22 de cuvinte dintr-o lume dispărută

Codruţa Simina

Redactor

Tatăl meu zidește case
Cocoțat pe schele
El cu fruntea lui ajunge
Până sus la stele.

*

Dacă versurile de mai sus nu vă produc un amestec de emoții și amintiri cu miros de motorină, e posibil să nu fi folosit niciodată cutiuța vietnameză, să nu fi tras niciodată cu un tuberman și să nu aveți habar cum se gătesc adidașii.

Toate aceste expresii și multe altele făceau parte din viața cotidiană până acum 27 de ani. Erau cuvintele unei lumi dominate de teamă, în care soluțiile erau improvizate și realitatea era negată de dragul supraviețuirii.

În acea lume, adulții de azi au copilărit și au început să viseze. Apoi au făcut, la rândul lor, copii, care nu mai știu mare lucru despre acele vremuri.

Pentru ei, copiii de azi, dar și pentru nostalgicii comunismului, am alcătuit un mic glosar, cu 22 de cuvinte sau expresii care astăzi nu mai înseamnă aproape nimic.

Récamier (cu varianta „recameu”)

Piesă de rezistență în mobilierul perioadei comuniste – récamierul desemnează o canapea cu spătar și ladă pentru așternuturi. Era un must have într-o casă de oameni așezați – la fel ca vazele de rubin, tablourile cu vârfuri muntoase ori cu țigăncușa lui Aman, peștele de sticlă de pe televizor și macrameurile (vezi mai jos) de pe mese.

Pentru a-ți cumpăra un récamier nou, puteai face un „ce-a-re” – adică să iei un împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc (CAR), o structură de întrajutorare în care participanții depuneau lunar o parte din salariu și de unde, la nevoie, ridicau o sumă mai mare.

Pe récamier s-au născut și s-au desfăcut familii, s-au citit Cireșarii și s-au privit orele de „purici” la televizor. Merită, așadar, un loc printre cele 22 de cuvinte de neuitat.

„Frații Petreuș”

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Nu e sigur dacă românii au rezistat comunismului prin cultură, dar mai mult ca sigur că au rezistat prin umor. E și cazul „fraților Petreuș” – denumire populară dată unor pachete care conțineau doi pui pricăjiți, congelați „spate în spate”.

Trebuie să vă imaginați dezolarea din Alimentarele anilor ’80: rafturile goale alternau cu rafturi pline cu conserve de pește, conserve de porc gelatinoase (Pork Luncheon Meat vă spune ceva?) ori cutii de creveți vietnamezi – una dintre puținele mărfuri de import care mai ajungeau în magazine în perioada în care Nicolae Ceaușescu decisese raționalizarea tuturor resurselor pentru a plăti datoria externă a României.

Așadar, „s-au băgat frați Petreuș” era o veste care circula electric, din om în om, mai ales în orașele mici. Inevitabil, urma o coadă la care se stătea cu orele pentru a „prinde” marfă.

Merită să ținem un moment de reculegere și pentru impersonalul din perioada comunistă: „se dădea” căldură, apă caldă sau vreun meci la televizor, „se băga” marfă în magazine și „se lua” curentul.

Mai merită spus că denumirea vine de la frații Ștefan și Ion Petreuș, faimoși interpreți de muzică populară din Maramureș care cântau mereu împreună, unul la vioară, celălalt la zongoră (chitară cu mai puține corzi).

Adidași

Tot în categoria rezistenței prin umor intră și „adidașii” – denumire dată picioarelor de porc.

În anii ’80, tot din motive de plată a datoriei externe, conducerea de partid și de stat a introdus rațiile la produse alimentare de bază – pâine, ouă, carne, ulei, unt, zahăr, făină etc.

De pildă, un adult trebuia să se mulțumească lunar, asta dacă „se găsea”, cu 500 de grame de carne de porc și cu un kilogram de carne de pui.

Fiecare cetățean primea o cartelă – adică un cartonaș cu rubrici, în care vânzătorul de la Alimentara bifa produsele de strictă necesitate.

Imaginați-vă că stați la casă în Auchan sau la Mega Image, iar când vânzătoarea ajunge cu scanatul pe la jumătatea coșului plin de cumpărături, vă trimite cu năutul și laptele de quinoa înapoi la raft, că v-ați depășit rația lunară…

Așa că ați putea să vă priviți părinții cu ceva mai multă admirație: pe vremea lor nu existau toate astea – existau „adidași” și „frați Petreuș” – și totuși au supraviețuit, ba au mai făcut și copii…

Cuplatul

Primul pas pentru a înțelege noțiunea de cuplat este acceptarea faptului că a existat o luuungă perioadă în istoria umanității când nu erau telefoane mobile, cu atât mai puțin smartphones.

În această lungă perioadă a existat o perioadă scurtă, câteva decenii, în care oamenii au folosit telefoane fixe, cu receptor, fir și disc rotitor, pe care numărul era format cifră cu cifră, băgând degetul în locașul corespunzător.

Telefon de altădată. Foto: okazii.ro

Doi abonați (de obicei, două familii) erau „cuplați” atunci când erau pe aceeași linie telefonică (chiar dacă aveau numere diferite), astfel că unul putea asculta convorbirile celuilalt.

Dacă unul dintre cuplați vorbea, celălalt nu avea ton, astfel că trebuia să aștepte în caz că dorea să sune undeva.

Mai interesant era când adolescentul voia să stea de povești pe îndelete, din camera lui, cu prietena sau prietenul, iubita sau iubitul, iar cuplatul ridica receptorul – ceea ce se întâmpla cu un sunet specific – și uita să-l mai pună în furcă.

Milieu / macrameu

Dacă aveai în casă recamier, nu se putea să nu ai și măcar o masă lăcuită, pe care trebuia să o ștergi cu asiduitate de praf și de „degete” și pe care se mânca doar la sărbători – și cu mare grijă.

Ca să fie „frumoasă”, de regulă i se asorta și un macrameu – adică o broderie complicată, realizată din bucle de șnur, unite între ele cu nenumărate piciorușe și ochiuri croșetate cu acul.

Poate vă mai amintiți romburile de cusături agățate de cheile de la dulapuri? – Dap, macrameuri și ele!

Macrameurile erau rezervate camerelor „pentru musafiri” și, pe lângă poziția de pe mesele lăcuite, mai erau așezate în vitrinele de sticlă, sub bibelouri clasice precum cele cu balerină, cățel, pescar sau chinez bătrân.

Ștrincălit (cu varianta ștrencănit)

Adică tricotat. Pentru că hainele călduroase nu erau nici prea frumoase, nici prea accesibile – sau pur și simplu nu se găseau de cumpărat –, mamele și mai ales bunicile „ștrincăleau” (din verbul german stricken).

Cel puțin așa se zicea în Transilvania. Se putea „ștrincăli” cu mohair – care „se găsea” mai greu, fir de PNA sau de lână.

„Ștrincălit” profesionist însemna să poți face inclusiv ciorapi de lână, operațiune destul de complicată, care necesită patru ace de tricotat.

Cert e că mai toată lumea purta și făcea cadou pulovere tricotate – ceea ce înseamnă că părinții noștri erau vintage, before it was cool.

Cicanadrág (se citește țițonodrag)

Erau colanții comunismului – niște pantaloni tricotați și mulați pe picior, într-o gamă de culori care mai de care mai plăcute: maro, muștar sau negru.

În zonele friguroase – și în lipsa hainelor călduroase –, dragii de cicanadrág (din limba maghiară, unde înseamnă jambiere) se purtau pe sub pantaloni de către femei, copii și chiar bărbați.

Cu „țițo” s-a mers la școală, la munte și s-a stat la coadă la butelii, iarna, și tot cu „țițo” s-au construit „marile realizări ale comunismului”.

Tacâmuri de pui

După cum am spus deja, anii ’80 s-au remarcat printr-o dezolare prăfoasă instalată în magazine. Prin așa-numitul Plan de alimentație științifică, conceput de Iulian Mincu – medicul personal al lui Ceaușescu, regimul a creat rații lunare pentru fiecare persoană.

Cu alte cuvinte, nu puteai cumpăra ce voiai și cât voiai, ci doar ceea ce „se găsea” și doar în cantități limitate. Și asta doar dacă locul tău la cozile care se formau inevitabil nu era prea la urmă, caz în care riscai să nu mai cumperi nimic, pentru că marfa – foarte puțină – se epuiza.

De unde și vorba – „Să se dea numa’ un kil, să ajungă la toată lumea!”

Nicolae Ceaușescu inaugurează o autoservire din cartierul „București”, în februarie 1965. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

De pildă, Planul Științific prevedea că unui om îi ajung un litru de ulei și un kilogram de zahăr pe lună.

Să nu uităm însă de unde am plecat – de la tacâmul de pui. Adică un pachet cu bucăți costelive de spate, aripi, gât și picioare.

Pentru care mamele și bunicile noastre stăteau la coadă ore întregi. Nu știați, dar, în tinerețea lor, toate au fost mai ceva decât eroinele de la Marvel Comics la care vă uitați cu atâta plăcere ? .

Artex versus gumicolă

Dacă ești copil în România de azi, probabil că îți dorești ultimul model de iPhone sau de consolă PlayStation. Dar dacă dorința ta cea mai fierbinte ar fi o minge?

O minge cum nu mai era alta, magică și minunată, cusută din bucăți de piele albe și negre, având înăuntru o cameră umflată bine, o minge cu care se poate juca fotbal adevărat, ăsta a fost artex-ul.

Putea fi primit de la rude din străinătate sau „făcut rost”; oricum, nu se găsea în magazine.

În magazine se găsea gumicola – așa îi spuneau copiii –, o minge din cauciuc care costa 35 de lei. Nu avea cameră, era doar o bășică umflată.

De la o vreme însă, nici gumicola nu a mai fost disponibilă pe rafturi.

Nechezol

Varianta comunistă pentru de-caf (decofeinizat), nechezolul era o combinație de cafea cu năut și ovăz, măcinate. Și se numea așa pentru că oamenii aveau umor și făcuseră legătura între furajele destinate cailor – adică ovăzul – și băutura lor de fiecare dimineață.

De ce aveam nevoie de o „imitație” de cafea? Pentru că, așa cum spuneam, în obsesia de a plăti toată datoria externă a României, Nicolae Ceaușescu redusese drastic importurile.

Iar înlocuitorii deveniseră omniprezenți, vinilin în loc de piele, mușama în loc de față de masă, linoleum pe post de parchet și așa mai departe.

Cutiuța vietnameză

Roșie și inscripționată cu litere mărunte – iar înăuntru, o vaselină maronie care-ți trezește nasul ori sinusurile din morți. Sau spatele, sau pieptul, depinde.

Asta era cutiuța vietnameză, a cărei soluție conținea camfor, mentol și eucaliptol, dar și alte plante aromatice.

O frecție zdravănă cu alifie vietnameză și un fular de lână legat peste puteau face minuni la o durere de spate, spun părinții. Se folosea ca un soi de unguent universal.

Taxatoare

Era angajata companiei locale de transport în comun care stătea pe scaun lângă ușa din spate a autobuzului sau troleului și de la care trebuia să cumperi bilet imediat ce urcai.

Tuberman

Dacă nu ai trimis un cornet în fruntea adversarului, n-ai de unde să știi ce e un Tuberman și mai ales la ce folosește. Era o „pușcă” meșterită din țeavă PVC, cu mai multe canale de tragere și chiar și cu lunetă improvizată, în varianta full option, puse laolaltă cu mult scotch sau cu leucoplast.

Suflai în Tuberman ca într-o sarbacană, iar cornetele de hârtie, adică gloanțele, puteau fi „îmbunătățite” cu chit sau, mai periculos, cu ace de gămălie în vârf. Cu aceste arme se juca un fel de paintball rudimentar, bazat pe reguli precum „nu-mi da în ochi” și „nu trage la cap”.

Helancă

Un rolling adică, din material sintetic, pe gât.

Trocarici

Dacă ești pasionat, de pildă, de Red Bull Soapbox, ar trebui să știi că, în urmă cu vreo 30 de ani, copiii se dădeau, lăsați pe spate, pe trocarici – un fel de sanie/căruț din scânduri, cu rulmenți pe post de roți.

Trocariciul era format dintr-o placă dreptunghiulară și din două stinghii din lemn, cu rol de osii. Pe cea din față îți rezemai picioarele, iar cu ajutorul ei puteai să controlezi direcția.

Ciocluță

Un trocarici, cu mici diferențe. În loc de rulmenți, ciocluța avea lame deșurubate de la patine, montate pe scândurele înguste, pe care se lipea burete, apoi mușama.

Iarna, în unele zone ale țării existau chiar campionate de ciocluță, la care erau antrenați și adulții.

Invizibilă (cu varianta invizoacă)

Era o jucărie destul de perversă și de periculoasă: un fel praștie cu „coarne” din metal și cu elastic foarte subțire, având ca proiectile bucățele de liță îndoite în formă de U, uneori și bolduri încovoiate similar. Cu care te trezeai pur și simplu în figură, de unde și numele. Unii copii și-au pierdut un ochi din cauza invizibilei.

Walkman

Minunatul iPod al lumii vechi – cam așa ar putea fi definit walkman-ul. Pentru a-l înțelege, vom recurge din nou la acceptare – cândva, muzica era ascultată, de regulă, la magnetofon, de pe benzi, sau la casetofon, de pe casete cu bandă magnetică.

Walkman-ul era un casetofon mic, de buzunar, care funcționa cu baterii sau cu un adaptor introdus în priză și la care puteai să-ți asculți albumul preferat. Cel de pe casetă.

Pe o parte a benzii încăpeau cam 6-7 piese, după care caseta trebuia întoarsă pe partea cealaltă. Ca să-ți asculți piesa preferată trebuia fie să derulezi (fast-forward sau rewind, dar se cam consumau bateriile), fie să asculți și ce era înregistrat până la ea.

Cartelă

Am pomenit înainte despre rațiile alimentare din anii ’80. Pentru ca oamenii să nu-și facă în cămară stocuri supranormative, cetățeanul trebuia să arate cartela dacă voia ceva produs de bază, iar vânzătorul era obligat să îi bifeze sortimentul cumpărat.

Imagine din 1984: un magazin Gostat (prescurtare de la Gospodărie Agricolă de Stat) din cartierul Zorilor, Cluj-Napoca. Foto: Arhiva Minerva

Cartela era o bucată de carton pe care erau trecute cantitățile de carne, unt, ouă, zahăr sau ulei la care avea dreptul o familie. Când se termina rația dintr-o anumită categorie, nu mai puteai cumpăra acel produs decât în luna următoare.

Pentru pâine existau cartele speciale, cu zilele lunii, iar rația era între 250 și 300 de grame pe zi. Cartela pierdută nu se înlocuia.

„Alendelon”

O altă idee creativă, această denumire populară a unui cojoc de piele, cu guler de blană răsfrânt și bogat. Era considerat o haină scumpă, care arăta că purtătorul ei are un statut privilegiat. Cam ca Alain Delon între actorii acelor vremuri.

Tergal

O țesătură sintetică, din care se făceau haine care nu prea țineau de cald. În toată perioada comunistă, firele naturale au fost înlocuite cu obstinație de materiale sintetice.

Majoritatea hainelor sintetice erau incomode, greu de curățat și cam păstrau… mirosul de transpirație.

Neckermann

Catalogul magazinului german Neckermann, de unde românii nu aveau cum să cumpere, dar pe care îl răsfoiau pentru a-și imagina că ar putea deține odată acele lucruri.

În România anilor ’70-’80, superlativul unei amenajări sau al unei case era că „arată ca-n Neckermann”.

Închipuiți-vă că, astăzi, ați trimite un catalog de la Cora, Kaufland sau Lidl unor prieteni foarte săraci dintr-o țară de lumea a treia, care n-ar putea decât să admire fotografiile și să viseze că ar gusta, îmbrăca sau primi și ei produsele respective.

Obiecte din comunism: sticle de sifon, lapte și ulei, flori de plastic, boluri de aluminiu, cremă de ghete, fiare de călcat și celebrii pești de sticlă. Foto: Voicu Bojan