Welcome to Firijba!

Iulia Marin

Redactor

Micul sat Firijba din comuna vâlceană Popești a devenit vedetă în presa centrală datorită unei istorioare despre care puțini trebuie că s-au întrebat dacă are miez de adevăr sau nu.

„Povestea copilului sărac din Firijba Vâlcii, ajuns cercetător la NASA” și-a croit drum în presa locală, iar de acolo, rând pe rând, site-uri de ziare centrale și de televiziuni au preluat-o fără să schimbe vreo virgulă.

Apoi, despre Firijba au apărut povești proaspete. Ba că ar fi cel mai vechi sat din țară, ai cărui vajnici tăietori de lemne ar fi rămas neatinși de sânge străin din vremea dacilor. Ba că toate casele de aici ar urma să fie conservate de dragul turismului cu iz medieval.

Am mers și noi în Popești, unde am descoperit un primar, microbist înfocat, care a construit stadion în comună, dar care nu e în stare să asfalteze drumul pe care cele 19 suflete rămase în Firijba se duc după pâine.

PRimarul

Cum treci de Râmnicu Vâlcea spre Horezu, de-a lungul râului Luncavăț – afluent al Oltului – dai de unul dintre cele mai bogate peisaje din Oltenia: cușme de păduri și brâuri de ape îmbracă pământuri pe care cresc cireși, caiși, pruni și meri.

Tot aici găsești țuică din „tot ce fermentează”, galbenă și parfumată ca livezile din care s-a născut.

Aici, între dealuri, se găsește comuna Popești, de care aparține satul Firijba.

Ajungem la Primăria Popești după 4 ore de la plecarea din Capitală. Primarul Constantin Șerban ne primește în biroul lui din clădirea galbenă, aflată chiar la șosea.

Într-o altă încăpere, câteva funcționare ciripesc de zor. Una dintre ele, roșcată și machiată puternic, ne aduce, radioasă, cafea în pahare de plastic. Primarul e destins și o privește duios.

Femeia-model pentru Garda de Fier

Un universitar sibian a realizat o cercetare asupra ipostazelor de feminitate din ideologia legionară şi a urmărilor lor până azi.

Femeia în rochie albastră

„Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității.”

Fost director la o mină de cărbune din zonă, Șerban a decis în 2000 să candideze la primărie. Spune că pe atunci era țărănist înfocat și mare admirator al lui Corneliu Coposu. A câștigat două mandate la rând, dar în 2008 l-a dovedit un fost secretar al primăriei.

În 2012 a candidat din nou, din partea USL, și a câștigat al treilea mandat.

„În 2012, și pe mama, dacă o trimiteai la mare, la Mamaia, și ea câștiga! Și dacă ar fi candidat de pe plajă!”, rezumă primarul acele alegeri.

La vremea aceea, edilul s-a înscris în UNPR. Recunoaște cu greu că e progresist: „Dacă vă spun din ce partid sunt, mă-njurați”.

Acum, de când UNPR se clatină sub povara dosarelor lui Gabriel Oprea, Șerban nu știe încotro s-o apuce. De un singur lucru e sigur: vrea să candideze din nou.

Și, în timp ce alți aleși locali se lipesc de câte o personalitate de la centru, iar unii chiar au ce arăta după 4 ani de administrație, Constantin Șerban ne spune franc că el se ocupă de promovare.

Voi pentru cine ați mai făcut promovare? Că am și eu pe unul la Vâlcea. Tot ziarist își zice, mai face câte-o promovare de-asta la Firijba.

Șerban spune că are planuri mari cu micul sat izolat. Ar vrea, dar nu știe cum, să facă un festival ca la Gărâna. Să vină tinerii vara, să asculte rock, să bea cola sau bere, să doarmă în corturi și să aducă bani la bugetul local.

Voi sunteți cu promovarea, cu astea. O să mergeți în sat și poate ne dați ceva sfaturi, da? Cum vi se pare vouă, așa. Ce ar trebui făcut.

Când colegul meu Lucian îl fotografiază, primarul îl roagă frumos să îi trimită și lui câteva cadre. Să le folosească pentru o broșurică. Apoi pozează și se vede că îi place postura asta, în care are globul la degetul mic, ca un Chaplin al Olteniei.

– Festivalul de la Firijba. Sună bine, nu?, zice el, mândru.

– Noi am citit că va fi un sat medieval. Că vor investi niște oameni de afaceri din Austria.

– Da, da. Și asta. Sigur că da.

Șerban ar vrea un soi de muzeu în Firijba. Dar nu cumva o stațiune „s-ar preta mai bine”?

Toate sunt departe de realitate atâta timp cât nici măcar drumul de acces către sat nu e asfaltat. Primarul se jură că e în discuții avansate cu investitorii. Deși nu își mai amintește numele lor.

Totuși, cum a ajuns satul atât de cunoscut?

Cheia e promovarea, spune Șerban:

Deci, la ora actuală s-a făcut o promovare a satului Firijba – o promovare corectă, nu pe niște lucruri care toți încearcă să speculeze… Această localitate își merită promovarea pentru că este o zonă frumoasă, între păduri, și este o zonă liniștită. Sunt niște lucruri care nu se pot demonstra decât prin faptul că aerul este foarte curat. Deci, e o zonă frumoasă.

Un adevărat eveniment în viața comunei a fost vizita unor studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. Primarul spune că ar fi vorba despre un parteneriat în toată regula și că, la vară, îi așteaptă să vină să creeze.

Tot de curând au venit și austriecii; de fapt, un profesor din Viena al cărui nume nu ni l-a mai spus.

Dânsul a fost… domnul profesor… Îmi scapă numele, dar tot din Austria a spus că este… El e mandatat de un grup de oameni de afaceri să vină să investească, pentru că a fost încântat de zonă. Vor să facă niște căsuțe de vacanță – o parte pe sistem vienez, o parte să facă niște căsuțe care sunt de acolo. Deci, sunt interesați, li s-a spus că este o zonă foarte frumoasă și vor să vină să aibă niște căsuțe, să stea aici, să stea.

Firijba va fi un sat de vacanță pentru oricine vrea să se relaxeze sau vorbim, pur și simplu, despre casele unor oameni de afaceri?

Primarul improvizează:

Deci, noi ce vrem să facem acolo: acele case să reușim să le restaurăm. Casele aparțin locuitorilor, dar vom pune condiții pe Planul Urbanistic General. Va fi o zonă pe care putem să o punem la dispoziție, mai avem și un islaz în care se pot face pensiuni. Sunt persoane care vor să construiască acolo, oameni de afaceri din România. Austriecii vin cu o parte, dar va fi în beneficiul nostru.

"Povestea lu' cercetătoru' de la NASA"

Este o vorbă la noi – cine nu are 4 clase în Firijba nu poate să ajungă om mare. Acolo sunt oameni… nu mai vorbim de cel care s-a făcut popularizarea cu NASA.

Personajul despre care vorbește Constantin Șerban, un anume Alexandru Chimba, a apărut în presa locală la finalul anului trecut.

El este copilul sărac din Firijba Vâlcii, ajuns om mare. De unde a apărut această istorie, primarului îi e aproape imposibil să explice.

Totuși, povestea lui Chimba a devenit virală, cu toate că niciun jurnalist n-a vorbit cu el sau cu vreun membru al familiei sale. De fapt, nu există nicio dovadă a existenței lui Alexandru Chimba, cu atât mai puțin a parcursului său profesional.

Primarul spune că toți cei care îl știau au murit. În plus, Chimba și-ar fi schimbat și numele.

Nu-l cunosc, știu că ei au fost veniți acolo, nu a stat mult. Dar o să ne mândrim că de acolo avem ministru, secretar de stat, avem oameni cu funcții din București. Au niște funcții care pot să facă lobby. Ideea mea numărul unu este ca Primăria Popești să își permită după iunie încolo să investească.

Revenind la Alexandru Chimba…

Deci, în 2001-2002, fiind aicea primar, am fost cu cineva pe acolo, cu o domnișoară mai tânără, și nimeni nu își aducea aminte. La un moment dat, ne-a zis un bătrân de acolo: uite-așa, așa, așa. Păi, mi-a zis că era un om de capacitate mai mare, cu un creier, un IQ, ca să zicem așa, și n-a stat mult acolo.

Au murit destui care știau povestea. La ora actuală nu prea mai știu mulți povestea lu’ cercetătoru’ de la NASA. Eu am încercat să-i găsim identitatea, deci, la ora actuală a ieșit la pensie de la NASA, s-a pensionat, și cică a fost printre marii cercetători… printre cei care au promovat chestia spațială. Se pare că și-a schimbat numele. O să încercăm să-l găsim, să facem un fel de poliție. Dacă l-am găsi, ar fi un lucru extraordinar pentru noi și sunt convins că-l vom găsi.

Trei cruci pentru un suflet

Pornim spre Firijba însoțiți de Sorin, un angajat de la Primărie. Ne povestește că se ocupă de iluminatul public. De curând, și satul din vârful dealului a fost blagoslovit cu lumină artificială.

Direcția ne e anunțată printr-un indicator ruginit, care pare acolo de când lumea.

După nici un kilometru, părăsim zona asfaltată. Urmează un drum forestier, pe unde nu se poate circula decât cu mașină de teren.

Avem baftă: afară e soare, iar terenul e uscat. Pe vreme ploioasă, ne spune Sorin, mașinile abia străbat noroaiele.

După patru kilometri, abandonăm mașina pe o cărare și Sorin ne anunță că am intrat în sat. Singurul indiciu sunt doi bătrâni care mână o vacă într-un grajd.

Nea Săndică are 83 de ani și trăiește în Firijba dintotdeauna. Fiica lui s-a mutat în Popești, dar îi vizitează din când în când. Povestea lui și a nevestii lui e simplă: părinții lor s-au născut aici, au trăit și au murit aici.

Ei s-au luat de tineri, au muncit pământul și au crescut animale. Sunt printre cei mai viguroși bătrâni din satul rămas aproape pustiu.

Nea Săndică și soția lui, doi dintre cei 19 locuitori ai satului.

Din vorbă-n vorbă, nea Săndică își amintește și de vremurile bune: peste 100 de oameni trăiau aici, departe de lume. El nu a auzit de povestea lui Alexandru Chimba, nici de vreo familie cu acest nume.

Rememorează, în schimb, vremurile în care oamenii creșteau vaci, oi și capre, iar femeile mai nășteau. Nici atunci nu era simplă viața, dar satul era viu. Acum nu mai sunt decât 19 suflete și multe case zac părăsite.

În Firijba nu mai e niciun copil. Pământurile s-au sălbăticit și, unde înainte rodeau, acum crește pălămidă.

Era satul mare, era lume, dar era bătrâni și s-a dus toți. Cam 20 mai suntem. Avem vaca și cu juninca. Am avut și o iapă, dar am dat-o. Nu mai eram de ea, dar era bună. Ne duceam la lemne…

Nea Săndică și nevasta lui nu mai tânjesc decât după un codru de pâine proaspătă.

Acuma e bine, dar iarna e greu de pâine. Înainte ne aducea primăria de la brutărie, dar primarul s-a supărat și nu ne-a mai adus. Vai de mama noastră! Pâinea o mâncăm și noi mai veche. Mai facem câte o mămăligă și trecem…

Ne luăm la revedere de la Nea Săndică, iar el rămâne privind peste gard.

E liniște în sat, adie un vânticel, iar din pomii deja înfloriți se scutură petale.

În vreme ce urcăm pe uliță, un lătrat. Într-o grădină, două femei – una tânără, alta gârbovită – pun straturi de ceapă. Le salutăm, iar cea mai tânără, Manuela, ne invită în grădină.

Mama ei are peste 80 de ani, abia vorbește și abia aude, dar îndată ce vede aparatul de fotografiat ia o săpăligă și se apucă să cumințească bulgării de pământ. Unealta e aproape de două ori cât ea.

Manuela are 41 de ani și nu locuiește în Firijba, dar vine adesea să își viziteze mama rămasă singură. Știe că satul a apărut la televizor, a văzut și străini plimbându-se pe ulițe cu ruscsacul în spate, dar niciunul nu a zăbovit prea mult.

Să vină, dacă vor. Să își ia o căsuță aici, să asculte cucul cum cântă dimineața! Aici nu mai e altceva de făcut.

Ne spune că, din toată sărăcia, le-ar arăta străinilor cum se mănâncă bine. Le-ar pune-n față o turtă de porumb și carne la găleată, cum numai ei știu să facă. Poate le-ar da și o sapă în mână.

Plecăm mai departe și cele două femei rămân să pună ceapa pe rânduri.

Nu departe, pe uliță, alte rânduri: cruci din lemn. Ne lămurește Sorin.

Aici, la noi, se pun câte trei cruci la mort. Una se pune în cimitir, alta se pune pe uliță și alta la fântână. Așa își găsește sufletul drumul în viața de apoi.

**

În spatele unei porți, lângă un dâmb, o bătrână adusă de spate ne privește curios, printr-o spărtură în gard. Parcă se uită pe vizor.

Are 85 de ani și, când o întrebăm cum o cheamă, răspunde scurt: Cocoș!

Nu o mai mișcă demult frumusețea satului.

E greu aci, bărbatu-meu e bolnav, abia iei o cană cu apă din fântână. Greu tare.

Rămâne tăcută, cu poarta întredeschisă.

Sorin face pe ghidul în continuare și ne arată bucătăria de vară a femeii, de parcă ar fi o piesă de muzeu. Bătrâna lui Cocoș nu e impresionată.

Mare lucru! Pentru asta venirăți până aci? Ce să vă zicem, viața e grea și suntem bătrâni. Numai bătrâni am mai rămas acia. Asta e.

La câteva case distanță, o altă femeie iese pe uliță. Pesemne că, în liniștea satului, oamenii cunosc pasul de străin.

Are nume curcanul?, încercăm o glumă.

Ce nume să aibă? E curcan, nu câine.

Femeia râde numai când curcanul cel fălos se înfoaie și mai că ar sări pe Lucian: Te-a văzut în roșu, nu mai scapi!

E singură, dar nu se plânge. Ne arată, lângă poartă, una dintre crucile care vor fi călăuzit sufletul bărbatului ei.

Aia e. Nu mai e nimic de zis.

Îi părăsim pe ea și pe curcanul fără nume.

Pe ulițele satului nu mai e nici țipenie de om. Pe unii îi strigăm la poartă, dar nu ne răspund. Cele mai multe case sunt abandonate, cu ziduri crăpate și curți năpădite de buruieni înalte.

Am face cale întoarsă, când Sorin ne face o propunere: să-l vizităm pe fostul viceprimar al comunei, Mihai Vasilescu.

Zis și făcut. Ajungem la poarta familiei Vasilescu, unde un câine orb ni se repede la picioare. Fostul viceprimar nu e de loc din Firijba, dar spune că s-a atașat de sat. Îi place liniștea de aici, dar e bolnav și rareori se plimbă pe ulițe.

Am gută. Boala boierilor, așa se zice, râde el, chinuit.

Soția sa, Geta (75 de ani), s-a născut în Firijba. Părinții i s-au dus demult, dar a păstrat casa. Din când în când, o vizitează și nepoții. Altminteri, soții Vasilescu au apartament în Râmnicu Vâlcea și vin pe aici doar când e vremea frumoasă.

Când o asfalta primarul, om veni mai des, zice Mihai Vasilescu.

Soții Geta și Mihai Vasilescu.

Ei s-au înțeles totuși cu Constantin Șerban: satul merită promovat. Oamenii trebuie să vină să își ridice căsuțe, să învie așezarea prosperă de odinioară.

Aici, oamenii aveau multe animale, dar erau și tăietori de lemne. Tatăl meu asta făcea, tăia lemne. Femeile erau cu munca. Am munci și noi, dar nu mai putem. De-asta mai chemăm femei.

În grădina familiei Vasilescu, Manuela – pe care am întâlnit-o ceva mai devreme – sapă de zor alături de doamna Lucica.

Lucian le fotografiază, iar ele își schimbă din când în când poziția și zâmbesc în fața camerei. Văzând agitația, Mihai Vasilescu își face de lucru cu stupii din grădină și își așază pe creștet o pălărie din paie. Stă la poză.

Doamna Geta își amintește și ea de vremurile bune ale satului.

Dacă ar veni cineva să investească… Noi venim rar, dar e aer curat, e frumos. Pe vremuri, se zice că au vrut să construiască un sanatoriu pentru boli de plămâni. Ceaușescu avea planul făcut, dar nu l-au mai ridicat. Dar se știe că aerul e curat, cel mai bun aer.

Mihai Vasilescu e mai puțin interesat de Firijba. Ne povestește, în schimb, că țara se duce de râpă.

Regretă comunismul, când fiecare avea un loc de muncă. El, de pildă, era o autoritate la Uzinele Sodice de la Govora. Mii de oameni lucrau atunci acolo.

Acuma ce mai e? S-a ales praful! Industrie nu, aia nu… Turismul. Uite, pe asta putem construi.

În grădină, Manuela și Lucica râd voioase, în timp ce dau cu sapa.

Să mai veniți pe la noi! Dar când or fi cireșe, caise. Atunci să vedeți!

Lăsăm în urmă casele părăsite de pe marginea uliței. Unele au numele proprietarului înscris cu litere de-o șchioapă deasupra ușii.

Niciun firijbean nu se mai arată la poartă. De fapt, am făcut cunoștință cu jumătate din sat.

Epilog

După ce am plecat din Firijba, Sorin a continuat să ne ducă pe traseul turistic încropit de primar. Ne-a mai arătat stadionul din comună, unde era pustiu.

Avem o echipă, Luncavățul Popești. Am mai avut una, Experții 2000. Nu ați auzit?

Îl dezamăgim.

Stadionul din Popești, mândria primarului Constantin Șerban.

După stadion, am mers să vedem cimitirul și Sorin ne-a arătat, pe o cruce, fotografia bunicilor săi. Apoi o biserică de la 1600, acoperită cu pânze verzi, în reparații.

Traseul s-a încheiat într-un bar vechi care i-a aparținut primarului și pe care acum îl ține doar pentru oaspeți.

Constantin Șerban a întins masa și, sorbind dintr-un pahar de țuică, ne-a privit mulțumit.

Ia ziceți, domnule! Cum e satul? Așa-i că-i frumos?

I-am spus despre oameni, bătrâni și necăjiți. Și despre problema drumului neasfaltat.

A scuturat din mână.

Astea se rezolvă. Sigur, drumul e o mare problemă, dar se face. Până atunci, mai facem promovare! Ce ziceți? Idei, ceva?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€