Viorel Ilișoi: „Presa a coborât nivelul până la jenant și insuportabil. A cedat gusturilor proaste, lenei, ciubucului, mediocrității”

Valentin Șchiopu

Redactor

Ziaristul Viorel Ilișoi a lansat „Strălucitor”, o carte care adună povești din cei 30 de ani de presă la Atitudinea, Timpul, Național, Cotidianul sau Jurnalul Național. A făcut-o în felul lui, la editura sa de apartament, GRI, care funcționează cu ambiția Suntem mici, dar ne menținem. Sediul e nici mai mult nici mai puțin decât "un colț din sufragerie stăpânit de un motan". Așa că poți comanda cartea direct de la autor, iar el ți-o va trimite prin curier, cu autograf.

Lansarea oficială e joi, 25 iunie, de la ora 18:00, la World Trade Center București.

"Strălucitor" e cartea unui scriitor, nu a unui jurnalist, dar e inspirată din viața acestuia din urmă, spune Ilișoi. Un ziarist care a trăit "revoluția, alegerile blestemate din ’90 și ’92, când românii au dat jos comunismul și i-au ales pe comuniști, mineriada, mineriadele, tranziția, inflația, NATO, UE, zece ani sub președinția unui turnător dovedit…".

– „Strălucitor” începe cu o dedicație adresată prietenului tău, poetul și jurnalistul din Botoșani, Florentin Florescu, care s-a stins în februarie. Ce-i datorezi lui Florentin dincolo de faptul că și datorită lui ai ajuns ziarist?

– Dacă Florentin a pus măcar o pietricică pe drumul meu alunecos către gazetărie, atunci înseamnă că îi datorez foarte mult. Și a pus. La început, având câțiva ani de experiență în față, el mi-a fost ghid și model. M-a ajutat inclusiv cu bani când nu aveam ce mânca, într-o perioadă grea a tinereții mele. M-a primit să dorm cu el într-un pat de cămin, la nefamiliști, când nu aveam unde pune capul.

O vreme, până am plecat din Botoșani, eram nedespărțiți. A fost mereu unul dintre acei prieteni de care ți-e dor și de a căror revedere te bucuri. Un om prea bun pentru lumea asta. A sfârșit prost. N-am putut să-l ajut. I-am dedicat lui cartea pentru că și el a iubit mult meseria asta – o făcea cu atâta pasiune! –, iar cartea mea e despre ziariști, despre vremuri, despre oameni, e un omagiu adus acestor ființe ciudate care sunt ziariștii. Dintre aceștia, Florentin era cel mai talentat.

„Strălucitor” este un omagiu adus gazetăriei și gazetarilor, acești atleți ai libertății, și în mod particular este un dar postum pentru prietenul meu, un fel de a-l îmbrățișa cu coperțile după moarte.

– Să începem cu ilustrația de pe copertă: o franzelă în care e îndesat un șomoiog de ziare. A fost realizată de fiica ta. A fost exclusiv ideea ei?

– Da. Totul. Elena, fiică-mea, e o artistă plină de bizarerii, nu știu ce păsărele agitate are în cap, ce fac ele acolo, dar văd că unele ies și zboară magnific. Tot ea mi-a făcut coperta și pentru „Cele mai frumoase reportaje”. Lucrăm în familie. Editura GRI e un colț din sufragerie stăpânit de un motan.

Când căutam idei pentru copertă, am primit propuneri de la Tudor Neacșu, Teodora Rogoz, Livia Jelea, Florin Lăzărescu, Liviu Șoptelea, Gabriela Bucur. Vezi câți prieteni am? Le mulțumesc și cu ocazia asta. Atunci mi-a propus și Elena ceva.

A vopsit o sticlă, a fotografiat-o de o mie de ori – trebuie să spun că Elena a absolvit UNATC, facultatea de imagine de film și televiziune, dar s-a profilat pe fotografie – și după câteva zile de muncă mi-a prezentat viziunea ei: o sticlă cu gâtul ușor îndoit, cu un capac imens, cu o reflexie de lumină în dreptul inimii, cu ghete.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Sugera subtil un om. Ziaristul e un recipient în care poți turna orice. Și rămâne uman. I-am zis că în cartea asta se bea mult, într-adevăr, dar că nu e o carte despre beții și bețivi, ci despre viața ziariștilor din vremurile noastre, despre pasiune, despre puterea de a o lua de la capăt, chiar despre supraviețuire.

Atunci a făcut fotografia asta: un sandviș uriaș, o franzelă cu ziare la mijloc. Presă pe pâine. Pâinea noastră cea de toate zilele. A ziariștilor, dar și a omului modern în general. Toți mușcăm zilnic din ea. Cea mai ieftină franzelă. Ceva ce totuși ne hrănește, ne ține în viață. Presa e vitală pentru toți.

E o imagine aparent banală, acel gen de lucru care te face să zici: și eu exact la asta m-aș fi gândit! Și exact asta îmi trebuia; ceva simplu, arhicunoscut, dar pus într-un context surprinzător, ceva care să releve senzaționalul banalității. O imagine puternică.

– Ți-a citit cartea? Care a fost reacția Elenei? Ți-a spus că e mândră de tine?

– De ce ar face asta? E artistă, înțelege totul dintr-o privire. Glumesc. A citit mare parte din carte, da. A prins ideea. Trebuia să facă o copertă, nu să scrie o recenzie. M-am bucurat s-o văd că scormonește după idei potrivite, că încearcă. A muncit mult. Sunt acolo, pe copertă, niște firimituri care au necesitat o migală de giuvaiergiu.

A zis că trebuie finisată imaginea încât cine pune mâna pe carte să-i vină să dea firimiturile cu latul palmei. E perfecționistă ca mine. Asta ne mănâncă viața. Uneori ne ies lucruri frumoase și asta ne face să fim mândri unul de altul.

– Îți mai amintești de „carcera plină cu ploșnițe” din Dristor? Și de salariul tău veșnic subțiat de inflație? La cum descrii inflația din urmă cu 25-30 de ani, noaptea te culcai stăpân pe situație, iar ziua te trezeai falit.

– În cartea asta povestesc, printre altele, lunga mea călătorie cu valiza în brațe de la o gazdă la alta, ani și ani de zile. E unul dintre textele preferate. L-am așezat la urmă fiindcă într-un fel rezumă o viață, o carte. Poate cititorii noștri nu știu care e viața adevărată a ziariștilor, dincolo de strălucirea televizorului sau a semnăturii din ziar, și vor afla acum.

Elena, ca fiică de ziarist, a urmat destinul meu, a suferit greutățile prin care am trecut și eu. Au fost ani grei.

Am venit cu mâinile goale în București, doar cu pixul și cu o cămașă de schimb, am nimerit într-un oraș haotic, într-o lume lipsită de empatie, dezbinată, în vremuri de schimbare, așa că mi-a luat mult timp până să mă pun cât de cât pe picioare.

Acest "mult timp" însemnând aproape o viață (activă) de om. Pot zice că abia după 45 de ani m-am așezat, când în sfârșit mi-am luat o casă la care voi plăti rate până la 70 de ani.

Dar eu nu fac în carte un simplu inventar al greutăților prin care am trecut, ci descriu o lume. Un cerc amplu, al societății, în care e înscris cercul ziariștilor, apoi cercul meu. În această geometrie descentrată a crescut și copilul meu.

Face 31 de ani, dar tot copil îi zic. Cântarul meu are o scală diferită de cea comună.

Eu cântăresc cu piatra orfelinatului. Dacă am reușit ca fata mea să nu crească la casa de copii, ca mine, tot e ceva.

- Ai lucrat mult în teribilii ani '90 și 2000. Ai urmărit îndeaproape consolidarea democrației în România. Ai schimba acești ani pentru o altă perioadă? Poate să fie un timp mai bun pentru a face presă?

- Poate ne facem noi iluzia că ziariștii sunt buni observatori. Eu am curs odată cu vremurile alea, am fost în mijlocul curentului. Prefer viziunea cuiva de pe mal. A istoricului, de exemplu.

Într-un fel, ziaristul este o furnicuță care adună firimituri de istorie și le depozitează în marele mușuroi al arhivelor. Abia de acolo poate să apară, cândva, o viziune mai apropiată de adevăr.

Așa că mai corect ar fi să spunem nu că am urmărit îndeaproape consolidarea democrației în România, ci că am fost în miezul acestui ev aprins, cum ar spune Labiș, în focul care a călit democrația.

Ceva n-a mers bine în procesul ăsta de călire fiindcă, se vede clar, din când în când democrația noastră mai pocnește pe la încheituri, îi mai sare câte un nit, și anume pe la punctele esențiale.

Am trăit revoluția, alegerile blestemate din ’90 și ’92, când românii au dat jos comunismul și i-au ales pe comuniști, am făcut pușcărie pentru un articol, am trăit mineriada, mineriadele, tranziția, inflația, NATO, UE, zece ani sub președinția unui turnător dovedit…

E o iluzie bună pentru învinși să-și imagineze cum ar fi fost să trăiască în altă epocă. Trăim în vremea ce ni s-a dat și punct. Poate nu ne naștem întâmplător într-un moment anume din marele timp. Așa că sunt împăcat în privința asta.

Nu vreau să evadez din realitate. Aș fi ales poate altă țară, nu alt timp, ca să pot face un alt fel de presă. Însă nici asta nu am făcut-o. Trebuie să fac totul cât pot de bine aici și acum.

- Să ne amintim un personaj din reportajele tale. Merită menționat și aici. Lili Lișcă, măritată Lili Li, din Lilieci. E imposibil. Cum ai dat de Lili Lișcă, măritată Lili Li?

- Răspunsul e chiar în povestirea din carte: mergând pe urmele unui tanc sovietic cumpărat cu 5000 de dolari din cimitirul de armament din Ucraina și revândut apoi cu 35.000 de dolari către Romsilva după o prealabilă vopsire în portocaliu. În mijlocul acestei afaceri scandaloase era prefectul de atunci al Gorjului, Mugurel Surupăceanu.

Lili Lișcă, măritată cu chinezul Li, e doar agațamentul cu care, în povestire, readuc în atenție mizeria asta. Iar la final, pentru că sunt un pic naționalist, semnalez discret (sau nu chiar discret) un fenomen real, insuficient studiat de sociologia noastră: felul în care globalizarea și migrația muncii ne schimbă obiceiurile, comportamentul, stilul de viață, credința, chiar și biologic ne modifică.

Povestirea se intitulează „Români cu ochi oblici”. Asta e adevărata miză a povestirii. Lili Li din Lilieci e doar clopoțelul care atrage atenția celor care se uită în altă parte. Ți se pare imposibil că se leagă toate astea: Lili Lișcă, măritată Li, din Lilieci?

Pot să-ți zic altele și mai și. Ziaristul umblă prin toate mediile, străbate țara, se confruntă cu tot felul de situații. Aș putea face o carte numai din bizareriile întâlnite în acești 30 de ani de presă.

Aici aș mai avea ceva de spus: cartea asta e totuși una de povestiri, nu de reportaje. E cartea unui scriitor, nu a unui ziarist. Că se inspiră din viața ziaristului, asta e altceva.

Autorul, în primul an de democrație, proaspăt mutat de la cârciumă la un birou decent

– Era totul posibil în anii '90? Primul tău șef, la „Atitudinea”, în Botoșani, era un fost șofer pe basculantă. A făcut ziarul cu banii dintr-un concert al formației de manele Azur. Câțiva ani mai târziu ai trecut la moguli? Care e diferența fundamentală între Costică "Noapte" și mogulii pentru care ai lucrat?

– Costică Noapte, șoferul devenit ziarist, e un personaj care merită mai mult decît i-am dat eu în carte. E un Don Quijote de mahala, are morile lui, idealurile lui. Nu mi se pare deloc lipsit de măreție. E un personaj aproape romantic.

Am insistat asupra lui – și poate ar trebui să insist mai mult – fiindcă mi se pare reprezentativ pentru acea epocă în care valorile se rescriau. Cumva totul se reseta, se lua de la zero.

La linia de start erau savantul, șoferul, securistul, muncitorul, turnătorul, bogatul și săracul... Și iată, acum putem vedea unde a ajuns fiecare. Fiecare individ, nu categoria lui.

Într-adevăr, șoferul Costică Cristescu, zis Noapte, a fost inima „Atitudinii”, primul ziar liber din Botoșani. Că l-a făcut cu banii de la Azur, nu e de mirare, doar nu era să se ducă să ceară bursă Herder. Poarta autobazei dă spre Azur, nu spre Academie.

Am lucrat, pe rând, la următorii moguli: Viorel Cataramă („Timpul”), Iliuță Naghi („Național”), Nicolae Rațiu, apoi Sorin Ovidiu Vântu („Cotidianul”) și Dan Voiculescu („Jurnalul Național”).

Pe niciunul dintre ei nu l-am văzut niciodată altfel decât la televizor. Despre Naghi nici nu știu cum arată, nici măcar poză nu i-am văzut. Reportajul nu era în aria de interes a mogulilor, să mă cheme la ei și să-mi spună ce și cum să scriu. Asta se întâmpla mai ales la secțiile Economic și Politic.

Am scris liber, doar eu și conștiința mea suntem în textele semnate de mine. Costică Noapte n-a fost un mogul. Era, ca și mine atunci, un aventurier rătăcit în propria existență. El făcea gazetărie din pasiune, mogulii fac afaceri, au interese. Dar nici pe moguli nu trebuie să-i urâm așa tare.

Au și monștrii locul și rolul lor pe planetă.

– Dimineața a venit cu doi sori, scrii – unul era primul tău material publicat în săptămânalul Atitudinea. De ce această asociere? S-a trivializat metafora asta. Spui altundeva că aveai, citez, emoția aceea care încălzește inima reporterului în clipa în care începe practic să lucreze la un subiect. Mai e vibrația asta?

– Oricât de uzată ar fi o metaforă, poți s-o revitalizezi dacă o pui în contextul potrivit. Stilistic, limba se regenerează mereu dacă întâlnește un sol bun din care să crească.

Metaforele ziaristului sunt, de obicei, mai simple, mai ușor de ingurgitat. Evident, soarele era începutul. Dimineața. Debutul. Primul articol într-un ziar.

Am mai trăit acea emoție la 17 ani, când am debutat cu câteva poezii în revista „Luceafărul”. Și la 18 ani, când am debutat editorial într-un volum colectiv, „Excelsior”. Apoi, mult mai târziu, când am debutat cu o carte proprie. Vorba poetului Ticuță Bojescu, și el personaj în carte: „Cu cât debutezi mai des, cu atât mai bine”.

Sunt momente care ți se scriu în relief pe memorie. Sunt pietrele pe care calci ca să treci prin viață. Emoția publicării unui text nu trece niciodată. Dacă scrii cu pasiune, nu are cum să-ți fie indiferentă întâlnirea dintre textul tău și cititor. E ceva din care te hrănești continuu.

Probabil că micii defecatori jurnalistici, cei care umplu presa cu știri mărunte furate de la alții și doar semnate cu numele lor, nu au această emoție. Pentru mine, păcătosul, scrisul e ceva aproape sfânt.

– În redacția Timpul, la Iași, ai ajuns cu o valijoară? Ce aveai în ea?

– Valijoară, gentuță, nu contează... E ceva simbolic. Poate nu aveam nici acea valijoară, nu mai știu. Am plecat fără nimic din Botoșani. Nu-mi amintesc ca după un an de presă, la „Atitudinea”, să fi avut vreun fel de bunuri, altele decât hainele de pe mine și cărțile.

În 1991, când m-am mutat la „Timpul”, în Iași, e posibil să fi ajuns în redacție doar cu pixul în buzunar. Era un bun prilej de a o lua de la capăt.

Am moștenit de la mama încăpățânarea asta de a mă ridica mereu și a o lua de la capăt. Esențială în bagajul meu interior erau experiența unui an de presă la „Atitudinea” și dorința de a scrie mai bine alături de scriitorii consacrați adunați pe atunci în redacția revistei „Timpul”. Alte bagaje nu contează.

– Faci trimitere undeva în carte la faptul că, pe vremea lui Ceașcă, forma voastră de opoziție era subțierea rezervelor de alcool. Apoi, la revoluție, mulțimea preia greșit un mesaj de la balconul unei instituții din Botoșani și iese: „Jos ficatul! Jos ficatul!” Era ceva premonitoriu în asta? S-a trecut într-o altă viteză după Revoluție, printre consumatorii de alcool?

– Înainte de revoluție m-am învârtit printre poeții din Botoșani. Poeții, în general, nu o iau la goană când văd un păhărel. Poate doar dacă e gol. Așa că am avut mentori buni, m-am format armonios, conform educației primite.

Mult rachiu i-am mai băut regimului: Cristal, Bistrițeană, Vraja Mării, Primula, Glacial, RDV, Vasconi, Covagin (sic!), Bachus, Ovidiu. Dar și rachiu de sfeclă, de bomboane, de magiun, de orice, fiindcă regimul nu mai era în stare nici să-și îmbete cetățenii în condiții optime, așa că ei găseau tot felul de soluții, inclusiv soluție de băițuit mobila, din care am băut.

O să-ți intermediez un interviu cu ficatul meu ca să-ți spună el ce a simțit. Mie nu mi-a zis decât atât: Ah! Și a căzut. De aproape 15 ani nu l-am mai antrenat în asemenea aventuri sinucigașe. Samahoanca e o băutură ieftină și, desigur, proastă. Să te ferești de așa ceva pentru că nu ai decât o viață și un ficat.

– În multele tale peregrinări prin țară ajungeai să mănânci, dacă aveai noroc, cotlet de porc cu cartofi prăjiți. A crescut sub ochii tăi această industrie a ospitalității sau am rămas prizonierii cefei de porc cu cartofi prăjiți?

– A crescut, evident. Până prin 2000 era greu să găsești un loc de dormit. Au apărut pensiunile, au preluat obiceiurile foștilor chelneri de la fostele resturante comuniste. Meniuri subțiri, furt la gramaj, servire proastă.

Dar pe măsură ce oamenii au căpătat ceva bunăstare, au crescut pretențiile lor, așa că și neospitalierii din industria ospitalității au devenit mai atenți. Am dormit în șanț, în pod, pe la prieteni, la necunoscuți, în tabere de vară, în gări. Cu prietenul Florentin Florescu am dormit în grajd, după o beție. Și de beți ce eram, am vrut să mulgem tăurașul. Povestesc asta în carte.

Acum parcă suntem pe altă lume, când ne uităm de la ce jeg și de la ce sărăcie am plecat în turism. Dar și în general, cu toată România noastră, nu doar în turism. Orice s-ar spune, e altă țară acum. O spune asta, în „Două personaje în căutarea unui frizer”, canadianul Ion Vasilescu, revenit în țară după 30 de ani. Pentru el diferența era evidentă. Uriașă.

– De câte ori ai auzit pe cineva mârâind la plecarea ta un 'fir-ați ai dracu de ziariști? Cum s-a produs acest declin al reputației unei meserii altădată respectabile?

– Ziariștii au fost și sunt înjurați peste tot și oricând, dar parcă acum, la noi, mai mult ca niciodată. Presa noastră, încăpută pe mâinile mogulilor, s-a decredibilizat. Menirea ei a fost deturnată.

În loc să informeze, a devenit mijloc de șantaj, de presiune în mâna mogulilor, în apărarea intereselor lor politice și economice. Presa are și ea vina ei fiindcă s-a lăsat folosită.

A coborât nivelul până la jenant și insuportabil. A cedat gusturilor proaste, lenei, ciubucului, mediocrității.

Ziariștii de cancanuri ieftine fug ca demenții cu microfoanele după niște vedete de carton, ziariștii cu pretenții fac același lucru cu politicieni de carton, totul e de carton în industria asta din care hârtia a dispărut aproape total. Există ziare și posturi tv care cultivă insistent, programatic, mahalaua și mahalagismul.

Ziariștii cei mai cunoscuți sunt partizani, jucării întoarse cu cheia de niște moguli interesați. Cum altfel îți explici că toți, dar toți ziariștii dintr-o redacție au aceeași opinie într-o chestiune oarecare?

Adevărul are ștampilă de CTC diferită de la un ziar la altul, de la o televiziune la alta. Prea multă opinie și prea puțină informație. Iar din puțina informație vehiculată, prea puțină e informația esențială.

Ne sufocă oceane de informație goală. Cine-și mai scoate azi pălăria în fața ziariștilor? Cine-și mai depune stiloul pe masa lor de lucru?

– „Ziaristul e predispus la ulcer, divorț și impotență. Pot să strig cu bucurie: n-am ulcer!” Asta e lista scurtă a nenorocirilor profesionale? Mai merită ceva menționat?

– Pușcăria. Umilința. Sărăcia. Înregimentarea.

– Ai rescrie ceva și din ce ai trăit? I-ai privit cu invidie pe colegii tăi care a avut un alt traseu? S-au pus pe ei înșiși în lumina reflectoarelor.

– Nu aș rescrie nimic pentru că nu eu am scris ce am trăit. Abia reușesc să-mi duc la capăt sarcinile mele, de ce să fac și munca lui Dumnezeu? Așa a fost să fie. Dacă aș rescrie, ce garanție am că nu aș scrie mai prost decât a fost?

Nu pot invidia pe cineva că a fost mai descurcăreț decît mine, că e mai blond, mai arătos, mai bogat. Pot doar să nu fiu de acord cu felul în care s-a îmbogățit. Pentru mine astea nu contează. Nu înseamnă că sunt lipsit de invidii. Dar astea, câte sunt, bat în altă direcție.

Dacă văd un text mai bun decît al meu, sunt invidios. Dar îmi trece repede. Și acea fulgerare a invidiei mă face să vreau să fiu mai bun. Mă ambiționează.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€