Vieți noi din bube, mucegaiuri și gunoi. Poveștile oamenilor care au scăpat din Pata Rât

„În ultima zi de școală, după ieșirea la pizza, am rămas noi doi, așteptându-i pe părinții lui. Mi-a povestit că e fericit deoarece urmează să se mute în casă nouă. Numai bine am exersat calculul ariei și mi-a explicat care sunt ideile lui de amenajare. Apoi am povestit despre numerele prime. I-am explicat care-i treaba cu ele și am început să le căutăm împreună. După nici un minut zice: îs numere impare, cu excepția lui 2, dar nu includ toate numerele impare!” 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Învățătoarea lui Flaviu a scris această postare pe pagina ei de Facebook în urmă cu câteva săptămâni. Flaviu are 11 ani și de la toamnă începe gimnaziul. A fost diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist, care îl face mult mai conștient de cele din jur decât sunt alți copii de aceeași vârstă cu el. La 4 ani, avea interesele și aptitudinile unui copil de 9 ani. Este, s-ar putea spune, un copil supradotat. 

Este și primul copil dintr-o familie de romi, care a trăit până acum pe stradă în adăposturi improvizate din carton și linoleum, iar apoi la câțiva pași de cel mai mare depozit de deșeuri toxice din Transilvania: Pata Rât-ul. Flaviu e un copil born and raised în Pata Rât, adică născut și crescut pe rampa de gunoi a Clujului. Dar prin grija părinților lui, frecventează cea mai bună școală generală din oraș. 

La sfârșitul lui mai, Flaviu și familia lui au fost unul din cele 31 de cazuri selectate, care au părăsit pentru prima dată ghetoul din gunoi și au primit o casă a lor. E vorba de un program finanțat prin Fonduri Norvegiene și finalizat de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj (ADI ZMC) în acest an.

ADI-ul a avut la dispoziție 4,3 milioane de euro ca să implementeze unul din cele mai de succes programe sociale derulate în România: achiziționarea de apartamente sociale dotate cu mașină de spălat haine, frigider, aragaz cu hotă și mobilier de bază. Banca Mondială a indicat drept modele de bune practici programele sociale derulate de ADI ZMC. Din 2014 și până acum, ADI ZMC a reușit să relocheze aproximativ 300 de persoane din Pata Rât. 

Marika Stoica este facilitator comunitar pentru Pata Rât al Fundației Desire. Soțul ei e încărcător pe autospecialele firmei de salubritate Supercom. Au un copil supradotat și un bebeluș de aproape doi ani. 

Marika (29 ani) a rămas însărcinată la sfârșitul clasei a X-a. De la 4 ani stătea pe stradă, împreună cu mama și o soră mai mică. În 1998, părinții și bunicii au fost evacuați dintr-o casă care a fost scoasă din spațiul locativ de Primărie. Era o clădire dărăpănată, situată pe una din arterele principale din centrul orașului. 

Numai două familii au primit o altă locuință, fiindcă aveau și persoane cu dizabilități grave printre membri. Marika și familia ei au rămas pe drumuri. În primele nopți, după ce și-au scos câteva obiecte de primă necesitate din căsuța care a fost demolată, familia a dormit în Parcul Central. Din vorbă în vorbă, cu alți sărmani, mama și fetele au ajuns în „Dallas”. 

E numele informal al unei colonii situate lângă rampa de gunoi. „Mama era femeie singură cu doi copii, tata s-a dus pe drumu’ lui, și într-o comunitate din asta unde nu cunoști pe nimenea, lumea încearcă să profite de bani, de tot ce se poate. N-am rezistat acolo mult, poate un an, sau mai puțin, și ne-am întors în parc.” 

Marika stă pe un pat supraetajat dintr-un apartament de la ultimul etaj al unui bloc situat lângă cimitirul din Mănăștur, Cluj. Afară se pregătește să bubuie încă o zi caniculară, dar în mica încăpere pregătită pentru doi copii e cumva pace și speranță. Marika încearcă să ne povestească ultimii 25 de ani, până să aibă și ea în mână o cheie, care închide o ușă ce închide o etapă și deschide un viitor. O ține în mână când vorbește. 

„Tata… când vedea că mama îi stabilă undeva, venea. Ne-am mutat în Iris, unde am stat tot într-o improvizație, își făcuse mama o colibă prima oară în spate la CUG, lângă Someș, dar nu am stat mult, că nu ne-o lăsat oamenii. Punea mama niște bețe, niște lemne, să zic pari, da’ nu erau chiar pari, și ce-avea: nailoane, linoleuri, covoare, pături, cartoane. Apoi am stat pe un teren gol, de unde ne-o dat afară ca să construiască un adăpost pentru oamenii fără adăpost. Dar noi eram oameni fără adăpost…” 

Îmi spune asta și râde și ea de absurditatea situației. În lipsă de alternative, mama și fetele au ajuns a doua oară la groapa de gunoi, un ghetou care înghite orice destin rămas dezgolit în fața unui viitor fără alternative. Și-au montat parii și cartoanele pe strada Cantonului, lângă un depozit al Poștei și lângă o șină de tren. Erau anii 2000, iar politica socială a autorităților locale consta în improvizații la fel de precare: oamenilor li s-a adus un autobuz vechi, să doarmă peste iarnă înăuntru și li se livrau cisterne cu apă, fiindcă în zonă nu aveau acces la această resursă primară. 

„De copilă vedeam cum veneau din când în când la noi și ne promiteau marea cu sarea. Și vedeam cum li se aprinde speranța la părinți. Oamenii se adunau afară, povesteau, și noi copiii, cum n-aveam altceva de făcut, participam și că voiam și că nu voiam la discuțiile lor. Trăiau săracii cu speranța că Primăria ne scoate, Primăria ne-o adus aici, Primăria rezolvă, Primăria în sus, Primăria în jos…”

Ajutorul sperat n-a ajuns. Dimpotrivă, în 2010, pe la mijlocul lunii decembrie, Primăria a mai evacuat 76 familii de pe strada Coastei, din cartierul Gheorgheni și le-a relocat tot în Pata Rât în niște containere de câțiva metri pătrați în care se stătea claie peste grămadă. Oamenii din zonă le numesc „termopane”. 

Acel decembrie din urmă cu mai bine de 12 ani a fost o piatră de hotar. Violența inutilă și lipsa de omenie a polițiștilor locali care au scos în stradă, într-o dimineață geroasă de iarnă, sute de persoane cu copii și bătrâni, a conturat o falie între lumea normală și Pata Rât-ul alipit de orașul în plină expansiune imobiliară și economică. Începând de atunci, a fost clar că Pata Rât-ul e un ghetou cu o semnificație aparte, înspre care sunt centrifugați sărmanii orașului și nu un simplu loc de pe hartă. 

În 2014, ADI-ZMC a început primul proiect de locuire incluzivă și combatere a marginalizării, finanțat prin Fonduri Norvegiene, și l-a pus în practică alături de partenerii de la Direcția de Asistență Socială și Medicală (DASM) Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) și Primăria Bergen, din Norvegia. A început achiziționarea de apartamente și trierea dosarelor care să întrunească criteriile elaborate de specialiști de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a UBB. De atunci, prețurile la apartamentele din Cluj-Napoca și din zona metropolitană au crescut constant. 

În acest context, locuințele sociale au devenit și mai problematic de asigurat, fiindcă municipalitatea clujeană nu are o coerență politică pentru a rezolva acest gen de cazuri. Din Pata Rât pleacă anual maximum 1-2 familii, îmi spune Marika. De aceea, interesul oamenilor pentru a apela la ajutorul instituțional a fost inițial redus. În 2019, ADI ZMC a început preliminariile celei de-a doua etape de relocare, finalizate în 2023. 

„Am așteptat al doilea proiect… Nu numai io… toți. Cu sufletul la gură! Hai să nu ne punem toată baza pe asta, i-am zis la soț, că dup-aia o să fim iarăși dezamăgiți cum erau și părinții noștri. Ce-a vrea Dumnezo… Dacă nu, om mai trăi și-aici cum am trăit până acuma.”

Maria Stoica, „Marika”, mama unui copil supradotat din Pata Rât, Cluj.

Când Flaviu făcea aproape un, mama lui, Marika, era elevă în clasa a XII-a și se înscrisese la examenul de bacalaureat. „Și așa, cu tot greul și rușinea aia… deși acuma când mă uit în spate n-ar fi avut de ce să-mi fie rușine, sincer, că era viața mea și corpul meu. Dar atunci nu gândeam așa. Era presiunea aia că eram fată săracă, n-avem tată, că ce zicea lumea pe urmă. No, gata Mari, după ce naști s-o gătat cu școala! Am stat șase săptămâni acasă și m-am dus la școală.”

Îmi spune că era aproape să intre în sala de examinare și să predea telefonul mobil, cum e regula, când a aflat că cel mic era acasă pe Cantonului și avea febră. „Am lăsat tot si-am plecat. N-am mai dat niciodată examenul, dar am terminat 12 clase.”

Flaviu a făcut grădinița la Centrul de Zi Țara Minunilor, care asigură educație pentru copiii din comunitățile de romi din Cluj și Someșeni (o localitate limitrofă, n.red). Acolo, o psihologă a depistat – în cuvintele lui Mari – că Flaviu e „mai avansat decât un copil de anii lui”. 

„Acasă tot timpu’ avea niște întrebări de căutam pă net să îi dau răspunsu’, nici nu știam cum să caut. Dacă nu îi răspundeam să supăra că nu vreau să îi spun, să-i explic, istorie, vai de capu’ meu! Știe tăt felu’, când s-o semnat nu știu ce declarație, cu cine, în ce dată, detalii mărunte, îi plac stelele, planetele”, spune femeia. 

Dat fiind că situația lui școlară promitea, copilul a fost înscris în învățământul primar la Școala Bob, o instituție de învățământ din Centru și considerată drept una din cele mai bune. Mama avea o viză de flotant pe o adresă situată la numai câteva străzi distanță și nimeni n-a întrebat-o, timp de un an, de unde vine și unde se duce după ore acel copil. 

Într-un scenariu suprarealist parcă inspirat din drama lui Roberto Benigni, La vita e bella, copilul de pe rampa de gunoi era dus în fiecare zi la o școală de elită, unde nimeni dintre colegii lui nu știa că el, acasă, locuia într-o baracă improvizată. 

Învățătoarea lui Flaviu a fost Iudita Buia. Ea cunoștea, din diverse programe de voluntariat, situația copiilor care veneau din comunitatea de romi de la Pata Rât și cu care făcea proiecte organizate de fundația Casa Tranzit. 

„Acasă ne rugam: doamne, dă să vină Iudita! Așa bucurie am avut când am văzut-o acolo, în fața clasei! Eu știam cum lucra cu copiii din comunitate, niciodată n-am văzut-o să se tragă că ăla e murdar, că ăla e nu știu cum. Era 100% acolo cu ei. Copilul meu o scris chestia asta acum când a terminat clasa a IV-a: Iudita o reușit să mă integreze între copii, copil de 11 ani! 

Noi nu vorbim lucruri din astea de față cu el. Nu prea știe ce e rasismul, îl lăsăm, îl menajăm. Îi greu, de multe ori plângi. Strategia cea mai bună ca să reziști e să te gândești că tot ce faci e pentru binele lui. Și nu pui nimic din jur la suflet.”

În ziua în care a primit cheile de la mansardă, Călin Zagor s-a îmbrăcat frumos cu cea mai bună bluză de trening și a cumpărat un tort și-un buchet de flori. S-a așezat în genunchi înaintea partenerei sale din ultimii 10 ani. „Vrei să fii soția mea?” scria pe o tăbliță de ciocolată. 

Pentru Adriana a fost o surpriză și nu prea. Domnul Zagor își cultiva de mult gena romantică. Călin Zagor e taximetrist și lucrează numai de noapte. Pare că a dezvoltat deja o privire de pasăre nocturnă, apoasă și cu ochii mari ca de bufniță. 

Și-a întâlnit femeia visurilor la o șaormerie și nu s-a mai dezlipit de ea de atunci. I-a cerut o șaorma și numărul de telefon, dar ea nu a vrut să i-l dea. L-a aflat de la un prieten. Vreo trei luni a sunat-o mereu s-o întrebe de sănătate și îi trimitea mesaje, dar fără să îi spună cine este.

Mi-l arată cu un gest din bărbie pe Lucas, un băiat cu trăsături de preadolescent și un point de beauté discret pe unul dintre obrajii dolofani. Lucas e italian în acte, fiindcă a apărut pe lume pe când părinții lui lucrau în campania de mandarine și piersici din Calabria. 

Stăm pe o canapea în fața unui televizor cât un perete de cinema și bem apă minerală cu lămâie. Îl întreb pe Călin Zagor dacă se vede destul de clar la televizor și râde pe înfundate: a fost primul lucru pe care l-a cumpărat după ce s-au mutat în casă. 

„În Italia am muncit în construcții, la câmp, orice am apucat. De multe ori ajutam noi pe alți români, îi duceam la noi acasă, le dădeam o mâncare cu soția, până să puneau pe picioare, că îi vedeam pe drumuri, pe la gară, vai de capul lor. Imediat îți dai seama că îi român”, spune Zagor. 

Au plecat din România în 2010. Locuiau pe strada Coastei din Cluj-Napoca într-o extensie a unei locuințe ICRAL – cum se numea generic înainte de Revoluție departamentul care administra fondul locativ al statului.

În iarna aceea, familia rămasă, rudele și cunoscuții au fost evacuați forțat și trimiși la Pata Rât. Zagor a scăpat de relocare, dar nici n-a mai găsit nimic al lui când s-a întors. Așa că s-a pus să își construiască în vârful unui deal de lângă groapa de gunoi o căsuță de BCA cu două încăperi și baie. „Cât de cât, să avem și noi condiții”, îmi spune. 

N-a fost să fie. De acolo, la intervale neregulate familia se muta în chirie prin oraș, fiindcă se trezea constant cu casa spartă și furată. Altă dată a venit o viitură care a pustiit-o mai tare decât o bandă de tâlhari. De trei ori vijeliile le-au smuls acoperișul și a trebuit refăcut. Iar într-un rând acoperișul făcut praf a căzut peste mașina de taximetrie, care le aducea principalul venit.  

„Acuma… nu ne-o fost totuși chiar așa greu ca la alții din comunitate că no, lucram, ne-am luat o mașinuță, mergeam-vineam. Îi foarte greu acolo. Îi greu cu noroiu. O fost iarnă când îmi puneam pungi păstă papuci să pot coborî dealul, că niciun taxi nu vine acolo să te ia. Era dezastru și în casă. Când îs ploi și așa, oricum îi discriminare în școli, se iau de copiii care îs mai murdărei!  Acuma îl curățai pe copil, dar până ajungea jos în stația de autobuz, tot murdar era!”, spune Adriana. Își face vânt cu palma, fiindcă e cald în micul apartament de sub acoperiș, dar spune că o să cumpere și un ventilator. 

Tocmai ce au încheiat contractele de gaz pe numele lor și și-au refăcut buletinele cu noua adresă și sunt bucuroși. Zilele lungi de vacanță, când Călin Zagor se odihnește pentru tura lui de noapte, trec cu episoade din Casa del Papel. Pe Lucas l-a prins intriga serialului. „Ne uităm, tată? Ne uităm?”, se alintă, cât e de mare. 

Zagor îl privește cu indulgență amuzată. „Ne-om uita…” E un fel de normalitate improbabilă fără urmă de artificial în relația lor. Și e ceva neobișnuit, fiindcă locul de unde vin e disfuncțional și un fel de spațiu nereglementat de conviețuire. Acolo, la Pata Rât, fiecare încearcă numai să supraviețuiască. 

Și la fel de surprinzător e și că Lucas a frecventat cinci ani Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” Cluj-Napoca. N-a fost un elev strălucit, dar a învățat suficient cât să nu merite să fie abandonat pe drum, spune mama lui. Diriginta tocmai l-a lăsat repetent. Și le-a pus în vedere să îl mute la altă școală. De fapt, susține mama, le-a spus că îl trece clasa numai dacă îl mută la altă școală. 

„Pentru mine e o tragedie, că io m-am chinuit cu el, du-l, adă-l, am vrut să meargă la o școală bună. Io așa consider, că dacă învață, dacă se străduiește, profesorul ăla dacă vede că e mai slăbuț la învățătură, poate să se ocupe un pic de el. Că am avut și noi niște probleme, și noi și el. Dacă vezi că într-o clasă toți copiii îs buni și unul mai slăbuț, nu-l ajuți pe ăsta unu? Nu?”

Mă întreabă și din ochi și îmi dau seama că așteaptă de la mine un răspuns. Pe care nu știu să i-l dau. 

„Acuma, pe el îl mai chemau la zilele de naștere ale copiilor, se ducea, dar noi, când era ziua lui, unde să îi chemăm pe colegii lui? Pe Pata? I-am dus o dată la McDonalds aicea în Mănăștur. O fost și care o fost răutăcioși, fiindcă îs copii de bani gata. Și Lucas trebuia să ție ritmu cu ei. Dacă și-o luat o pereche de adidași de pe internet cu 170 lei, i-o zîs că îs fake și el nu i-o mai purtat, trebuia să îi cumpăr adidași cu 600 lei. Nu putea merge oricum îmbrăcat, că-și băteau joc de el că are haine fake”, continuă mama. 

Sorbim din apă minerală în liniște. 

„No, probleme de-ale copiilor….”, spune Călin Zagor, care e un optimist incurabil și nu se teme să spargă tăcerile incomode. A fost în stare să ajungă acasă la familia lui, după ce a condus peste 100 de km, deși făcuse infarct. „Acuma o să aibă unde să își aducă prietenii când începe școala că are camera lui. Ne-o ajutat Dumnezo!”