Zambia din București

Chitila Triaj sau Zambia, cum îi zic oamenii, e un cartier din Sectorul 1 al Capitalei. S-a format după primul război mondial, când a fost construită stația de tren București Triaj. În timpul bombardamentului din aprilie 1944, stația CFR pentru vagoanele de marfă a fost distrusă.

Astăzi, ai zice că din Chitila Triaj nu a mai rămas aproape nimic: ruine de fabrici și un munte de gunoi. Dar sub mizerie se ascunde, aproape neștiut, un cartier în care își duc veacul cam o sută de suflete.

*

Cu rucsacul în spate, pe o vreme de plajă, coborâm din autobuzul 162, care merge de la Piața Crângași în Giulești.

Suntem aproape de capătul liniei și căutăm cartierul Chitila Triaj. Dăm peste o vânzătoare care a ieșit din prăvălie să se minuneze de primăvară.

„Aici sunteți în sectorul 6. Treceți dincolo de barieră, după calea ferată. Mai mergeți pe jos câteva sute de metri și mai întrebați. Ce e după linia ferată ține de sectorul 1.”

După ce ne îndrumă, femeia rămâne un moment pe gânduri, îngrijorată:

„Dar de ce vă duceți acolo? Aveți grijă, că nu e o zonă bună. Deloc. De fapt, e o zonă… rea.”

În cartierul Giulești e liniște. Pe trotuarul de vizavi, într-un atelier, câțiva bărbați beau bere la pet. Unuia i se văd numai degetele înnegrite, când întinde mâna din măruntaiele unei Dacii.

„Ia, bă, buturuga!”, îi strigă altul, și-i întinde sticla pântecoasă de plastic.

Ceva mai departe, trei țigănci s-au strâns în jurul unui copilaș înfășat, căruia nu i se vede chipul. Una dintre ele, cu cearcăne vineții, bâțâie căruciorul și trage cu nesaț din țigară.

Părăsim strada principală și ne îndreptăm spre barieră.

În dreptul liniei ferate, o femeie cu părul scurt stă pe scaun, într-un chioșc. Poartă o vestă verde, fosforescentă. În spatele nostru se aud roți de tren care scârțâie pe șine.

Dincolo de barieră nu e decât o stradă pustie. De o parte și de alta, câte o casă, dar nici urmă de om. O plăcuță ne arată însă că am nimerit bine. Suntem în zona Chitila Triaj, dar parcă am ajuns la capătul pământului.

O femeie și un bărbat traversează calea ferată. Ea are părul roșu, strâns cu elastic, și poartă pantaloni bărbătești și o geacă din piele neagră, cu umerii prea lați. Bărbatul e mai cochet: cămașă roșie, cu mânecile suflecate.

Locuiesc aici de când se știu. Ea e Maria, are 62 de ani și ne informează:

„Voi îl știți de Chitila, noi îl știm de Zambia. Așa-i zice.”

Bărbatul, mai scump la vorbă, nu vrea să fie fotografiat, nici să-i apară numele pe undeva. Cei doi sunt, totuși, de acord să ne introducă în Zambia.

Îi însoțim până spre capătul străzii care pornește de la barieră. Acolo, terenul coboară. Dacă nu știi că aici se află un cartier, îți atrag atenția doar mormanele de gunoi și o vilă cu ziduri albe. Care nu pare tocmai o casă de nevoiași.

„Păi, arată bine cartierul. Cel puțin casele.”

„Arată bine pe dracu”, sare Maria. „Aici stă unul cu bani. Cartierul e mai încolo.”

Ne continuăm drumul pe panta îngustă și, după ce trecem de casa cu ziduri proaspăt văruite, în față ni se deschide un pământ pustiit și mizer. Aerul devine tot mai greu respirabil.

„Noi suntem uitați de lume aici. Vine cineva din partea primarului doar când e alegeri, și atuncea vine și dă o sticlă de ulei, zahăr și făină. Aici e oameni amărâți, amărâți rău de tot. Și copii. Dar cel mai rău e cu gunoaiele astea. Se-mbolnăvesc copiii ăștia! N-au și ei unde se juca, n-au unde merge la grădiniță, e vai de ei.”

Într-adevăr, strada pare desprinsă din filmele americane despre ghetouri. Pe alee, în fața caselor, bătrâni, femei tinere înconjurate de copii, băieți care bat mingea și fetițe care dansează.

Gardurile sunt acoperite, toate, de covoare proaspăt spălate, puse la uscat.

Înspre capătul străzii se întinde un teren acoperit de peturi, resturi de mâncare, ambalaje, ba chiar și scaune ori televizoare vechi.

Întreg cartierul e împrejmuit de o groapă de gunoi.

Maria trăiește aici de când s-a născut. Ne spune că, în urmă cu vreo cinci ani, străzile nu erau nici asfaltate. Iar acum, lucrările încep să se strice.

„Până aci ajungea noroiu”, își arată ea genunchiul.

Puține familii din cartier au apă în casă. Gaz nu are nimeni. S-au resemnat, deci, să facă foc cu lemne. Ar vrea doar ca Primăria să îi scape de gunoaie.

„Trăim cu groapa asta de gunoi lângă noi. Până acum doi-trei ani nu aveam nici apă. Nici acum nu are toată lumea. Au fântâni în curți. Femeia asta stă într-o casă dărâmată, vai de capul ei”, îmi arată Maria o femeie cu ochelari, care stă pe o bordură și ne privește.

„Noi, ca noi. Că așa trăim de când lumea. Da’ copiii care cresc în mizeria asta? Și nu noi aruncăm, vin și alții, din alte părți și tot acilea lasă gunoaiele. Cu cine să vorbim? Da’ nu sunteți de la Primărie, nu? Sigur?”

**

Oamenii din Chitila Triaj știu că locuiesc în Sectorul 1, cel mai bogat din București, dar asta nu îi încălzește cu nimic.

Și Salvarea ajunge greu aici.

„Într-o iarnă – povestește Marian (30 de ani), unul dintre bărbații mai întreprinzători din cartier – a venit Salvarea la o femeie. Nu aveam asfalt, era noroiu’ de nu puteai merge. Am cărat-o noi, bărbații, până la casa aia mare de o văzurăți. Unu’ n-a mai putut, a căzut, vai de capul lui. Numai noi știm cum am dus-o. Da’ și-acuma, dacă e să vină, au probleme, că nu știe nimeni unde suntem.

Sunt multe de povestit aici. Jumate n-au acte, stau așa. Copiii nu au grădiniță unde să meargă. Oamenii nu muncesc, nu-s primiți. Că-s țigani. Da’ vedeți că trăiesc civilizat. Vara, nu ieșim din case. Murim dă miros. Haideți să v-arăt.”

Marian ne conduce spre capătul străzii, care dă în câmp. La câteva sute de metri se văd niște blocuri. În rest, numai mormane de gunoi.

„Știți cum umblă șobolanii p-aici? Mă mir că nu s-au îmbolnăvit copiii ăștia.”

Ne întoarcem cu Marian și un petrecăreț se îndreaptă spre noi. Femeile îl izgonesc: „Aoleeeu, Mateeei, pleacă d’aici!”

Matei rânjește: „Am venit să mă-nsor. Care se-nsoară cu mine, ai?” Femeile râd: „Toate suntem măritate, bre! Ia-ți o țigară și taci din gură!”

Doar una a rămas tăcută. O cheamă Tanța, are 35 de ani și e mama a două fete.

Fata cea mică, Ștefania, nu a mers la grădiniță – nu există așa ceva în Chitila Triaj. Cu cea mare, Alexandra, a avut probleme. „Era țigani la școală, o băteau, era răi dă tot”.

Fără să-mi dau seama, o privesc lung, iar Tanța îmi citește gândurile.

„Ah, te uiți că-s țigancă și io? Suuunt! Da’ noi nu suntem cu ăia, nu trăim ca țiganii. Atâta că suntem săraci, nu avem unde munci, nu ne vrea nimeni.”

Tanța a mai lucrat ca femeie de serviciu, dar în ultima vreme nu s-a mai putut angaja.

„Îmi zice că-s țigancă și nu mă primește. Mă-ntreabă de la telefon: țigancă sau româncă? Și eu ce să zic? Nu vezi cât de neagră sunt? Le zic adevărul: țigancă! Și nu mă mai primește! Zice: Îmi pare rău, doamna Tanța. Și-mi închide telefonul!”

Tanța spune că trăiesc din alocațiile copiilor, din ce muncește bărbatul ei și din ce mai prinde și ea, cu ziua.

„În rest, stăm toată ziua aici. Vara ne dăm bună ziua cu șobolanii pe stradă.”

În timp ce vorbim, Matei chiuie de zor. Vrea să danseze cu femeile, iar ele îi râd în față.

„E beat, dar nu e om rău. Doar că nu te poți înțelege cu el când e așa.”

Parcă dornic să confirme, Matei zâmbește. Apoi strigă: „Bă, aici în cartier toți sunteți fotbaliști și lăutari! Numa’ io-s om ca lumea!”

Imediat, un băiat se laudă că e fotbalist la Real Crângași și stă la poză. „Jucăm aici, în cartier. N-avem teren de fotbal, stai tu liniștit”, zice el, ironic.

Mărioara (50 de ani), femeia roșcată de lângă Tanța, intervine: „Sunt țigani, lasă-i să moară! Așa zice lumea! Păi, nu?”

Ne arată casa ei dărâmată: „Era veche și a picat. Că toate casele îs construite de pe vremuri, din cărămidă arsă. Aici s-au născut și părinții mei, aici am trăit toți. Pe vremuri era mai bine, era locuri de muncă, era fabrica aia. Acuma… și la mine-n curte e groapă de gunoi.”

Ne arată curtea casei, acuzatoare.

„Și astea de unde vin? Cine le aruncă? Io nu le arunc! Alea din groapă nu le aruncăm noi, dar astea? S-au găsit să le arunce la mine-n curte. Aia e, fata mea. Și popa vine greu aici.”

O altă femeie ne cheamă și în curtea ei. Refuză să ne spună cum o cheamă, dar vrea să ne arate gunoaiele din spatele casei. Până să ajungem în grădină, scoate apă din fântână.

„Uitați-vă și dumneavoastră ce-i aici! Păi, ce putem noi să facem aici? Și dacă le strângem, unde le ducem? Au venit acum vreo 4 ani, de la domnu’ primar, au zis că ne ajută. Nimic. Într-adevăr, au asfaltat strada. Da’ apă n-au toți, acte n-au jumate și mizeria asta nu o strânge nimeni. Așa trăim. Altă viață nu știm.”

***

Când se lasă seara, Zambia prinde viață: femeile ies la porți, bărbații fumează și beau bere, iar copiii chiuie printre gunoaie.

Orașul pare la mii de kilometri distanță de fundătura lor, un fost cartier de ceferiști de care s-a ales praful.

Ne luăm rămas bun, iar Matei vrea să mă îmbrățișeze. „Las-o, bre, că are zece copii!”, sare o femeie.

Suntem conduși până la ieșirea din Chitila Triaj. Aici, câțiva oameni se chinuie să desfacă o gură de canal, alții beau apă de la o cișmea.

„Întoarce-te!”, strigă Matei, cu vocea sfâșiată.