Zgomotul și furia din București

Bărbulescu Matei

Redactor

„Aveam impresia că sunt în iad. Simțeam că-mi ajunge, gata, nu mai suport viața asta”, așa își amintește Iulian Dumitrescu, tatăl unui copil de un an din București, una dintre nopțile lui nedormite.

A ieșit pe balcon − „eu sunt destul de impulsiv, mă aprind repede, mă descarc repede”, se scuză el − și s-a uitat în jos.

O mașină încerca să traverseze linia de tramvai. Tramvaiul voia și el să înainteze, dar nu avea cum.

Furios, vatmanul „a ținut apăsat vreo 35-45 de secunde butonul ăla de claxon”.

„Oprește dracu’ claxonul ăla!”, a strigat Dumitrescu.

Dar probabil că, în afară de soția lui − Iona, nu l-a mai auzit nimeni: fiindcă locuiesc pe una dintre cele mai zgomotoase străzi din București, șoseaua Ștefan cel Mare − locul în care chinurile iadului sunt decibelii.

Pe strada lui, zgomotul depășește cu 36%, în medie, limita fixată în 2014 printr-un Ordin al Ministerului Sănătății care se referă la „normele de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației”.

Sunt 75 de decibeli (dB), conform hărții strategice de zgomot a Primăriei, cu 20 mai mult decât cei 55 dB permiși prin lege; asta în condițiile în care la fiecare trei decibeli se dublează volumul, conform specialiștilor în poluare fonică.

Ordinul din 2014 mai spune și că încălcarea normelor „atrage răspunderea disciplinară, administrativ-materială, civilă ori, după caz, penală, în sarcina persoanelor vinovate de abaterile săvârșite”.

Când e vorba de răspundere, se face-o liniște desăvârșită.

Și măcar dacă ar fi vorba doar despre strada pe care locuiește familia Dumitrescu.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Acum doi ani, Primăria Municipiului București număra 228 de „zone de conflict” − mai precis, 394 de străzi − în care zgomotul depășea 70 dB în timpul zilei și 60 dB, noaptea.

*

Număr de persoane afectate? 54.401, după socotelile municipalității.

Poliția Capitalei primește în fiecare an peste 10.000 de apeluri privind deranjarea liniștii publice, cele mai zgomotoase sectoare fiind 3, 4 și 5. 

Soluții? Două: pentru străzile principale, „fluidizarea circulației cu ajutorul sistemului de semaforizare sincronizată”; iar pentru cele secundare, „reducerea vitezei cu montarea indicatoarelor și limitatoarelor de viteză”.

Prima dintre cele două soluții produce scurte miracole în locuința familiei Dumitrescu.

„Sunt momente, vara − spune Iulian −, când se sincronizează semafoarele în așa fel încât mașinile sunt oprite și-n partea dreaptă, și-n partea stângă, și nu mai trece niciuna prin fața apartamentului.

Mi se ia ceva de pe suflet, mă ușurez cumva. Toată povestea durează 15 secunde, și înapoi la realitate”.

Iar realitatea înseamnă, pentru familia Dumitrescu, un zgomot care dezlănțuie nervi întinși, frustrare, tensiune, ce se adaugă permanent la grijile și la oboseala pe care le presupune creșterea unui bebeluș.

Iona − care locuiește de 5 ani în apartamentul de pe șoseaua Ștefan cel Mare − mărturisește că e mereu stresată și nervoasă, iar când e nervoasă, înjură mult.

Soții Iona și Iulian Dumitrescu, care locuiesc pe șoseaua Ștefan cel Mare din București.

Iona își adoarme cu greu copilul − iar când reușește, își permite câteva clipe de pace.

„Pot să beau un pahar cu apă ori să mă uit la televizor. Și încep să treacă ambulanțele sau să claxoneze lumea în disperare, și atunci, normal, începi să înjuri în stânga și-n dreapta. E șoseaua Ștefan cel Mare!”, adaugă ea, apăsând pe cuvântul „șoseaua”.

Într-adevăr, sub balconul său sunt șase benzi pentru mașini, două linii de tramvai, vibrațiile metroului plus, încontinuu, ambulanțe care se grăbesc spre cele trei spitale din zonă − Colentina, Floreasca și „Grigore Alexandrescu”.

„Uneori trec câte patru-cinci deodată”, completează Iulian.

Iona își reia gândul:

„După ce că suntem blestemați cu chestia asta, vara trecută Gabriela Firea a organizat un concert în fața Parcului Circului.

Nu în parc, ci la 400 de metri de blocul nostru. Doamne ferește, cum a fost…”

Iulian îi taie vorba: „A fost incredibil! Toate boxele erau îndreptate către Șoseaua Ștefan cel Mare, tot sunetul se direcționa și se spărgea fix la noi în geam, bă, dar fix la noi în geam. A durat trei zile și trei nopți de la 4 ziua până la 11 noaptea. Stăteam în pat și tremura patul, tremurau plămânii în mine”.

Arhitectura nu ajută nici ea: din cauza blocurilor de 10 etaje dispuse simetric pe o parte și pe alta a bulevardului, se produce un efect de tunel care amplifică sunetul, a observat Iulian.

Impactul efectului de tunel este confirmat de Anamaria Pravicencu, artist muzical și director artistic al programelor „Sâmbăta Sonoră” și „Săptămâna Sunetului”:

„Cartiere sau bulevarde întregi au efectul ăsta. Când te uiți la Titulescu, Ștefan cel Mare, Mihai Bravu − acolo vorbim despre tronsoane foarte lungi în care e constata aia de 70 de decibeli în vuiet”.

Bulevardul Magheru, deși mereu aglomerat, e ceva mai puțin zgomotos − mulțumită faptului că blocurile sunt de diferite dimensiuni și înălțimi; iar sunetul nu se amplifică, ci se fragmentează.

„Arhitectura e foarte diferită − ai amestecul ăsta de clădiri vechi cu clădiri noi”, spune Pravicencu.

„Pe Magheru nu se face culoar și sunetul se atenuează mult mai repede, pentru că pierde din viteză.

Așa că imediat în spatele clădirilor, pe străduțe, se aud găini, câini lătrând și vrăbiuțe cântând. E totuși o chestie excepțională într-un centru de Capitală, nemaiîntâlnită în Europa”.

Anamaria Pravicencu, director artistic pentru „Sâmbăta Sonoră” și „Săptămâna Sunetului”.

„Zgomotul poate produce moarte”, spune medicul ORL Mihaela Tatu.

„Trauma sonoră se manifestă prin hipoacuzie − în grade diferite, de la ușoară, medie, severă, profundă, până la surditate totală.

În plus, față de afectarea auditivă, avem o afectare neurologică: nu dormim bine, nu ne odihnim, nu putem să ne concentrăm, indigestie − pentru că stresul dă tot felul de tulburări neurovegetative, de tipul palpitațiilor, colon iritabil și alte modificări de genul ăsta.

Din cauza insomniei și a stresului, ne scade imunitatea. Se pare că zgomotul favorizează cancerul. Este al doilea factor favorizant pentru îmbolnăviri, după poluarea atmosferică”.

La fel ca în cazul poluării aerului, „problema este că mașinile au ajuns să domine orașul”, spune Sam Auinger, un austriac specialist în sunet și arhitectură.

Ca să ia pulsul orașului, Auinger a mers prin București vreo 70 de kilometri, cu un sonometru în mână.

Concluzia lui: Bucureștiul este, în medie, mai liniștit decât alte capitale europene, precum Paris, Londra sau Berlin. Dar, din păcate, spune el, zonele rezidențiale sunt mai afectate.

„Cred că ceea ce lipsește cel mai mult în București este conștiința colectivă legată de oraș, de spațiul public pe care îl împărțiți între voi și bucuria de îl îmbunătăți”, spune Sam Auinger.

El a observat că fiecare centimetru care ar putea fi sau este un spațiu verde a fost transformat în loc de parcare:

„În New York, care este mult mai gălăgios decât Bucureștiul, în grădinile din spatele blocurilor se găsesc mici cascade de apă ca să ofere urechii un sunet natural și relaxant. Una e dacă auzi o cascadă, alta e un motor, claxon sau picamăr”.

Există o lege europeană care spune că orașele precum București trebuie să creeze zone de calm și liniște, unde oamenii se pot refugia și odihni.

„Sunt zone de liniște naturale, protejate prin lege, o necesitate pentru sănătatea auzului și sănătatea generală în metropole”, explică Anamaria Pravicencu.

„Vegetația este foarte importantă. Vegetația reduce nivelul sonor cam cu trei decibeli, însă trei decibeli în minus pot să conteze foarte mult, și ai și alte avantaje − umbră vara și aer curat”.

Sam Auinger, într-un tur prin București, în cadrul Săptămânii Sunetului. Foto: Maria Bălănean

Din păcate, chiar și unele zone considerate oaze ale liniștii sunt date peste cap, câteva luni pe an, de concertele organizate de Primăria Capitalei.

Andreea Găzdaru, de exemplu, s-a mutat într-un bloc din buza Parcului Cișmigiu anul trecut, în luna martie. La început, i se părea că a nimerit într-un basm, cu păsărele, copaci înfloriți și sunet de greieri la lăsarea serii.

Dar când vine vara, încep și festivalurile. Visul frumos al Andreei s-a risipit cu un „nene care urla la microfon ceva cu România dodoloață, cu România unită, apoi copiii care urlau eeeeeee și, dup-aia, muzică folclorică până seara”.

Era așa asurzitor, spune ea, încât, la un moment dat, ea și prietenul ei urlau unul la altul ca să se audă.

Vara trecută, își amintește Andreea, Primăria a organizat cel puțin trei festivaluri în Cișmigiu − ceea ce a dat-o complet peste cap.

Meseria ei este de psihoterapeut și zice că s-a mutat lângă Cișmigiu tocmai pentru că intrase într-o perioadă deosebit de stresantă și voia mai multă liniște.

„Am venit aici și mă simt ca un hamster în cușcă. Mai irascibilă, mai obosită, parcă trăiesc într-o psihoză.

E un sentiment că ești gonit din propria casă. Nu poți să citești o carte, nu poți să te uiți la un film. Așa că vara asta o să plec din oraș pe perioada festivalurilor”.

Pentru că nu vrea să se dea bătută, a hotărât să strângă semnături pentru o petiție împotriva organizării de festivaluri în Parcul Cișmigiu.

Anamaria Pravicencu face și ea parte dintr-un grup de inițiativă denumit „Grădina cu Oameni Cișimigiu”, care-și propune să pună capăt festivalurilor Primăriei. Sau măcar să le oblige să dea muzica mai încet.

„Cu festivalul sunt trei chestii care se suprapun: calitatea vieții în cartier − fiind zgomot atât de mare pe perioada celor 5-6-7 festivaluri, sunt oameni care pleacă din oraș în weekend-ul respectiv. A devenit o practică”, explică ea.

„Apoi, calitatea locuirii: imobilele pot fi afectate de vibrația sunetului puternic. E o distrugere mică, dar de la vibrații se fac microfisuri.

Pe urmă, efectul asupra ecosistemului. Festivalul de Folclor, ăsta care ne doare pe noi cel mai tare, este exact în perioada când ies puii din ouă.

Camioane, scene trântite, garduri, utilaje, mii de oameni, sound check, care e mai puternic decât concertul, și pe urmă câte 4 ore de concert pe zi. Păsările își părăsesc cuibul, lasă ouăle neclocite sau își abandonează puii.

Toată vibrația de la zgomot afectează rădăcinile arborilor vechi. Există copaci încă de la construcția parcului, în 1847, deci copacii ăștia sunt foarte fragili − nu ai voie să tropăi pe lângă ei, cu atât mai mult să treacă utilajul, plus vibrația bașilor și efectul asupra sănătății urechii”.

Anamaria Pravicencu atrage atenția și că Parcul Cișmigiu este considerat monument de tip A:

„Legea zice că trebuie să respecți 60 de decibeli în parc. Nu ai ce căuta în parc cu muzică amplificată”.

Ea a sesizat Poliția, le-a arătat că aparatele ei măsoară peste 100 de decibeli, dar polițistul i-a spus că nu are ce să facă.

„Fiecare tentativă de dialog cu administrația este pentru respectarea legii. Noi nu am ajuns în punctul în care propunem ceva nou; noi facem plângeri și sesizări ca să se respecte legea”.

Am încercat să vorbim și cu responsabili ai Gărzii de Mediu, ca să-i întrebăm ce planuri au pentru a ameliora nivelul zgomotului în București.

Ne-au plimbat de la Garda Națională de Mediu la Garda de Mediu București și înapoi: fiecare instituție arunca solicitarea de informații în curtea celeilalte.

În cele din urmă, am ajuns la comisarul Mihai Mânzat, de la Garda Națională de Mediu − Comisariatul Municipiului București. Care a refuzat dialogul cu PressOne:

„Eu sunt un simplu comisar. Nu pot să vă dau un interviu”.

Sonometru care indică 101.3 decibeli măsurați în Parcul Cișmigiu, anul trecut, la unul dintre festivalurile organizate de Primărie. Sursa: Anamaria Pravicencu

„Ideea nu e să fie liniște”, spune Anamaria Pravicencu, în loc de concluzie.

„Liniște o să fie când o să murim. În schimb, ideea este ca orașul să fie constant în mediile de sonor, dar să ai și varietate.

Liniștea în parc înseamnă vrăbii, ciori, mierle, copii care strigă, câini care latră, un pic de trafic − urechea mea alege să le considere liniște, pentru că ăla e un loc de calm, un loc de odihnă.

Chiar dacă trec doi copii cu bicicleta urlând unul la altul, nu o să mă deranjeze, pentru că face parte din liniștea bogată, specifică unui spațiu de odihnă cu vegetație.

Așa trebuie să fie orașul, ca la un concert, când mergi de colo-colo. Să distingi multe și diferite, să nu fie o masă gri și apăsătoare”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€