Iarna care a uitat să mai plece

E mijloc de aprilie, anul de grație 2021. Azi noapte au fost -3 grade. Aici la munte, iarna are încă destulă răbdare cu oamenii. Omătul se dă dus greu, brândușele răsar chinuit, firav. Tocmai am venit de la oraș, unde pomii sunt in floare ca să dau aici de frig și negură. Simt o exasperare și o stare depresivă, de însingurare. Bag lemne pe foc, beau ceai și tac. Cititul nu se leagă.

Iarna asta ne stă pe cap încă din noiembrie. Până prin februarie chiar mi-a plăcut. Era așa de frumoasă că i-am făcut poze-n prostie. M-am felicitat că avem anotimpuri, de parcă ar fi ale mele, personale. Acum fulgii de zăpadă nu mai au nimic diafan, cad din cer ca o pedeapsă divină, iar peste casele mici se lasă un lințoliu de omăt, parcă de îngropăciune.

De plictiseală și frig umblu prin vecini. Și umblând așa, mi-a venit ideea să-i întreb despre iernile de altădată. Lelea Irină și Badea Gheorghe s-au pus pe povestit ca pe vremuri, când zăpada pe ulițe atingea patru metri, oamenii înghețau la margine de răzor și lupii făceau din staulul de oi, autoservire.

Aici, lumea poveștilor nu se termină niciodată. Cu ele poți ucide nu doar plictisul, ci și iarna.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează