaculos, cât și despre pasiunile sale pentru călătorii, fotografie și știință.

(Interviul a fost publicat inițial pe 19 noiembrie 2021 în newsletterul Biblioteca Exploratorilor.)

Astăzi vin cu un titlu foarte aproape de sufletul meu de iubitor de cărți și de natură. Eu îmi aleg foarte bine cuvintele, când vine vorba despre cărți, căci ele contează. Mult. Așa că îmi asum adjectivele și intensitatea cu care spun că albumul foto Africa, al profesorului Andrei Daniel Mihalca, este una dintre cele mai bune cărți ale ultimilor ani, de la noi, și că trebuie să fie în orice bibliotecă.

Pentru că este plin de imagini superbe, dar și de informații științifice, care-l fac un „manual” ideal să stârnească, în copii și adulți, deopotrivă, pasiunea pentru lectură, pentru fotografie, pentru călătorii, pentru știință - și, poate cel mai important, dorința de a ne uita mai bine în jurul nostru, căci trăim într-o lume uimitoare.

Eu am fost copilul acela ciudat, care mergea în pădure cărând celebrul atlas zoologic, jumătate din mine. Ca adult, nu m-am schimbat prea mult. Poate sunt doar ceva mai convingător când îmi exprim entuziasmul pentru cărți.

Mai jos, am lăsat doar vocea autorului, de povestitor, căci am avut parte de o conversație de peste o oră, plină de replici despre călătorii, cărți, biologie, filme și fotografie. „Haosul” acela fain, când cunoști un om captivant și treci din subiect în subiect, într-o discuție extrem de vie.

Foto: Andrei Daniel Mihalca

„(Dorul ăsta de ducă) nu știu cât e de genetic, sau cât ține mai mult de influență, de anturaj, de job. Pentru că, până la urmă, cele mai multe călătorii pe care le-am făcut au fost prin prisma meseriei pe care o am. Și călătoriile în Africa, cel puțin la început, au fost legate de partea de cercetare. 

Africa este al doilea continent ca mărime de pe glob, după Asia, deși nu pare așa când îl vedem pe hartă, din pricina acelor proiecții cartografice. Are multe țări, din care am reușit să vizitez puține, de fapt. Cele mai multe călătorii le-am făcut în Kenya, unde cred că am fost de vreo opt ori, în proiecte de muncă. Am visat foarte mult timp să ajung acolo, iar prima mea expediție în Kenya s-a întâmplat în 2006, când eram încă doctorand, într-un proiect de două luni, de medicină veterinară socială, în care am vaccinat câinii unor triburi nomade din nordul sălbatic al Kenyei. De acolo a început totul.

Am fost în vacanță și-n Africa de Sud, unde mi-am dus și cei doi băieți mai mari. Am și o fetiță mai mică, care urmează și ea să vină cu mine, dar când mai crește puțin, să poată să se bucure cum trebuie. Am fost în Uganda în februarie (2021), căci era una dintre puținele țări deschise la vremea respectivă, din cauza pandemiei. În Namibia a fost o combinare între muncă și relaxare, în urmă cu vreo doi ani. În rest, am fost în expediții de cercetare.”

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Foto: Andrei Daniel Mihalca

„Kenya este o țară foarte interesantă, din multe puncte de vedere. Când vorbești de Africa, foarte multă lume se gândește la animale, la faună, dar Kenya înseamnă și oameni. Sunt foarte multe triburi acolo, foarte multe zone sălbatice, mai ales în partea de nord a Kenyei, cel puțin în urmă cu zece ani acele zone erau complet sălbatice. Acum încet, încet începi să vezi câte un parc eolian.

Nu mai țin minte cine zicea, unde am citit, că este the last piece of Africa in Africa. Unde oamenii trăiesc ca acum câteva sute de ani. Deși acum au apărut telefoanele mobile - un lucru de bază, cel mai ieftin mod de comunicare din lume. Căci e mult mai ieftin să ai un telefon mobil decât să mergi trei zile pe jos în alt sat. Triburile acestea nomade rămân la fel de frumoase și de spectaculoase, cu o viață foarte tradițională. Peisajul este arid, extrem de sălbatic, cu multe animale, deși nu este parc național.

În Africa, se zice că doar în parcurile naționale vezi animale. Dar acolo am văzut lei, gheparzi, hiene, în mijlocul savanei normale, să zicem, neprotejate. Cum era Africa pe vremuri. Nu mai e abundența pe care o vedem în parcurile naționale, căci nu prea mai au loc de oameni. Dar acolo chiar trăiești senzația că ești în Africa ‘reală’, așa cum era ea pe vremuri.”

Foto: Andrei Daniel Mihalca

„Kenya are și niște munți senzaționali, dar sunt puțin cunoscuți, în afară de Muntele Kenya, care este al doilea ca altitudine din Africa, după Kilimanjaro. Mai sunt foarte mulți munți înalți și extrem de sălbatici, neexplorați - ori neexploatați turistic. Iubitorii de munte ar putea să meargă foarte bine acolo, sunt munți de peste 3.000 de metri altitudine, spectaculoși.

Kenya are și Rift-ul, are lacuri spectaculoase, are multe parcuri naționale. Bineînțeles, toată lumea știe celebrul Maasai Mara. Dar, deși este spectaculos, este un parc extrem de mic și extrem de aglomerat. Nu există să mergi undeva să nu ai în permanență cel puțin câteva mașini de safari în jurul tău. Stai în praful lor. Iar dacă vezi un animal mai deosebit - nu știu, un carnivor, un leu - sunt 10-20-30 de mașini oprite în jurul lui. Se pierde plăcerea.

Kenya are parcuri naționale mai mari, cum este parcul Tsavo, care este mult mai puțin vizitat. Sau parcul Samburu. Aproape deloc vizitate, căci sunt departe de capitală, greu accesibile, și lumea nu merge. Eu întotdeauna am preferat astfel de zone.

Kenya are și o coastă, destul de întinsă, la Oceanul Indian. Are un arhipelag, undeva în apropiere, arhipelagului Lamu, extrem de spectaculos. Cultura arabă seamănă foarte mult cu Zanzibarul, care și el este mult mai celebru și mai faimos din punct de vedere turistic, dar... În Zanzibar nu am fost, la locurile turistice. Prefer să descopăr un oraș, decât să mă duc în Zanzibar.

Am călătorit mult. Cum avem noi expresia românească, pofta vine mâncând, cam așa este și cu dorul de ducă, îți vine tot așa, din călătorii, nu stând acasă, la televizor. Cu cât călătorești, cu atât îți vine s-o faci mai mult. Sau vine citind, fiind atras și curios de cultura altor locuri.

Așa am ajuns, de exemplu, în Galapagos, după ce am citit despre Darwin, despre fauna unică de acolo. Așa că mi-am dorit mult să ajung în acel loc. Am avut noroc de o conferință organizată acolo, din domeniul nostru. Am văzut și câte oportunități de cercetare sunt și în Galapagos. Am pus la punct un proiect împreună cu o universitate din Ecuador și am și făcut o expediție în iulie anul acesta, iar acum am o echipă de cinci studenți care lucrează acolo.”

„Eu sunt pasionat de fotografia de wildlife și așa am ajuns și la acest album foto. Nu lucrezi tot timpul, mai ai ore libere, sau lucrezi zece zile și-ți mai iei patru zile apoi să vezi un loc mai bine. Și să fac poze. Cred că n-aș putea călători fără aparatul foto.

Sincer, eu mă bucur mult mai mult să văd o hienă decât un leu. Leii sunt cele mai plictisitoare carnivore (râde). De obicei, stau, dorm la umbră, poți să te uiți la ei o oră și, eventual, și-au mișcat un pic vârful cozii ca să alunge o muscă. Foarte rar îi vezi făcând altceva, chiar și plimbându-se.

Celelalte carnivore pe care le vezi sunt mult mai spectaculoase. Iar hienele îmi plac pentru că sunt animale extrem de puternice și au o structură socială extrem de interesantă. Sunt animale care îți inspiră respect, au un spirit mult mai puternic, de luptător. Din păcate, nu am văzut decât o singură specie de hienă, cea pătată, din cele trei care sunt în Africa.”

Cu toate acestea, autorul a reușit recent o serie de fotografii absolut magnifice, cu o scenă dramatică de vânătoare! După cum a și scris în postarea de pe contul său de Facebook - unde trebuie să-l urmăriți neapărat! - „Visez de ceva vreme o astfel de scenă. Partea frumoasă e că eram pe jos, fără mașină, fotografiam niște bivoli de la vreo 15 metri distanță și, din senin, leii au atacat. O leoaică a țâșnit chiar de lângă mine. Fără alte cuvinte.” © Andrei Daniel Mihalca

„Portretul de pe copertă este al unui elefant bătrân din Africa de Sud. Nu are neapărat o poveste în spate, dar imaginea mi-a plăcut foarte mult, este foarte expresivă. Avea un fildeș foarte mare și mergea spre noi, neagresiv, deplasându-se lent prin savană, din și către locuri pe care doar el le știa, căci elefanții au mereu o țintă.

A fost greu să fac o balanță între suprafața acoperită de fotografii și suprafața acoperită de text. Am vrut să fac un album foto, dar m-am axat mult și pe prezentarea animalelor, măcar de cultură generală, pentru ca cititorii să învețe despre animale, ce este o antilopă, o gazelă, unde trăiesc, care sunt speciile amenințate cu declinul sau dispariția, și de ce.”

Foto: Andrei Daniel Mihalca

Virusul turbării este, prin definiție, organism extrem de simplu. Este capabil să își programeze propria reproducere utilizând obligatoriu sistemul genetic al gazdei, aproape că nici nu poți să îl califici ca fiind ceva viu. Este cu siguranță viu, pentru că este capabil să își controleze replicarea manipulând gazda, practic. Orice virus este fascinant din acest punct de vedere. Nu sunt neapărat în domeniul meu de studiu, pentru că în parazitologie intră doar paraziții pluricelulari, plus protozoarele, cei care sunt mai apropiați de animale. Virusurile, bacteriile intră mai mult în categoria bolilor infecțioase.

Dar, într-adevăr, pe turbare am avut un proiect de câțiva ani în Kenya, unde această boală făcea foarte multe victime, mai ales în rândul copiilor. Nu există un sistem sanitar bine pus la punct, nu este o conștientizare despre boala respectivă în zonă, nu există bani în rândul populației, ca să își permită să transporte copilul sau să plătească costurile tratamentului post-expunere, și așa mai departe.

Am decis să implementăm acest proiect, în care am avut trei componente: una a fost vaccinarea câinilor, alta a fost strângerea de fonduri pentru plata tratamentului post-expunere la oamenii mușcați. Și, trei, o componentă foarte importantă a fost să realizăm un proces de conștientizare în școli. Am fost practic în toate satele în care am lucrat.

Primul lucru, în școli, adunam toți copiii, de multe ori câteva sute. Le povesteam despre rabie, despre cum se transmite, despre cum se previne, ce trebuie să facă, și despre alte boli, despre zoonoză, în general, și care este riscul interacțiunii cu câinii și cu animalele domestice. În câțiva ani, am reușit să reducem până aproape de eradicare, cel puțin pe durata prezenței noastre acolo, cazurile de rabie. Mă refer la cele mortale, evident.

Din păcate, finanțarea și timpul nostru s-au terminat. Noi doar am dovedit, în acești câțiva ani, chiar și în astfel de zone extrem de izolate, că este fezabil să faci controlul rabiei. Cu un pic de efort, dar este fezabil. Am explicat acest lucru autorităților regionale din Kenya. Am plecat de acolo, dar, din păcate, ne scriu și acum oamenii că rabia s-a întors. Dar asta este lecția, peste tot, că nu putem face treaba autorităților. Dar mi-ar plăcea să mă întorc acolo, să continui proiectul.

„Parazitologia este, probabil, domeniul care, din toată medicina veterinară, se apropie cel mai mult de biologie. Paraziții sunt organisme vii, au biologia lor, îi poți studia în natură, pe sau în animale; bolile parazitare și distribuția lor sunt legate foarte mult de condițiile climatice, de mediu, chiar și de schimbările climatice. Toți paraziții au ceva interesant, cu siguranță.

Multă lume nu conștientizează asta, dar se estimează că undeva la 50% din toate organismele care trăiesc pe glob au cel puțin un stadiu de dezvoltare care este parazit. Parazitismul este aparent cel mai comun mod de viață în natură. Iar în spatele lui sunt niște procese de evoluție extrem de puternice, mai ales de co-evoluție cu gazda. Poate cel mai fascinant lucru este relația, echilibrul dintre paraziți și gazde.”

„În album am o fotografie cu o furnică care este parazitată de către o ciupercă, care îi atacă sistemul nervos, o face să se urce undeva pe o plantă deasupra mușuroiului unde trăiesc ceilalți indivizi, acolo se încleștează cu aparatul bucal pe plantă, moare, după care crește acel ‘braț’ al ciupercii cu capătul acela care produce spori, ce cad ca o ploaie pe restul furnicilor.

Citisem despre acest fenomen și, când am văzut-o pentru prima oară în Liberia, am cules bucata respectivă de plantă, am adus-o în camping, am plasat într-un loc bun și am făcut câteva fotografii macro, pentru că este fascinant s-o vezi.”

„Din păcate, nu prea apuc să citesc foarte mult, sunt prea obosit seara. Dar, când o fac, citesc în general cărți despre expediții, de călătorii, jurnale, cărți de popular science. De exemplu, despre problemele cele mai importante cu care se confruntă arhipelagul Galapagos. Probleme de mediu, de dezvoltare excesivă, de turism, de solicitare a resurselor.

Recomand No Picnic on Mount Kenya. E o carte deosebită, cu o poveste reală, a unor prizonieri de război italieni, care au evadat dintr-un lagăr din Kenya doar ca să urce pe Muntele Kenya, pe care-l vedeau în fiecare zi, dar s-au întors apoi singuri înapoi în tabără. E o carte celebră pentru pasionații de munte.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€