Ziua în care la Bălăceanca nu s-a întâmplat nimic

Când intri prima oară în curtea Bălăceanca, ce te surprinde cel mai tare e liniștea. Sub soarele de primăvară, doi câini vagabonzi lenevesc în iarbă, iar pe băncuțele vopsite în culori vii pacienții – mai corect spus, „beneficiarii centrului” – stau la soare, fumează o țigară și mai schimbă o vorbă. Lumea te salută politicos – cu o politețe aproape teatrală, a oamenilor care țin să sublinieze că n-au uitat să fie bine crescuți, chiar dacă cei mai mulți dintre ei și-au pierdut dreptul de a lua decizii asupra propriilor vieți. Mulți dintre ei sunt în centru din 1985, când acesta a fost dat în folosință. Ba chiar unii, instituționalizați înainte de deschiderea centrului, au ajuns aici prin transfer de la alte instituții care s-au desființat între timp.

Cu 5-6 ani în urmă, titlurile de presă despre Bălăceanca – referindu-se atât la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică, aflat în administrarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov (DGASPC), cât și la Spitalul de Psihiatrie Eftimie Diamandescu, de care e separat doar de un gard – te duceau mai degrabă cu gândul la un lagăr: „Bolnavii, plini de vânătăi, cerșesc sub ochii paznicilor”, „Bălăceanca, sanatoriu de lumea a treia, „Bolnavii de la Bălăceanca umblă goi prin spital”.

Azi, lucrurile arată cu totul altfel: centrul e renovat, camerele sunt văruite în culori tari, iar instalațiile sanitare sunt noi. Proverbialele „camere traumatice” capitonate – unde un beneficiar atât de agitat, încât nu mai poate fi controlat, poate fi izolat – n-au mai fost folosite de luni bune.

Și pentru o parte din oamenii internați în acest moment în centru, instituția a fost singura casă pe care au cunoscut-o vreodată.

să știți că duc o luptă pe viață și pe moarte la centrul de reabilitare

În fiecare dimineață, Octavian* se trezește cu gândul la grădina lui. Grădina de la Bălăceanca, unde are de îngrijit 40 de pomi fructiferi. Nu îl obligă nimeni să facă asta – pur și simplu e ceea ce își dorește să facă. Lucrul lui preferat în lume e să se ocupe de natură, „să ud, să plantez, să fie curat în curte, să nu fie hârtii printre flori, să nu sufoce iarba rădăcinile copacilor”.

Octavian are 27 de ani și e la Bălăceanca de vreo patru. Până să ajungă aici, a fost internat într-un centru pentru minori cu handicap. La vârsta la care mulți dintre noi avem vise de carieră și familii, planificăm călătorii exotice sau ne gândim cu jind la vreun job care să ne aducă mai aproape de fantezia pe care o aveam în copilărie despre noi înșine, Octavian nu vrea decât să aibă grijă de copaci.

Dacă îl vezi pe stradă, în trening, cu șapcă și pantalonii prea mari strânși bine cu o curea, nu-ți dai seama că ar fi ceva diferit la el. Când are timp, îi place să se uite la televizor și să cânte la orga care îl așteaptă în biroul șefului de centru:

„Îmi place să mă uit la sport. La fotbal, la baschet. La filme nu îmi place să mă uit, că au mai fost date. Și nu vreau să mă uit la știri, nu mă interesează. Numai sport. Și Discovery. Cu cântatul e greu, trebuie să o iau ușor. Dar dacă am ureche muzicală, învăț imediat”, povestește Octavian.

Vrea să lucreze în natură – dar nu oricum. Cu plantele. Animalele nu-i plac, a fost el odată la grădina zoologică și în dreptul semnului cu „atenție la șerpi” a decis că nu e de el. De altfel, „la 25 de ani ai mei, nu mai sunt de mers la animale la grădina zoologică”.

Octavian începe multe propoziții cu „la 25 de ani ai mei”. Personalul vorbește cu drag de el – că e săritor și îi place să ajute, că face curățenie și se înțelege bine cu colegii, chiar dacă se mai ciondănesc din când în când. Ca un copil care are nevoie de reguli, cum rezumă psihiatrul centrului, Cătălina Ciubotărescu.

Nu e schizofrenic – tulburările lui de comportament sunt mai mult pe fond emoțional. A fost abandonat de mamă și a crescut cu un tată alcoolic, pe care a și vrut să-l găsească pe vremea când era internat în centrul pentru minori, de unde a fugit ca să-l caute.

Nu l-a găsit.

În Bălăceanca are și prieteni: „pe George, cu care joc table și cărți, și cei care sunt cu capul pe umăr ca și mine”; dar și oameni de care se ferește: „cu cei care sunt bolnavi mintal nu mă înțeleg”.

Când se supără, Octavian e ca un copil în mijlocul unui tantrum. Prins mereu între două lumi, a înțeles ce se așteaptă de la el, „la cei 25 de ani ai lui”. Însă, dintre toți beneficiarii internați în centru, este și unul dintre puținii care înțeleg ce spune Aurică, un băiat de-o seamă cu el, copil nefericit născut surd, cu retard, și pe care nu l-a învățat nimeni cum să comunice – nici măcar în limbajul semnelor.

să știți că această scrisoare o să vă doară drept în suflet

Pentru oricare dintre noi – și suntem mulți cărora ne-a trecut prin cap hiperbolic că o să ajungem „la nebuni” în vreun moment de disperare sau suprasolicitare – e important de știut că drumul până la Bălăceanca e mult mai complicat decât ne-am imagina.

„Ca să ajungi aici”, îmi explică Doru Georgescu, șeful centrului, „trebuie să fii văzut de o comisie pentru încadrarea persoanelor cu handicap. Se obține în instanță hotărâre judecătorească de punere sub interdicție. Dosarul ajunge la comisia de evaluare a persoanelor cu handicap Ilfov, care dispune internarea în Centrul Bălăceanca. Urmează altă comisie, la IML. Iar oamenii au, de obicei, certificat de încadrare în grad de handicap definitiv, irevizuibil”.

Din punct de vedere juridic, așadar, procesul e anevoios – nu te ia nimeni pe sus dacă faci o criză de nervi într-un magazin sau dacă îți spargi farfuriile prin casă și vecinii sună la Poliție. La Bălăceanca sunt internați oameni cu schizofrenii și retarduri mintale, sau cu o combinație între acestea și alte tulburări emoționale.

Și, pe cât de greu este să intri, pe atât de greu e să ieși. Pentru mulți e destinația finală, singura casă pe care o vor cunoaște vreodată. Cum e pentru Ion, cititor avid, pe care, dacă îl întrebi, își rezumă viața într-un paragraf succint:

„Prima dată și prima dată am fost operator-sintetizator pe plăcuțe vidia. Pe urmă am făcut armata, în armată am lucrat miner. Pe urmă, după miner, am lucrat mecanic pe mașini și utilaje. Apoi desenator tehnic. Pe urmă proiectant normator. Și m-am pensionat pe caz de boală ca proiectant. Am făcut un șoc, am normat 60 de matrițe pentru armată și m-au internat la 9 [spitalul Obregia – n.r.]. M-au obligat să normez într-o săptămână 60 de matrițe și-am înnebunit”, povestește el, în timp ce îmi arată mini-biblioteca pe care o ține într-unul din sertarele de lângă pat.

Îi place Dostoievski.

știu că mă vedeți supărat în fiecare zi din cauză că duc lipsă de ai mei și de frate

Printre copacii înfloriți din grădină, oamenii se plimbă desculți. Nu că n-ar avea cu ce să se încalțe – dar așa le place să stea.

Uneori, le place să se și dezbrace. „Cel de acolo [unul din beneficiari], când n-are activitate, se dezbracă și se duce în spate la gard, cu meticulozitate, ia treningul, îl bagă prin gard și-l aruncă, și pe urmă vine dezbrăcat la noi să-l îmbrăcăm”, explică Doru Georgescu.  

E puțin după ora 9:00, tocmai s-a servit micul dejun, iar în cele trei săli de mese de pe fiecare etaj televizoarele sunt pornite. În holul principal se pune muzică populară, și fiecare își face de lucru în felul lui: unii fumează, alții ajută personalul la tot felul de activități – la spălătorie, în grădină, la curățenie. Sunt îmbrăcați în treninguri și, la fel cum nu le poți ghici, multora dintre ei, vârsta, la fel n-ai putea ghici nici anotimpul, dacă doar i-ai vedea din spatele unui geam: unii sunt în tricou, alții cu veste și căciuli. Fiecare cu anotimpul lui.

„Ea a făcut școala de asistente, el a fost stomatolog. Cel de acolo a provenit tot dintr-un centru de minori, la fel ca Octavian. Domnul a fost sociolog, citește”, povestește Georgescu, în timp ce răspunde la saluturi, ca un director de școală, pe coridoare.

„Contează foarte mult cum te adresezi unei astfel de persoane cu handicap psihic: dacă o respecți, dacă îi oferi același respect pe care îl oferi unui om normal, ajungi să ai un prieten. Indiferent de afecțiunea pe care o are. Iar aici ei își protejează lucrurile: televizorul, obiectele. Au sentimentul ăsta, de a aparține unui loc, de a primi lucrurile bune ca fiind ale lor„.

Afecțiunile psihice nu iartă pe nimeni. Doamna Virginia a fost inginer. E la Bălăceanca de când s-a înființat, din 1985, și a fost transferată aici dintr-un alt centru.

Nimeni nu știe exact de ce a fost doamna Virginia instituționalizată, iar povestea ei e atât de haotică încât e aproape imposibil să înțelegi ce s-a întâmplat de fapt. Își începe relatarea cu: „Eu în viața mea am vrut să fiu actriță”.

Câteva lucruri sunt însă ușor de întrevăzut în avalanșa de detalii care îi însoțește mărturia: o familie abuzivă, o relație nefericită, și ceva în mintea ei a cedat.

„Schizofrenia e o retragere într-o lume în care ești acceptat”, explică psihiatrul centrului, Cătălina Ciubotărescu. „De multe ori, conflictul e cu tine. Și contează foarte mult felul în care te percepi tu pe tine”.

Și, într-un context în care majoritatea oamenilor pierd contactul cu ceea ce înseamnă imagine de sine – puțini dintre cei internați aici au conservat vreo formă de cochetărie, și atât hainele, cât și tunsorile sunt mai degrabă alese pe considerente de confort – doamna inginer poartă mărgele colorate și inele.

Nu înțelegi prea bine ce-ți spune, frazele ei par cuvinte interminabile, fără pauze, șoptite și strigate simultan – dar are prestanța unei profesoare de franceză de liceu. Iar mărgelele ei colorate sunt imposibil de ignorat printre treninguri, veste și fesuri.  

știu că nu vă place minciunile și știu că vă place adevărul și vi-l spun dar nu pot să vi-l zic

Biroul șefului de centru Doru Georgescu e la parter și ușa e în permanență descuiată. Când și când se dă de perete, lăsând loc gălăgiei de pe coridoare:

– Bună ziuaaa!

– Bună, bună, Ionică!

– Dați și mie o țigară?

– Îți dau.

– Da’ o brichetă?

– Și brichetă. Da’ s-o aduci înapoi. E a ta, eu doar o țin aici bine.

„Le dau câte o țigară, că dacă le las pe toate la ei, pe toate le fumează”, explică Georgescu. Până și cei care nu fumează cer țigări: într-o lume în care valoarea banilor e minimală, oamenii și-au găsi propria monedă de schimb.

„Țigările sunt recompensă, le primesc la vizite, și dacă nu fumează, tot au nevoie de o țigară, pentru că ăla are, și el nu are. E o mafie a schimbului„, adaugă și psihiatrul.

Când și când, câțiva dintre beneficiarii internați în centrul de la Bălăceanca merg în excursie. Odată au fost la Predeal: 30 de beneficiari și 4 salariați, ieșiți din București să ia o gură de aer curat.

„Când ne-am cazat”, povestește Georgescu, „[turiștii din] 3-4 camere au plecat, au cerut banii înapoi pentru că au aflat că am venit noi și suntem periculoși”.

Într-o altă excursie, la Mediaș, lui Octavian i-a plăcut cel mai tare piscina. „Da’ acolo trebuia să avem grijă, că sus scria «interzis cu săritul». Eu am sărit de la scara de jos, da’ a doua oară m-a împins un băiat de la Vidra, ne-am jucat”.

Băiatul care l-a împins pe Octavian în piscină, în joacă, provenea tot dintr-un centru; unul de copii cu dizabilități și HIV din Vidra.

„Mai mergem în excursii împreună”, povestește Doru Georgescu. Ceea ce poate fi la îndemână, când ceea ce au în comun cei internați în diverse centre e stigma socială.

sunt rupt în suflet de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat la groapa de gunoi județul Ilfov Buftea

Pe holurile spitalului e agitație și un amestec de multe voci și ecou care îți amintesc mai degrabă de o școală primară decât de un centru de recuperare psihiatrică:

„Hai, te-ai spălat?”

„Cine te-a supărat?”

„Ce-ai în gură?”

„Ioane, du-te la televizor. Stai la soare?”

„Ia încălțați-vă!”

O bătrână ține de mână o fată care nu arată de mai mult de 16 ani. Bătrânei i se spune „bunica”, iar fata e Alina, care – surprinzător – are 33 de ani, dar mintea unui bebeluș.

„Bunica se trezește, o schimbă de scutece, are grijă de ea. Simte că are un scop”, îmi explică psihiatrul.

Pe Alina o hrănește Bunica. Iar pe Diana – o fată crescută până la 27 de ani de bunica ei adevărată, într-un coteț de găini – o plimbă de mână, tot ca pe un copil, un domn în vârstă.

„Când a ajuns la noi, nu stătea în picioare, nu știa să mănânce cu lingura”, îmi spune Doru Georgescu despre Diana. „Acum mănâncă singură, stă îmbrăcată. Interacțiunile zilnice creează niște legături între beneficiari. Sunt câteva subiecte comune pe care se leagă prieteniile. Țigările, hai să fumăm o țigară împreună, n-am eu, dă-mi tu sau invers, activitățile zilnice de socializare – că se uită împreună la televizor, mai joacă un fotbal în curte. Se ajută pe urmă. Se creează un atașament”, adaugă Georgescu.

dacă aș putea să dau timpul înapoi să o văd pe mama, ar fi o bucurie pentru mine în suflet

Ce lipsește aproape complet din peisaj sunt familiile. Majoritatea nu-i văd pe ai lor cu lunile sau cu anii. Iar la cei la care totuși vin rude, acestea de multe ori stau doar cât să plătească contribuția minimală lunară.

„Din lipsa timpului și a resurselor financiare, familiile nu s-au mai putut ocupa de ei acasă. Și nu există programe de educație a publicului. Există stigmatizarea asta: e nebun, e periculos. Încerc să le explic că oamenii internați aici n-au ales să aibă problemele astea. Ei ar vrea să se întoarcă în sânul familiei măcar câteva zile, de Sărbători. Dar din poziția în care mă aflu, nu pot constrânge familia să facă ceva”, explică Georgescu.

Cât despre șansele ca vreunul dintre ei să părăsească vreodată Bălăceanca și să fie reintegrat în societate, ele sunt minimale. Cine a ieșit de aici până acum, a plecat într-un alt centru, la solicitarea familiei. Iar pe o doamnă au luat-o ai ei la 92 de ani „ca să moară acasă, cum se zice”.

„În societatea românească e ca o cutumă: e nebun, lasă-l că e nebun”, adaugă Georgescu. „De multe ori mergi pe stradă și vezi o persoană aflată în dificultate. Primul sentiment e să întorci capul. E ceva ce te deranjează. Vizual, olfactiv. Dar omul ăla e un om ca și noi. Peste un timp, am putea fi noi acolo. De ce stigmatizăm niște persoane fără a ști care sunt resorturile care au declanșat această afecțiune? Sunt foarte mulți oameni care au ajuns aici pentru că au fost extraordinar de inteligenți. Medici, profesori, cu facultăți. Și la un moment dat a fost un declic. Un eșec sentimental. Or fi pierdut casa. Or fi divorțat și nu s-au mai putut redresa. Cum e vorba românească: au căzut și nu s-au mai ridicat”.

vă mulțumesc că mi-ați scos tratamentul de seară

„Au zis că mă scot de aici până în mai”, aud pe cineva șoptind, ca și cum ar fi un secret. Altcineva întreabă: „Când mergem la mare?„. Dar adevărul e că probabil nici familiile n-or să vină, iar marea va rămâne doar ceva ce văd din când în când la televizorul din sala de mese. „Spun chiar ei singuri, puși în fața întrebării: «Adus de atâția ani aici, ce-aș putea să fac eu? Cum aș putea să mă descurc? Cine m-ar angaja, unde aș sta? Familia mă respinge»”, explică psihiatrul Cătălina Ciubotărescu.

„Ei aici se simt acceptați, pentru că îi tratăm ca pe oameni normali. Și când spunem «normali», ne referim la faptul că nu s-ar putea descurca și reintegra în societatea normală, în «normalul» nostru. Dar aici e «normalul» lor. Noi, ca societate, nu suntem pregătiți să primim oamenii ăștia și să le oferim sprijinul necesar. Ei, stând aici 15-20 de ani, sunt în urmă cu dezvoltarea tehnologică. N-ar ști să folosească un bancomat, transportul în comun”, adaugă ea.

Dar înăuntrul centrului și-au construit propriile lor vieți – cu ce instrumente au avut la dispoziție. Unii desenează, alții croșetează, iar alții ajută – așa cum face Octavian – la curățenie sau la spălătorie. Când și când trec pe la cabinetul de kinetoterapie, acolo unde e instalată și o masă de fusball. Iar podul instituției este în proces de transformare în sală de activități.

„Vreau să le cumpăr o masă de ping-pong”, spune Doru Georgescu. „Dacă ar avea cine să facă și alte activități cu ei, ar fi minunat. E nevoie de voluntari care să interacționeze cu ei”.

În cabinetul psihiatrului, pe o masă, sunt strânse teanc desene – dacă n-ai ști mai bine, ai zice că sunt făcute de niște copii. Și toate sunt atât de diferite între ele, încât n-aș putea să-mi dau seama că au avut o temă comună.

„Le-am dat tuturor să deseneze un copac”, îmi explică psihiatrul. „Asta a ieșit”.

Copaci colorați, copaci întunecați, copaci care nu seamănă a copaci. În lumea fiecăruia dintre ei, copacii sunt la fel de diferiți ca și poveștile lor.

Pe noptierele din camerele cu pereți colorați și câteva paturi, dar și în sertare, mici frânturi din poveștile astea ies la iveală: o floare, o carte, o icoană, un pachet de biscuiți pus deoparte, ca să nu-l ia vreun coleg.

La Bălăceanca se servește prânzul: ciorbă și fasole. Sălile de mese se umplu încet-încet. Miroase a mâncare și a dezinfectant. Cu știrile de prânz în fundal, asistentele îi ajută pe cei care nu pot mânca singuri. Urmează siesta.

După prima vizită pe care am făcut-o la Bălăceanca, am plecat epuizată. Tot ce voiam era să dorm. Nici nu știu ce m-a obosit mai tare – propriile mele prejudecăți, cu care am intrat pe porțile centrului; sau greutatea atâtor vieți adunate în spațiul ăla ca într-o intersecție din care nu se mai iese – și în care oameni diferiți, din locuri diferite, tot așteaptă să schimbe culoarea semaforului.

Numai că aici culoarea nu se schimbă niciodată.

– Eu sunt Paula. Pe tine cum te cheamă?

– Ioana, îi zic. E mai scundă cu un cap decât mine, zâmbește timid, ca un copil și ar putea avea între treizeci și șaizeci de ani. E imposibil să-i ghicești vârsta. E tunsă scurt și chicotește, uitându-se la mine pe furiș, doar când crede că nu mă uit la ea.

– Mi-ai adus geacă, Ioana?

– Nu ți-am adus geacă. Ți-am adus napolitană, îi explic.

– Dar îmi aduci data viitoare, nu?

– Îți aduc, Paula, îi spun, deși sunt aproape sigură că o mint. Mă apucă strâns de braț și se lipește de mine, cu toți cei treizeci-șaizeci de ani ai ei.

– Îmi aduci geacă, îmi aduci geacă!

Paula are geacă. Are și ce să mănânce, și un pat în care să doarmă, la Centrul de Reabilitare și Recuperare Neuropsihiatrică Bălăceanca – destinația finală pentru mulți dintre cei 175 de oameni internați în acest Hotel California, în care „you can check out any time you like but you can never leave”.

„Haideți, mergeți în camere”, îl aud pe Octavian, cu vocea autoritară a celor „25 de ani ai lui”.

Și oamenii se adună.

E o zi de primăvară și la Bălăceanca nu s-a întâmplat nimic nou.

la mulți ani 2019

Toate subtitlurile acestui text sunt fragmente dintr-o scrisoare a lui Octavian către psihiatrul centrului de la Bălăceanca, pe care o redăm în întregime mai jos: 

„Dragă doamna doctor psihiatru,

Să știți că duc o luptă pe viață și pe moarte la centrul de reabilitare, să știți această scrisoare o să vă doară drept în suflet, știu că mă vedeți supărat în fiecare zi din cauză că duc lipsă de ai mei și de frate să știți povestea asta o am în suflet de la 18 ani, cu ajutorul dumneavoastră am reușit să mă schimb pe parcursul vieții, dacă ar fi lumea bună ca dumneavoastră, lumea ar fi așa de frumoasă. Dumneavoastră ați fi pentru mine o a doua mamă, știu că am pierdut-o pe cea care mi-a dat viață și știu că nu vă place minciunile și știu că vă place adevărul și vi-l spun dar eu nu pot să vi-l zic că sunt rupt în suflet de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat la groapa de gunoi județul Ilfov Buftea. Dacă aș putea să dau timpul înapoi să o văd pe mama, ar fi o bucurie pentru mine în suflet și vă mulțumesc că mi-ați scos tratamentul de seară. Să vă trăiască fetița dumneavoastră cea mică și să vă bucurați toată viața de ea. La mulți ani 2019”.

*Toate numele din acest material, cu excepția șefului de centru Doru Georgescu și al psihiatrului Cătălina Ciubotărescu, au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor implicate.