2015: anul unui emoji

Bianca Felseghi

Senior Editor

Poate vă mai amintiți scurtmetrajul scris de Doru Lupeanu și regizat de Constantin Popescu jr. în 2008, „Fața galbenă care râde”.

Filmul spunea povestea emoționantă a doi părinți care vorbeau, prin serviciul computerizat de Messenger, cu fiul lor din America.

În acei ani, „fața galbenă care râde” era doar simbolul de brand al celor de la Yahoo.

Între timp, comunicarea virtuală prin intermediul pictogramelor denumite emoji s-a extins și diversificat într-o asemenea măsură, încât, în 2015, Oxford Dictionaries a declarat un asemenea simbol, emoji care râde cu lacrimi, drept „cuvântul anului”.

Iată-l:

Ce ne spune această premieră despre limitele cuvintelor și despre viitorul limbajului? Vom ajunge să înlocuim cuvintele formate din litere cu astfel de „semne”?

Am luat legătura cu doi specialiști în lingvistică și i-am rugat să ne „traducă” implicațiile acestei opțiuni fără precedent a celor de la Oxford Dictionaries.

Ruxandra Bularca este doctor în lingvistică și co-fondator al DigiHUBB – The Transylvania Digital Humanities Centre, un institut de cercetare inaugurat în 2015 sub patronajul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Cristian Bota, asistent la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității Geneva (Elveția), este cercetător în lingvistică din școala lui Eugen Coșeriu. A publicat în 2011, alături de Jean-Paul Bronckart, cartea „Bakhtine démasqué. Histoire d’un menteur, d’une escroquerie et d’un délire collectif” (Bahtin demascat. Istoria unui mincinos, a unei escrocherii și a unui delir colectiv) – o investigație asupra paternității operei semnate de rusul Mihail Bahtin, care era considerat unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai literaturii și filosofi ai limbajului din secolul XX.

Iată, în continuare, textele scrise, la solicitarea PressOne, de cei doi lingviști.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Renegatul. Povestea lui John Constantin Brâncuşi Moore

Fiul renegat de Constantin Brâncuși, azi în vârstă de 82 de ani, şi-a povestit viaţa cineastului român Ionuţ Teianu.

De la Manga la Emoji Dick

Decizia Dicționarului Oxford de a promova cel mai utilizat emoji (conform studiului efectuat prin aplicația de telefon mobil SwiftKey) ia în calcul o tendință contemporană atât de răspândită și nu poate veni decât ca o recunoaștere binevenită și de bun simț a modificării structurii limbajului online.

Mediul digital este un mediu caracterizat de diseminare rapidă, cu un ritm alert de propagare a stărilor, ideilor și senzațiilor.

O imagine, oricât ar fi de simplificată, este instrumentul cel mai potrivit pentru a servi rapid o stare a interlocutorului. Un emoji reprezintă în acest sens o scurtătură în limbaj și un numitor comun de imaginar internautic la care se poate raporta ușor orice utilizator.

Însă pentru a înțelege mai bine acest fenomen ar fi indicat să avem în vedere diferența dintre emoji și emoticon.

Emoticoanele au fost utilizate, înainte de anii ’90, ca un soi de semne de punctuație care modifică într-o oarecare măsură sensul cuvintelor care le precedă și le însoțesc (!), fiind create ele însele prin semne de punctuație.

Era astfel simplu să se schimbe sensul unei fraze prin adăugarea unui emoticon la finalul ei. Mai mult decât atât, emoticoanele serveau și ca instrumente de intonație într-un mediu în care interlocutorul sau interlocutorii erau intermediați de ecran și beneficiau în permanență de o fizionomie imaginată.

Ele dominau o lume virtuală în care cea mai complexă interfață grafică era creată din caractere alfanumerice.

Emoji, însă, s-au născut cu un rol ușor diferit. Emoji au fost introduse în limbajul electronic de Shigetaka Kurita, un tehnofil japonez care a creat un limbaj electronic inspirat din cultura manga.

Aceste imagini colorate simplificate, reduse la fețe galbene care râd sau la felii de pizza, pot fi gândite în combinații semantice, ca sintagme pictografice care pot alcătui, la rândul lor, un flux complex de idei.

Un exemplu jucăuș în acest sens este traducerea romanului „Moby Dick” în emoji. „Emoji Dick” este un proiect participativ la care au participat aproximativ 800 de contributori.

Rezultat în urma unei campanii de 30 de zile de strângere de fonduri online cu ajutorul platformei de crowdfunding Kickstarter, proiectul a constat în traducerea romanului lui Herman Melville în emoticoane japoneze de tip emoji.

Cele aproximativ 10.000 de propoziții ale romanului au fost traduse de algoritmul Amazon numit „Turcul Mecanic”, iar rezultatele au fost votate de contributori pentru a fi incluse în această carte care se poate comanda în format fizic cu doar 40 de dolari.

Fiecare contributor a fost plătit cu o sumă modică pentru traducerea unei propoziții sau pentru a vota cea mai potrivită variantă de traducere.

Emoji Dick este un experiment care atestă, fără îndoială, potențialul creativ al maselor într-un mediu colaborativ, însă reprezintă și un simptom al unei generații pentru care „timpul nu mai are răbdare”.

Cu siguranță putem observa acest lucru prin intermediul altor versiuni de romane traduse în emoji care promit lectura unor cărți în 2 minute, în stil emoji:

„Fata cu un dragon tatuat”, de Stieg Larsson

„Bătrânul și marea”, de Ernest Hemingway

„Ghidul autostopistului galactic”, de Douglas Adams

„Portocala mecanică”, de Anthony Burgess

„Fructele mâniei”, de John Steinbeck

Precizia facilă de tip emoji nu lasă loc interpretării. Emoji facilitează și fac apel la un sens primordial și intuit, de tipul pictogramelor de pe pereții peșterilor preistorice, mai degrabă decât la un sens deconstruibil intelectual.

Reacțiile pe rețelele de socializare cu privire la acest eveniment, creat cu generozitate de comisia de evaluare responsabilă cu dicționarul Oxford, au fost efervescente.

În timp ce tehnocrata generație Y s-a simțit răzbunată prin acest gest, o opinie conservatoare deplângea această oroare semantică, lucru care mă face să mă întreb dacă nu cumva opinia publică a reacționat la fel atunci când s-a propus pentru uz general semnul exclamării.

În această conjunctură, cred că emoji sau emoticoanele și cuvintele vor conviețui armonios și vor împărți cuminte domeniul ideilor în funcție de mediul și canalul, virtual sau nu, în care acestea sunt propagate. (Ruxandra Bularca)

*

Iluzia limbii universale

Dincolo de caracterul ei publicitar, proaspăta decizie a Diviziei Dicționare (DD) de la Oxford University Press de a declara o pictogramă (engl. – emoticon) drept „cuvînt al anului 2015” merită o clipă de reflecție la cel puțin două nivele.

La nivel politic. Simpla afirmație că o pictogramă ar putea fi considerată ca aparținînd unei limbi anume exprimă o politică lingvistică specifică, și anume aceea a anglo-americano-centrismului universalizant, care apără și promovează „engleza” (dincolo de varietățile funcționale ale limbilor engleze din Marea Britanie, Statele Unite, Canada, Australia ș.a.m.d) ca limbă de referință pentru tranzacțiile internaționale în toate domeniile (comercial, cultural, politic etc.).

Pictograma nu aparține unei limbi anume, ci universului tehnologic digital care domină modalitățile actuale de comunicare grafică („scrisă”), indiferent de limbă, în lumea „globalizată”.

Dicționarul care își însușește o unitate grafică împrumutată universului digital și cu circulație potențial universală asimilează limba respectivă cu un fenomen tehnologic, îi uită potențialitățile din registrul fonic, se auto-declară limbă universală și, dacă își duce gestul la extremă, tinde tacit către o negare a limbii în realitatea sa specifică.

La nivel lingvistic. Ca instrument de lucru, dicționarul îndeplinește în general o funcție normativă. În cîmpul de forțe în care se înscrie dinamica limbii, normativitatea reprezintă o forță conservatoare, care rezistă schimbării.

Din realitatea funcțională a limbii și din diversitatea infinită a creațiilor sale cotidiene, dicționarul înregistrează cu întîrziere o infimă parte pe care o consideră ca fiind în acord cu sistemul limbii, așa cum îl interpretează lingviștii și lexicografii care construiesc dicționarul.

Prin decizia de a include o pictogramă printre cuvintele limbii engleze, DD acționează paradoxal, afirmînd progresul de pe o poziție normativă.

De altfel, e interesant de constatat că, din punctul de vedere al conținutului său psihologic, pictograma este nedeterminată: ea nu este nici doar rîs, nici doar plîns; sau este atît plîns, cît și rîs. Ea privilegiază, așadar, două extreme ale evantaiului de expresie emoțională, fără să o aleagă pe niciuna.

Paradoxul normei progresiste de la nivelul politicii lingvistice apare aici sub formă emoțională.

Din punct de vedere descriptiv (cel care răspunde întrebării Ce se constată în vorbire, fără niciun fel de judecată normativă?), decizia DD integrează fără îndoială un fenomen extrem de răspîndit, dar care ține nu de limbă, ci de registrul instrumentelor de comunicare grafic-digitală de azi.

Pictograma nu există decît acolo, în materialitatea grafică a comunicării, fără existență proprie la nivel fonic. Ea are un nume (Face with Tears of Joy, adică „Fața care plînge cu lacrimi de bucurie”), dar nu are realitate lingvistică proprie.

Pictograma este mai degrabă un semn de punctuație decît un semn lingvistic cu deplină capacitate semnificativă. Ea nu are valoare semantică propriu-zisă; nu face decît să indice o tonalitate emoțională.

Chiar dacă poate apărea și de una singură, la origine pictograma servește pentru a puncta expresia lingvistică, la fel cum un gest sau o privire punctează vorbirea de zi cu zi.

Și-ar putea, fără îndoială, găsi un loc în dicționarul semnelor de punctuație digitală sau, mai degrabă, într-un dicționar de comunicare digitală.

În fond, decizia DD trimite un mesaj fără echivoc: limba este un sistem de semne convenționale ca oricare altul, ea nu are nimic cu adevărat specific și alte sisteme de semne (precum pictogramele) pot pretinde foarte bine să realizeze o „comunicare” reușită.

Istoria, gîndirea, semnificația, varietatea socială, creația individuală – toate dispar dintr-un singur gest. E drept, totuși, că un cetățean conștient de istoria în care se naște și la care el însuși contribuie (inclusiv prin intermediul limbii) se transformă mai ușor într-un consumator fericit dacă i se aplatizează limba. Rîdem sau plîngem? (Cristian Bota)

Cum a evaluat Oxford Dictionaries folosirea pictogramei care râde cu lacrimi?

Comunicarea cu ajutorul emoji-lor a crescut enorm, spun cei de la Oxford pe blogul lor. Cu ajutorul unei aplicații care se numește SwiftKey, ei au fost efectuate o serie de statistici privind cele mai populare și folosite pictograme, în toată lumea.

Numai în Marea Britanie, „emoji care râde cu lacrimi” este cu 20% mai folosit decât oricare altul, iar în SUA, cu 17%. În plus, frecvența utilizării sale a crescut în 2015 cu 9% față de 2014.

Cuvântul „emoji” există în limba engleză din 1997, dar folosirea lui s-a triplat în 2015.

*

Ce cuvinte au mai ajuns la „balotaj” în 2015

Potrivit Oxford Dictionaries, alte expresii ori cuvinte intens folosite în 2015 au fost:

– sharing economy – o sintagmă care se referă la extinderea platformelor și a companiilor de tipul Uber sau Airbnb, care nu dețin produsele sau spațiile pe care le oferă, ci doar le agreghează și le girează;

– they (în românește, „ei”) – folosit ca un cuvânt neutru, pentru a desemna persoane fără să le indici sexul;

– ad blocker – pentru a desemna software-ul care previne apariția reclamelor pe o pagină web;

– refugee (refugiat) – cu referire la valurile de migranți din Europa, proveniți mai ales din Siria și Orient;

– Brexit – cuvânt compus inventat pentru a desemna ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană;

– Dark web – acea parte a rețelei de internet folosită de infractori anonimi pentru afaceri ilicite cu droguri sau trafic de persoane;

– lumbersexual – care desemnează un stil bărbătesc de-a se îmbrăca, „neglijent studiat”;

În 2013, cuvântul anului, pentru Oxford Dictionaries, a fost selfie.

În 2014, a fost verbul vape – care înseamnă a fuma o țigară electronică.

În fine, în 2015:

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€