Viaţa domnului Leguat

Întrebat, într-un interviu destul de recent, ce leagă cele trei nuvele ale sale – Viaţa domnului Leguat, Cei opt copii Schumann, De ce sar balenele –, Nicolas Cavaillès a răspuns: „Probabil formatul, cele fix 72 de pagini ale fiecăreia dintre ele”.

La traducere, numărul de pagini s-a mai schimbat, însă nuvela lungă (sau romanul scurt, dacă ne place) rămâne formatul de elecţie, aproape o formă fixă pentru Cavaillès.

În România, Nicolas Cavaillès e cunoscut mai ales ca subtil editor al lui Cioran în „Bibliothèque de la Pléiade” şi ca traducător de mare clasă al Levantului lui Mircea Cărtărescu, mai puţin ca prozator, coordonator al editurii de poezie Hochroth-Paris sau ca eseist.

După primirea Premiului Goncourt pentru nuvelă în 2014, a fost mai greu de vorbit despre el fără a-i cunoaşte opera literară, iar dintre cele trei nuvele de 72 de pagini, Editura Humanitas a ales să o traducă pe prima, Viaţa domnului Leguat. O excelentă traducere, cu fine nuanţe şi irizări nostalgice, semnată de Emanoil Marcu.

Domnul Leguat, a cărui biografie extraordinară începe abia la 50 de ani, e un nobil hughenot, gentilom de Bresse (născut, ca Nicolas Cavaillès, la Saint-Jean-sur-Veyle), obligat să fugă din Franţa după revocarea edictului de la Nantes, pe vremea Regelui Soare.

Primit, împreună cu alţi fugari, de olandezi, stoicul cincantenar avea să trăiască – pe mări şi oceane, pe insule paradisiace din Oceanul Indian, dar şi înlănţuit pe o stîncă 1000 de zile, pentru a muri, în cele din urmă, într-o Londră crepusculară, ca de pe o altă planetă – încă pe atît.

De la el a rămas un jurnal de bord (pe care nu l-a ţinut de plăcere, ci fiindcă a fost obligat să o facă), rescris mai tîrziu şi prelucrat de un oarecare François Maximilien Missou, care „se pretindea priceput la fraze frumoase, la teorii literare şi sensibil la bucuriile şi durerile fraţilor săi hughenoţi”.

Un parazit ca alţii – spune Cavaillès, căci nu poţi scrie despre viaţa altuia decît atunci cînd înţelegi atitudinea lui de fond, situarea lui în lume, libertatea pe care şi-a luat-o cu orice risc.

Asta e, în fond, tema nuvelei lui Cavaillès: atitudinea justă în faţa vieţii şi mai ales în faţa ororii de fond pe care o adaugă ceilalţi fatalităţii istoriei, cei din jur, chiar şi cei cu care împarţi o stîncă bătută de apele Oceanului Indian.

Dincolo de orbirea funestă (şi atît de actuală) care a făcut ca la „sfîrşitul Marelui Secol, o jumătate a Franţei să o doboare pe cealaltă”, povestea domnului Leguat e istoria (personală, aş zice, dacă asta ar avea vreun sens) a cuiva care a înţeles natura umană.

Era o minune că supravieţuise pînă la 50 de ani, şi una şi mai mare că mai trăieşte – fără nimic sau cu nimicul – încă pe atît. Un om deja bătrîn, pentru standardele secolului al XVII-lea, Leguat se schimbă mereu, rămînînd acelaşi.

La 10 ani de la plecarea forţată la capătul lumii, el e un om care nu are nimic altceva decît o poveste:

„Într-o epocă în care călătorii sînt puţini şi curioşii numeroşi, într-o lume raţională, golită prozaic de orice magie şi transformată de o conştiinţă planetară impregnată de umanism, dar prevestind deja colonialismul, înaintea turismului, Leguat posedă, în bună parte fără voia lui, un bun preţios: o poveste”.

Iar atunci cînd un parazit (pe care nu-l refuză) îi scrie povestea, el continuă nu atît să o povestească (mult mai bine) prin spelunci londoneze, cît să-şi trăiască viaţa mai departe.

Se căsătoreşte pentru prima dată, la 70 de ani, povesteşte cui stă să-l asculte Istoria tigrului din Batavia, nu ripostează cînd e atacat. S-ar putea zice că-şi vede de singurul lucru pe care-l poate (uneori) alege: libertatea proprie, adică libertatea de a-şi vedea de viaţa şi de moartea lui, mergînd cu valul vieţii, nedînd curs poncifelor separării, înţelegînd mai bine ca alţii fragilitatea tuturor lucrurilor.

Lecţia domnului Leguat scrisă de Nicolas Cavaillès e povestea paradoxală a unui stoic despre frumuseţea nemeritată a vieţii.

*

Nicolas Cavaillès, Viaţa domnului Leguat, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 2015.