1917: Război, război, dar mai mult spectacol

„1917”-le lui Sam Mendes, marele favorit la Oscarurile din acest an, după victoria de la Globurile de Aur, chiar reușește să te țină două ore, ca la dentist.

Cu gura căscată, pe de o parte, la construcția de imagine a lui Roger Denkins, într-o serie de decoruri spectaculoase, dar și cu mandibula căzută la desele și inexplicabilele ratări ale unui artist experimentat în toate zonele spectacolului.

Bazat pe povestirile bunicului regizorului, scriitorul Alfred H. Mendes, a cărui autobiografie publicată în 2002 cuprinde două capitole dedicate primului Război Mondial, filmul propune spectatorilor participarea la misiunea caporalilor Blake (Dean-Charles Chapman) și Schofield (George MacKay), care se oferă voluntari pentru transmiterea unui mesaj căposului colonel MacKenzie (Benedict Cumberbatch).

Cele câteva cuvinte care ar salva viețile a 1.600 de soldați trebuie scoase din tranșee și purtate prin toate capcanele întinse de nemții care bat în retragere și peste obstacolele care țin de natura războiului.

Spre deosebire de acel „toți pentru unu” al lui Spielberg din „Salvați soldatul Ryan” (1998), în care o companie întreagă se sacrifică pentru a aduce un soldat înapoi acasă, Mendes alege varianta „unu pentru toți” și amplifică astfel natura individuală a eroismului, chiar dacă nu lipsește nici camaraderia.

Ce-i drept, de la „Misiunea în spațiu” a lui Cuarón (2013) și „Legenda lui Hugh Glass” a lui Ináritu (2015), nu am mai văzut personaje pe care natura, universul și contextul le vor atât de grabnic moarte, dar care să se încăpățâneze atât de mult să nu cedeze.

Mai mult, ca să te scufunde în experiența războiului, regizorul apelează la ascunderea tăieturilor de montaj și, astfel, la iluzia unei urmăriri aproape neîntrerupte a drumului celor doi, amețitoare mai ales în spațiul închis al tranșeelor, care-ți oferă senzația de șoarece prins într-un labirint a cărui hartă nu o cunoaște. 

Tot din momentul în care cobori între malurile de pământ proptite cu saci începe jocul scenografiei impecabile. Îți sar în ochi, pe rând, numele de „străzi” (Church sau Paradise) fixate pe bucăți de lemn și viermuiala oamenilor, care e repede înlocuită de cea a parazitării cadavrelor.

Aici, nu numai pentru contrastele ulterioare, Mendes lasă libere cele mai oribile imagini ale războiului: cele ale morții și descompunerii, ale fragilității omului redus la carne.

Fără dezbateri de idei la popotă, cu doar câteva ciocniri în dialog, imaginea oribilă a războiului iese la suprafață ca din pânzele lui Eric Kennington, dar refuză să devină document. Din acest refuz, se nasc compromisurile care trag filmul în niște gropi mai adânci decât ți-ai fi dat seama de la distanță.

De multe ori, Mendes se îmbată cu frumusețea imaginilor mai abitir decât cu parfumul cireșilor înfloriți într-o livadă mică din apropiere de Ecoust și lasă libere soluții care-ți strepezesc dinții.

Speranța e animată de petale de flori, un cântec poate să învie speranța mai ceva decât Isus pe Lazăr, o cutie în care e ascuns răspunsul la o întrebare se deschide la apus de soare, pe o pajiște înflorită, care face totul circular și frumos, pentru că universul, chiar și în vremuri de război, nu și-a pierdut încrederea în simetrie.

Totuși, vorbim de scăpări mici în raport cu marea ratare a filmului. Prins între nevoia reconstituirii veridice, un soi de coolness de RPG și atragerea în săli a publicului foarte larg (ca să acoperi o investiție de zece ori mai mare decât la „Parazitul” lui Bong Joon Ho), „1917” rămâne doar o colecție de imagini bine puse la punct, țesute pe o poveste uitabilă, în cel mai fericit caz.

Cam ca atunci când, în copilărie, te-au dus ai tăi la un mega-dentist, cu un cabinet super-șmecher și acadele la recepție, dar, la final, ți-a scos măseaua greșită.

„1917: Speranță și moarte” (2019). Regia: Sam Mendes; Scenariul: Sam Mendes; Krysty Wilson-Cairns; Imaginea: Roger Deakins; Montajul: Lee Smith; Muzica: Thomas Newman; Cu: George MacKay, Dean-Charles Chapman, Daniel Mays, Colin Firth, Mark Strong, Benedict Cumberbatch. Distincții: Globurile de aur pentru cel mai bun film (dramă) și cea mai bună regie; 9 nominalizări la premiile Academiei Britanice de Film și Televiziune (BAFTA); 10 nominalizări la Oscar.

On/Off-screen

* Mubi: „Străinul” (1991)

Manomohan Mitra, protagonistul „Străinului”, e marele călător în om cu care Satyajit Ray, cel mai cunoscut regizor indian al tuturor timpurilor, și-a încheiat cei patruzeci de ani de carieră.

După o absență de 35 de ani, bărbatul e acceptat ca oaspete în casa unei nepoate și a suspiciosului său soț. Necunoscutul le declanșează îngrijorarea burgheză că ar putea rămâne văduvi de bunurile materiale sau, în cel mai bun caz, ar deveni gazdele unui parazit simpatic.

Satyaki, băiatul familiei, e singurul care nu opune rezistență și e sedus de poveștile despre călătoriile eruditului unchi. 

Filmul lui Ray, bazat pe unul din textele sale pentru copii, e o superbă fabulă filosofică despre capcanele civilizației, ale modernizării, în care umanul e supus unor probe din ce în ce mai complicate. Aflată în tensiunea constantă dintre tradiție și nou, dintre sistemele arhaice și tentațiile evoluției, India oferă „decorul” perfect pentru întrebările neconfortabile ale regizorului.

* Netflix: „Ce a făcut Jack?” (2020) / „Între datorie și rușine” (2019)

„Ce a făcut Jack” / „What Did Jack Do?”, cel mai recent scurtmetraj semnat de David Lynch („Twin Peaks”, „Catifeaua albastră”), e unul din lucrurile pe care știi că nu ai cum să le dez-vezi, chiar din primele câteva secunde.

Pe scurt, unul dintre cei mai mari artiști contemporani interoghează, în barul unei gări, o maimuță capucin, pe care o suspectează că a ucis pe cineva din cauza slăbiciunii pe care o are pentru păsări.

Maimuța, trasă la patru ace, răspunde dintr-o gură suprapusă, gură cu care, mai târziu, va ține și un scurt recital muzical, pe când te gândeai că nimic nu mai poate să te surprindă în absurda atmosferă de film noir, cu polițist, criminal și o femeie fatală, care completează… tacâmul.

Fără să se compare cu Lynch, creatorii primului sezon al serialului britanic „Între datorie și rușine” / „Giri/Haji” mixează atât de mult stilul celor opt episoade, încât, până spre final, poți spune că e mai degrabă surprinzător decât bun sau rău. Ceea ce se livrează, inițial, ca povestea unui polițist detașat la Londra pentru a-și recupera fratele, fost membru al unei familii Yakuza, cedează mai degrabă discursului despre pierderea și căutarea relațiilor afective.

Atent făcut, dar cu intenția un pic cam prea evidentă de a se poziționa ca „diferit”, „Între datorie și rușine” apelează puternic la spectaculosul benzilor desenate japoneze, pe care îl transplantează pe pământ britanic, fără să elimine însă „specificul” local. Din toate iese un amestec de sânge, urmăriri și umor, care, cu siguranță, nu bate pasul pe loc, ci, la un moment dat, îl chiar dansează.

* HBO: „Viața lui Michael Hutchence” (2019)

La peste douăzeci de ani de la moartea lui Michael Hutchence, documentaristul Richard Lowenstein, unul dintre prietenii solistului INXS, propune o recuperare a vieții artistului prin imagini de arhivă peste care suprapune interviuri noi și vechi, formulă care s-a cam standardizat în reconstituirile biografice.

Totuși, prin alegerea vocilor, printre care și complicatele iubite ale lui Hutch, realizatorul reușește să treacă de suprafața lucrurilor deja știute, de carismatica mască publică și să nu cadă în tabloidizarea unei vieți neînțelese până în capăt.