365 zile de război în Ucraina. „Ce an nebun, nu? E JOI, Căpitane!” (corespondență specială)

Alina Poliakova

Redactor

Alina Poliakova e jurnalistă, are 29 de ani și locuiește la Kiev. E redactor-șef al versiunii în limba engleză a Ukrainska Pravda și ambasadoare a transliterării corecte a numelui orașului Zaporizhzhia.

Uneori pare că totul durează de o veșnicie. Alteori - că totul a început ieri. Singurul lucru care nu se schimbă este sentimentul că tot ce am trăit până la război a fost într-o altă viață. E ca și cum ne-am fi trezit dintr-o beție, doar că, în mema noastră, e joi, 24 februarie 2022 și nu miercuri.

https://knowyourmeme.com/

Am aplicația Timehop pe telefon. Îmi amintește ce am postat pe rețelele de socializare în fiecare an care a trecut, la aceleași date. Pare că toate aceste evenimente dinaintea invaziei au avut loc cu mult, mult timp în urmă. Și că toate sunt la fel de neimportante. Ce este o inimă frântă odată, demult, în comparație cu necrologurile zilnice din feed-ul de pe Facebook?

Însă un om se poate adapta la orice, credeți-mă, pentru că am experimentat-o pe propria-mi piele. 

M-am adaptat la raidurile aeriene. Dacă la început fugeam la adăpost la primul țipăt de sirenă, acum mă ascund în baie. Îmi creez acolo iluzia de siguranță, atunci când aud exploziile. 

M-am adaptat la penele de curent. E o experiență interesantă să-ți planifici viața în funcție de programul de întreruperi, care nu mai coincide cu întreruperile reale. Am învățat din nou să am bani cash la mine, pentru că bancomatele nu funcționează fără curent și vreau să mănânc. Am încetat să mai merg cu liftul, pentru că sunt șanse mari să rămân blocată. Stau la etajul opt: fiecare zi este acum rezervată picioarelor. 

M-am adaptat la viața fără internet. E o dezintoxicare care îmi permite în sfârșit să termin o carte cu calm. Doar că „viața-pe-analog” înseamnă și că nu aflu mereu din timp că vine un nou raid aerian. Au grijă să mi-o spună tot exploziile. E adevărat, cel mai adesea sunt rezultatele apărării noastre aeriene, dat asta nu înseamnă că nu este mai puțin înfricoșător.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

PressOne Alege: România în șoc. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

M-am adaptat la despărțirea de călătorii. Cel puțin acum. Îmi amintesc că în urmă cu un an m-am plâns că cei 35 de kilometri de la Kiev la aeroportul Boryspil înseamnă o eternitate. „Durează mai puțin un zbor până la destinație decât drumul ăsta cu mașina, la aeroport”, ziceam. Dar m-am adaptat deja la faptul că cel mai apropiat aeroport major se află acum la Varșovia, la 784 de kilometri distanță. Acum, să ajungi în orice oraș european într-o zi este deja o victorie. 

M-am adaptat la necesitatea de a pune totul în priză, la încărcat, cu prima ocazie. Pe vremuri, dorința bunicii mele de a mă vedea cum mănânc tot, până la ultima firimitură, mi se părea ciudată. „Să ai mereu conserve în pivniță”, îmi mai spunea. Acum mă gândesc ce fel de bunică voi fi. Până să am nepoți cred că se vor inventa baterii puternice de tot, care vor ține săptămâni întregi. Oare nepoții mei se vor uita ciudat când bunica lor îi va întreba dacă au telefoanele încărcate?!

Până atunci e și o condiție, bineînțeles: să trăiesc ca să apuc să devin bunică. Oricum, mama a renunțat să mai încerce să întrebe despre nepoți, pentru că nu este momentul potrivit. E un avantaj total neobservat al războiului. 

Printre minusurile evidente: tatăl meu vitreg a murit în război și nu-și va vedea niciodată nepoții. 

***

Am convins-o pe ultima bunică în viață să părăsească zona ocupată „pentru șase luni”. Procesul de negociere a fost un succes, mai ales că am reușit să o scoatem de acolo la timp. 

Bunica a fost nevoită să părăsească casa în care a locuit timp de 57 de ani. Casa în care și eu mi-am petrecut primii șase ani de viață și locul meu sigur în Univers, unde m-am întors în fiecare vacanță școlară. Un loc care mă aducea mereu înapoi la o stare de pace și armonie. 

Cel mai probabil, acolo locuiesc acum soldați ruși. Bineînțeles, nu-i spunem bunicii acest lucru. Îi promitem că se va întoarce ACASĂ imediat ce totul se va termina.

Alina și bunica ei.

Mi-ar plăcea, de asemenea, să mă întorc acolo în vacanță. Dar războiul nu are sărbători și nici weekenduri. Și nici știrile cu care lucrez din 24 februarie 2022. 

***

Să fii jurnalist în timp de război este o adevărată provocare. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să deschid fluxul de știri. Ultimul lucru pe care îl fac înainte de a merge la culcare este să deschid fluxul de știri. 

Bineînțeles, cu condiția să existe curent electric. Dacă nu este lumină dimineața, mă pregătesc repede și mă duc la birou, la generator. Dacă nu e lumină seara, adorm. Niciodată liniștită. Visez adesea fluxul de știri. 

Când ești jurnalist, știi tot ce se întâmplă. Doar că uneori nu-ți intră în cap. Trebuie să vezi toate tragediile, dar și să încerci măcar să nu lași totul să te ciuruiască, pentru că altfel de poți epuiza foarte repede. Cum să nu îți vină să te lași păgubaș când apartamentul unuia dintre colegii tăi este bombardat de o rachetă rusească? Când un alt coleg nu scrie articole pentru că e șofer în Forțele Armate, iar al treilea luptă deja de luni bune pe front? 

Pe de altă parte, simt că fac lucruri utile și semnificative. La urma urmei, cuvântul este și el o armă. Sintagma "echilibru între muncă și viață personală" a rămas în aceeași altă viață, de demult. Unde e mult război e și multă muncă, puțină viață și absolut niciun echilibru.

Așa e în Ucraina, după un an de moarte și război. Poate părea ceva teribil sau cel puțin neobișnuit pentru un străin, dar nu e nimic special pentru ucraineni. Sunt zeci de milioane de povești similare aici. 

Acum stăm cu toții în întuneric de trei zile, fără electricitate, apă sau comunicații. Dar spiritul de sprijin reciproc este în aer. 

Ne adunăm acum mai des cu prietenii. E mai puțin înfricoșător când suntem împreună. Plus că ei pot avea lumină, în timp ce tu nu. Ne sunăm familia și prietenii mai des. Ne unim pentru a ne ține de cald. Când vine lumina, încercăm să transformăm furia în donații.

Fără îndoială, am trecut prin cea mai neagră iarnă. Dar nici măcar asta nu a stins lumina din noi.

Text apărut inițial în Revista PressOne din Decembrie 2022

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€