Vârsta a treia, viteza a cincea. "După 50-60 de ani, viața e mult mai productivă"

Valentin Șchiopu

Redactor

"Vârsta nu prea contează", povestește Rica Grigoraș. La 65 de ani, femeia din Vaslui e unul dintre veteranii care concurează la Campionatul național organizat în sală pentru sportivii masters, care a avut loc la sfârșitul lunii februarie, la București.

E competiția veteranilor sau „raliul melcilor” - cum se persiflează alergătorii ajunși la o vârstă respectabilă.

"Poți învăța ceva nou oricând, poți adăuga, poți crea", mai spune Rica. "Trebuie să ne schimbăm mentalitatea de viață, de gândire. De ce să ne punem singuri opreliști? Știți discursul: nu se mai poate, sunt bătrână, sunt bolnavă, gata, s-a terminat! Asta e și comoditate, poate-ți place să stai degeaba."

La campionat, amatori sau foști sportivi de performanță au concurat timp de două zile.

Iar unii n-au avut rivali, fiind singurii reprezentanți la categoriile lor de vârstă.

Rica Grigoraș, cea mai iute din oraș!

Rica Grigoraș are 65 de ani, e din Vaslui și concurează pentru clubul Atletis Iași. A câștigat la 60, 200, 400, 800 și 1.500 de metri, stabilind și două recorduri naționale la categoria de vârstă 65-59 de ani. La proba de 1.500 de metri a scos un timp remarcabil 7:43:07.

"Concurența n-a fost prea mare, n-am făcut ceva deosebit”, explică doamna Rica.

N-a fost niciodată o alergătoare profesionistă, mărturisește, dar după ce a ieșit la pensie și-a promis că va dedica mai mult timp pentru plăcerile ei. Până atunci, viața și obligațiile de serviciu și de familie o cronometraseră și-i fixaseră ritmul de alergare. Ca proaspătă pensionară, la 60 de ani, a preluat comanda. Și-a reorganizat programul eliberat de atribuțiile de fost inginer la Compania de Apă și Canal, stabilind drept reperele zilei mersul la sală și antrenamentul de alergare.

Rica Grigoraș

Când s-a mutat temporar la Iași să aibă grijă de fiul ei ce se îmbolnăvise, s-a înscris și la un curs pentru instructorii de aerobic. L-a absolvit cu examen și cu „atestat de la minister”. Înainte de pandemie, acasă la Vaslui, lucra în Sala Polivalentă și cu 60-70 de fete. „Facem treabă serioasă, nu așa. Pe mine mă ajută la alergare, la flexibilitate și mobilitate”, spune Rica Grigoraș.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

În ultimii cinci ani a devenit și una dintre prezențele obișnuite la competițiile de alergare montană. Iubește semimaratonul pe munte și s-a clasat pe podium la concursurile de profil ca Ciucaș X3, Hășmaș Maraton sau cursa Bate Toaca. „E o plăcere să alergi pe munții României, să te poți opri din când în când și să faci o poză. Am adunat deja o colecție de astfel de momente”, povestește doamna Rica.

După 60 de ani a redescoperit plăcerea de a face sport. Era talentată în copilărie, făcuse atletism, a fost și „handbalistă un pic”, dar părinții l-au expediat pe profesorul care venise să-i convingă de faptul că Rica poate avea un viitor în atletism. „Sportul nu e o meserie”, au decretat rapid. Rica n-a făcut o carieră în sport, a terminat Hidrotehnica la Institutul Politehnic din Iași și muncit 37 de ani ca inginer.

„Recuperează” în prezent pe plan sportiv. La începutul anului s-a înscris în competiția „Aleargă, România!”, ca să se motiveze suplimentar. De la 1 ianuarie până la 20 martie contorizase 620 de kilometri alergați și vrea să încheie anul la „cota” 3.000. Îi lipsesc competițiile pe munte, anulate din cauza pandemiei, dar se consolează că poate alerga acasă, la Vaslui. Parcul Copou din localitate i-a rămas mic.

„Dacă vreau să dau 20 de kilometri, mă plictisesc să tot alerg în cerc și atunci o zbughesc spre celălalt capăt al orașului. Rar se întâmplă să alerge cineva cu mine. Poate că vine o zi, după care abandonează și zice că e prea greu. Când merg la Iași e altceva. Acolo găsesc companie, sunt mulți alergători”, explică Rica.

Femeia refuză autocompătimirea și nu privește ieșirea la pensie drept un fel de pregătire pentru ieșirea din scenă. Dimpotrivă, insistă că anii acumulați îți oferă o poziție privilegiată, de unde vezi altfel lucrurile.

„Experiența practică face ca viața, după 50-60 de ani, să fie mult mai productivă. Ne-am plafonat, nu mai putem? De ce am crede asta?

Când spui că ești bătrân și nu mai poți, s-a terminat, ai căzut psihic. Îți dorești asta? Banii sunt o problemă? Lucrează cu cât ai. Nu trebuie să spui nu pot, nu am. Hai să conjugăm mai des vreau: eu vreau, noi vrem.

N-am bani!, altă frână. Spune mai des: lupt, găsesc, pun câte un pic de aici, câte un pic de acolo...

Acum, alergatul nu e singura opțiune Eu sunt o persoană dinamică, îmi place și-mi dă un echilibru emoțional. Îmi fac tot felul de filme când alerg, sunt cu mine însămi acolo, îmi trec prin fața ochilor trăirile, evenimentele din viața mea, dar și drumul din față, noul. Pe munte vezi copacii, înălțimile, natura... E o plăcere și o bucurie să alerg”, susține Rica Grigoraș.

Acceleratul de Cecălaca

La 70 de ani și 5 luni, Alexandru Cîrpaci-Szanto a câștigat trei medalii la Campionatul național organizat în sală pentru sportivii masters.

Cîrpaci a venit primul la categoria sa de vârstă, la probele de 3.000 de metri și 1.500 de metri, și al doilea la 400. Modest, a declarat la finalul întrecerii că performanța a fost posibilă și pentru că principalul său competitor n-a putut lua startul, fiind răcit. Seniorul legitimat la Atletic Club Sportin Luduș a încheiat cea dintâi probă (3.000 de metri) în 13 minute și 51 de secunde. Nu încercați așa ceva acasă!

Un septuagenar din județul Mureș, de trei ori campion național, așa au titrat ziarele de acasă. Lui Cîrpaci nu-i place formularea, îi sună ca și cum ar veni din Cretacicul superior și ar atesta prezența unei specii de dinozauri. S-a mai scris și că, la vârsta lui, face o bună propagandă sportului și mișcării. Ce e sigur, mărturistește, este doar faptul că alergarea i-a îngăduit o formă de libertate pe care altfel n-ar fi experimentat-o.

Poate că înaintarea în vârstă i-a mai tăiat din elan, dar simte aceeași bucurie dimineața devreme când iese să-și facă antrenamentul. Pleacă din Luduș (Mureș), trece pe lângă biserica din Ațintiș și o ia spre Cecălaca. La întoarcere, încheie cu bucăți mai scurte și într-un tempo mai ridicat pe pista de tartan din parcul din oraș, care măsoară fix 445 de metri. Dacă nu face mișcare câteva zile se simte ca un „șifonier de epocă”, înțepenit, nefuncțional.

Lumea din oraș îl cunoaște pe profesorul Cîrpaci, se reglează ceasuri după „plimbarea lui de dimineață”. La 6 fix își începe „tura”. S-a mai și râs de obiceiul său „ciudat” de a alerga zilnic.

„Un domn care mergea la serviciu mă întâlnea în fiecare dimineață. Mai glumea cu mine, mai zâmbea. Câțiva ani mai târziu, mare păcat că i s-a întâmplat, a suferit un accident vascular. Paralizase pe partea dreaptă. M-a oprit să-mi zică ce a pățit: bă, să știi că io glumeam cu tine, uite, mi-a zis medicul să fac mișcare în fiecare dimineață. Și de atunci și el se plimbă în fiecare zi. Doi kilometri, dă-i bătaie!”, spune Cîrpaci.

Atlet și jucător de tenis de masă în tinerețe, Cîrpaci a trecut mai târziu la antrenorat. A lucrat la Clubul Copiilor din Luduș cu o normă de 18 ore pe săptămână. Muncea însă mult mai mult cu elevii săi, fără să fie plătit în plus. Mărturisește că performanțele copiilor contau mai mult decât propriile rezultate.

El l-a descoperit la un cros școlar pe Ovidiu Tat, care avea să obțină performanțe remarcabile la nivel de juniori, devenind vicecampion european de tineret în 1999. El l-a antrenat pe Vladimir Anca, un jucător de tenis de masă care evoluează în prezent în Germania.

Antrenorul crede că sportul poate schimba destine. El însuși a ajuns târziu să facă performanță. Născut la țară, la Bogata, tatăl său l-a luat peste picior când a auzit că vrea să dea admitere la Educație fizică și sport. „Asta-i pentru domnii de la oraș, tu va trebui să rămâi la agricultură, noi suntem țărani”.

Cîrpaci s-a ambiționat, a dat admitere de 6 ori, într-o perioadă în care baremurile la probele de motricitate și măiestrie sportivă erau imposibile, și a intrat la Târgu Mureș. Avea 26 de ani când a izbutit în sfârșit, era angajat la Metalotehnica în Mureș și juca ping-pong în Liga a doua pentru echipa întreprinderii care producea mașini de cusut.

În competițiile pentru veterani, organizate de Federația Română de Atletism, a început să ia parte când antrena copii la Luduș. Îi însoțea la reuniunile atletice și, cu un drum, participa și el la probele masters. Încă deține recordurile naționale la 3.000, 5.000 și 10.000 de metri, la categoria de vârstă 45-50 de ani.

Are și o amintire la care ține și e legată de cursa în care a reprezentat România la Europeanul de la Haga, la proba de 10 km alergare pe șosea, rezervată veteranilor. Când au ajuns în Olanda, după două zile pe drum, alergătorii români au aflat că federația lor făcuse o greșeală și nu le rezervase cazare în noaptea de dinaintea competiției. Cîrpaci și colegii lui au fost nevoiți să doarmă pe jos într-o sală de sport.

Atletul din Luduș a propus să se mobilizeze și să caute o cazare, unde să doarmă „ca ominii”, un coleg din Oradea i-a promis că pleca în căutarea unei soluții. S-a întors cu un covor, găsit lângă un tomberon, și l-a întins la picioarele lui Cîrpaci. „Maestre, iată soluția!”. A doua zi, la cursă, sportivul român a reușit un tempo ca-n răpirea din serai doar în prima parte, acuzând oboseala pe final și clasându-se al șaselea.

La aproape 71 de ani spune că nu mai e motivat să doboare recorduri. Și-a redus programul de antrenament la jumătate și participă la competiții mai rar. Dar alergarea de dimineață e sfântă, Luduș-Cecălaca și retur. „Voi alerga cât timp mă vor ține balamalele”, se amuză profesorul ieșit la pensie.

Un om, un muzeu

Cel mai în vârstă participant la Campionatul național de sală masters desfășurat la București, pe 20 și 21 februarie, a fost băimăreanul Iosif Hečko. La 84 de ani, Hečko a încheiat cursa de 3.000 de metri cu timpul de 18:49.18. A concurat singur la categoria lui de vârstă.

„Care vârsă înaintată? Sunt tânăr încă, fac 85 anu' ăsta”, se prezintă seniorul.

Acesta s-a născut în noiembrie 1936, venind pe lume la câteva zile după formarea Axei, „ștafeta” din care făceau parte Germania nazistă, Japonia imperialistă și Italia fascistă.

De origine slovacă, Hečko a învățat până în clasa a șaptea în limba maternă la Școala pedagogică din Nădlac. Aici s-a remarcat la un cros școlar, dar și la fotbal. Marele Iosif Petschovschi i-ar fi propus să joace pentru juniorii celor de la UTA Arad, dar familia l-a încurajat să-și continue studiile. Până la urmă, Hečko a făcut și școală, și sport. A terminat Filologia la București, perioadă în care a fost și atlet legitimat la Progresul sau Clubul Sportiv Universitar.

După terminarea facultății avea să predea matematică, limba rusă și educație fizică în zona Maramureșului, la Bixad, Certeze sau Nistru. A făcut și IEFS-ul, a înființat prima echipă de volei din Țara Oașului și a antrenat vreme de multe decenii la Baia Mare la „volei, fotbal, schi, orientare sau atletism”. Hečko a fost și selecționerul României la orientare pe schiuri.

Iosif Hečko

Acum așteaptă să inaugureze un muzeu în localitatea în care a predat pe vremuri, Nistru. Fostul primar din comună i-a sugerat să-l numească muzeul Hečko. Iosif se amuză când spune că a devenit o piesă de muzeu. A expus acolo echipamente din diferite perioade ale activității sale de sportiv, dar și medaliile adunate în cursele de veterani. Îl va deschide oficial „după ce trece pandemia”.

La competiția de la București a participat și la proba de 60 de metri garduri. Sigur, obstacolele sunt mai mici la cursele veteranilor: sunt ridicate la 68 de centimetri pentru participanții trecuți de 80 de ani.

Norma lui Hečko e de peste 30 de kilometri alergați pe lună. Chiar și în prezent, rar trece o zi fără să fi alergat cel puțin 10 kilometri. Își aduce aminte că atunci când a împlinit 60 de ani și-a dorit să sărbătorească cu o alergare de 60 de kilometri. A făcut-o pe pirită, pe lângă haldele de steril provenite de la minele de aur din zonă. Recordul său la maraton, la categoria 55 de ani, stă în picioare din 1991. Are timpul cel mai bun și la semimaraton, la 60 de ani.

„Era un amic din Cugir care s-a tot chinuit an de an să-l bată. Culmea, a reușit doar când a împlinit 65 și trecuse la următoarea categorie să scoată un timp mai bun. Am și la 10.000 și la 5.000 recorduri naționale care trăiesc încă”, spune Hečko.

Veteranul adaugă că a fost neînvins, vreme de 30 de ani, la toate alergările pe plan intern la care a participat. În urmă cu cinci ani a căzut și și-a fracturat trei coaste. Se afla în cantonament cu echipa națională de orientare pe schi. „Am fost operat de urgență, pentru că îmi perforaseră plămânii. Era cât pe ce să mor. Doctorul mi-a zis că nu o să mai pot alerga, pentru că volumul plămânilor se redusese cam cu 40 la sută”, poveste Hečko.

6 luni mai târziu, Iosif era din nou la competiții. „Am pierdut, pentru prima oară în 30 de ani, dar slavă Domnului că puteam să fac iarăși ce-mi place. Să alerg”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€