Vaporul lui Emil

La 3 august 1994, Pink Floyd ajungea la München, pe Olympiastadion, cu turneul de promovare a albumului The Division Bell. Era unul dintre ultimele spectacole ale trupei britanice.

La 44 de ani, Emil asista la primul său mare concert. Biletul îl costase 70 de mărci. Îl cumpărase cu patru luni înainte, trezindu-se cu noaptea-n cap ca să se așeze la coadă pentru un loc mai aproape de scenă.

Nu ştiau ei, nemții, infinitele resurse de răbdare pe care românul le putea pune în joc în astfel de împrejurări. Nu stătuse el ore în șir pentru o pâine sau un kilogram de zahăr pe vremea "cozilor de topor"?

Apoi, în așteptarea concertului, Emil a întors biletul acela pe toate fețele. Oare nu ajunsese prea târziu? Sau poate, uite, venise momentul să se despartă de tinerețea lui.

Emil Hidoș (în stânga), înaintea concertului Pink Floyd din 1994.

După primele acorduri, a încremenit la câțiva metri distanță de David Gilmour.

Learning to fly, Sorrow, What do you want for me au plutit pe lângă el.

A ieșit din transă în a doua parte, la Us and Them.

"Listen son, said the man with the gun. There's room for you inside".

Și a început să plângă.

Cei 6 ani în care stătuse închis la Aiud și la Jilava pentru că refuzase "să răspundă cu abnegație la toate chemările partidului, adică să se dezvolte, să trăiască și să muncească în spiritul înaltelor idealuri ale socialismului", erau răzbunați.

De formarea sa "politico-ideologică" se ocupaseră Rolling Stones, Creedence Clearwater Revival sau The Who, iar ministrul comunicațiilor era Cornel Chiriac, vocea generației sale de la Metronomul în libertate − emisiune a postului de radio Europa Liberă.

"Ce faceți, bă, păziți mediocritatea?"

În 1967, Emil Hidoș a absolvit ca șef de promoție Școala Comercială din Cluj. S-a angajat ospătar acasă, în Bistrița, la restaurantul Ciocârlia. Era cel mai bun în meseria lui.

Nu călca picior de nomenclaturist în orașul din Ardeal fără ca tânărul ospătar să nu se asigure că "domnii" de la București vor aprecia osteneala cadrelor cu răspundere provincială.

Când ieșea de la serviciu, își arunca pe umăr radioul Albatros. Aștepta emisiunea lui Cornel Chiriac, pe atunci realizator la Radio București.

Născut în 1942, Chiriac descoperise în adolescență "buldozerul inimilor împietrite de comunism", ascultând Ora de Jazz a lui Willis Conover, de la Vocea Americii.

Redacta la Pitești, alături de prietenul său Mircea Udrescu, o revistă dedicată "simbolului decadenței".

Au numit-o mai întâi "Une voix du Kloakăn", licență a izolării culturale din orașul lor, pentru a trece ulterior la "Jazz-Cool". Era, totuși, o întreprindere serioasă: fiecare număr era multiplicat de mână în cel puțin 8 exemplare.

Chiriac și Udrescu traduceau articole din reviste de specialitate și, la rândul lor, scriau despre Duke Ellington, Charlie Mingus, Stéphane Grappelli, Ella Fitzgerald sau Louis Armstrong. Își promiseseră că, la înmormântarea lor, se va asculta o înregistrare a lui "Satchmo", Adios muchachos.

În 1964, Securitatea s-a prins cine sunt Konny "Sing" Quirque și Myke "Bop" Klyke − cum semnau cei doi redactori clandestini. Timp de trei ani, le-a transformat viețile în calvar.

Omul de radio Cornel Chiriac.

În 1967, anul în care Emil Hidoș se întorcea la Bistrița ca ospătar, Cornel Chiriac reușea să intre la Radio România cu emisiunea de muzică Metronom, care avea să atingă un succes uriaș.

Insolența lui era șocantă pentru acele vremuri. După invadarea Cehoslovaciei, de pildă, difuzase pe post piesa "Back in the USSR" a trupei Beatles.

"Ce faceți, bă, păziți mediocritatea?", era salutul său când intra pe poarta Radiodifuziunii.

În '69, Metronomul a fost scos brusc de pe post, fără explicații.

În martie, Cornel Chiriac a plecat în Austria, cu viză de turist, și nu s-a mai întors. Câteva luni mai târziu avea să reapară la microfonul secției române de la Radio Europa Liberă, care avea sediul în München, lângă Englischer Garten.

Primea sute de scrisori din România, de la tineri care sperau în fiecare duminică că omul care devenise vocea libertății le va citi dedicaţiile pe post. Fiecare scrisoare era ca o ridicare de "cortină", cât să se vadă butaforia comunistă.

În '75, Cornel Chiriac a fost înjunghiat mortal de un tânăr neamț. Mulți au susținut că a fost mâna Securității.

Lămâile verzi

Emil îl cunoscuse pe Cornel în vara lui '68. Ospătarul era la primul lui contract sezonier pe litoral, la hotelul Flora din Mamaia. S-au întreținut preț de câteva ore, iar DJ-ul i-a făcut o impresie puternică. "Uite, un om curajos", și-a spus.

Când a aflat că acesta a ajuns la Europa Liberă, și-a fixat radioul pe frecvența postului interzis. În fiecare weekend, la ștrand, lumea făcea roată în jurul lui.

Transmisia era perturbată de paraziți, dar tinerii se obișnuiseră să izoleze zgomotul de fond. Led Zeppelin tocmai se lansase, așa că nu mai conta nimic.

În acei ani, Hidoș și prietenii lui încercau și ei să-și facă un nume pe scena muzicală. Înainte de toate, se ocupaseră de imagine. Furaseră din piață o prelată albă cu care țăranii își acopereau grâul, o frecaseră cu bucăți din cărămidă roșie și apoi își croiseră din ea niște perechi foarte originale de evazați.

Emil ieșea în evidență cu faptul că își cususe la șezut o bucată de piele pe care inscripționase numele lui Brian Jones, chitaristul de la Rolling Stones.

The Limes li s-a părut un nume bun pentru o trupă. Suna grozav. Lămâile verzi au susținut un singur concert, cu Emil la tobe, în 1969. Niciunul nu știa engleză.

Au ales ceva din repertoriul celor de la The Rainbows, o piesă-refren în care vocalul o ținea una-ntruna, pe toată durata melodiei, cu "my baby baby balla balla".

Au urcat pe scenă, în Bistrița, și my baby baby balla balla.

La finalul piesei, publicul și-a dorit o continuare, dar Lămâile verzi și-au strâns "sculele". Nu mai aveau nimic în repertoriu. "Dacă doriți, mai cântăm o dată balla balla".

Emil Hidoș (în stânga), la 17 ani.

Wald old Popp

Emil avea 19 ani, voia să se distreze și să asculte muzică. Cu Albatrosul pe umăr, trecea nepăsător pe lângă încruntările celor care "consolidau un ideal" în care el nu credea.

Într-o zi, l-au abordat doi tipi îmbrăcați mai domnește. Și-a imaginat că sunt de la Miliție.

− Auzi, Emile, tu știi că nu e voie treaba asta, să asculți în public Europa Liberă?

− Da' de ce? Eu nu ascult politică, n-am treabă. Eu ascult muzică.

− Bine, bine, las că mai vorbim noi.

Cel care a vorbit primul a fost Emil. I-a scris lui Cornel Chiriac, la Europa Liberă, șase scrisori, semnate Brian Jones. Mai târziu avea să afle că doar una a ajuns la destinație, celelalte fiind oprite de Securitate la poștă.

Apoi a conceput o revistă-manifest, "un supliment bistrițean de informare muzicală". Se intitula Wald old Popp, "traducerea" fonetică a lui World of Pop.

În primul număr, autorul își comunica intențiile.

"Rolul acestui supliment este de a-i ajuta pe tinerii din acest oraș înapoiat, de a-i informa în legătură cu ultimele noutăți din muzica ușoară și din lumea Pop-ului.

Sunt un tânăr bistrițean, la fel ca voi, nemulțumit de grija ce ne-o poartă oamenii vârstnici, de felul în care înțeleg ei că trebuie să ne petrecem timpul liber, să ne distrăm. Putem spune că distracțiile noastre sunt admirabile, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire".

A continuat cu informații despre trupele la modă și topurile din Europa, pentru ca, la final, să ridice o întrebare: "Oare pe când libertate totală?".

Un exemplar din "Wald Old Popp" a fost atașat în dosarul de urmărire al lui Emil Hidoș.

Wald old Popp a fost multiplicat la indigo și difuzat în cercul de prieteni ai lui Emil.

Un exemplar a fost ascuns în spatele unei icoane din apartamentul lui.

În iarna anului 1969, lua naștere și Organizația Tinerilor Liberi (OTL). Întâlnirile conspirative aveau loc acasă la Hidoș: se asculta muzică înregistrată pe bandă de magnetofon, dar și posturile Europa Liberă, Radio Luxemburg sau Radio Beograd.

O.T.L.  avea și un consiliu de conducere, o copilărie de fapt: Directorul, Psihologul, Responsabilul cu muzica, Responsabilul cu presa și Casierul. Acesta din urmă era Emil; practic, misiunea lui era să facă rost de băutură la chefuri.

De Revelion, "tinerii liberi" din Bistrița, care nu erau mai mult de zece, și-au consfințit legătura vărsând câteva picături de sânge pentru o "frăție de cruce".

Emil Hidoș locuiește într-un sat de lângă Beclean. Foto: Raul Ștef

"Hai, recunoaște că a fost o organizație, spune-o o dată pentru totdeauna! Or-ga-ni-za-ție..."

Securiștii din Bistrița erau deja pe urmele lui Brian Jones, semnatarul unor scrisori către Europa Liberă. La început, n-aveau nici cea mai vagă idee că era vorba despre ospătarul pe care-l rugau să îi treacă pe "caiețel" la Ciocârlia.

Ca să restrângă cercul de suspecți, înscenau scandaluri în locurile frecventate de tineri. Îi chemau să dea declarații despre incidentul la care asistaseră, după care treceau la expertize grafologice.

Așa l-au agățat pe unul dintre prietenii lui Emil, Pall Carol, care îi scrisese și el lui Cornel Chiriac. L-au bătut până au obținut și adevărata identitate a lui Brian Jones.

Hidoș era atunci proaspăt soldat, la Aiud. Cei din același leat depuseseră deja jurământul. Mai puțin el, și asta i se părea straniu. De la punctele de pază se putea vedea în interiorul închisorii.

Într-o dimineață, pe poarta unității a intrat căpitanul Györgi Ladislau de la Securitatea Bistrița. Emil îl știa, fiindcă apărea des la restaurantul său.

L-a salutat, dar Györgi i-a retezat-o scurt:

− Stai cuminte, sunt oficial aici.

Câteva ore mai târziu, îl conducea spre Cluj, unde îl aștepta procurorul militar Ludovic Magda. "Un nemernic și jumătate", despre care avea să afle că preferă să lovească cu cizmele în stomac ca să nu se murdărească pe mâini.

Când l-a văzut pe tânărul soldat, Magda i-a smuls epoleții și boneta. "Tu nu meriți să porți însemnele statului", i-a articulat printre înjurături. Apoi l-a bătut de l-a uscat.

"În numele legii, ești arestat!"

Era 14 iulie 1970.

Pe prietenul său Carol l-a reîntâlnit în curtea închisorii din Cluj. Stăteau amândoi cu fața la zid. Era îngrozitor de cald, iar Magda îi examina cu o privire disprețuitoare. "Uite, viermii!"

Pall a cedat și s-a prăbușit pe caldarâm, iar Emil s-a repezit să-l ridice. "Ajutor, are probleme cu inima", a apucat să strige. Procurorul l-a izbit violent din spate.

Ancheta a avut loc la Bistrița, condusă de același Ludovic Magda. Declarații peste declarații, lovituri după lovituri. Un "binevoitor" a spus despre Emil că ar ascunde o stație de emisie-recepție prin care comunica cu cei de la Europa Liberă. O grozăvie imensă.

L-au bătut o săptămână ca să confirme și să le arate stația. Când claca, turnau pe el o găleată de apă și o luau de la capăt.

Mătușa lui i-a condus de bunăvoie pe securiști și le-a arătat icoana în spatele căreia Emil ascunsese un număr din revista-manifest. Toată lumea contribuia cu entuziasm la formularea capetelor de acuzare. Propaganda împotriva orânduirii socialiste era limpede dovedită, dar procurorul voia să probeze și "caracterul fascist".

Emil trebuia pedespit în primul rând pentru Organizația Tinerilor Liberi, susținea Ludovic Magda.

Îl închidea într-o cameră, alături de o dactilografă, și-i repeta întruna: "Hai, recunoaște că a fost o organizație, spune-o o dată pentru totdeauna! Or-ga-ni-za-ție...". Femeia stătea picior peste picior. Urma să-i consemneze mărturia.

Când procurorul urla, secretara își mișca rapid piciorul de deasupra, de la dreapta la stânga. Emil s-a prins că-i sugera să nege:

"Ascultam muzică, organizam petreceri și excursii, nimic mai mult".

"Idiotule, te duci la pușcărie pentru ăia. Ăla care făcea rost de băutură merge la pușcărie pentru cei care conduceau de fapt organizația".

Peste ani, într-un ferpar de la moartea procurorului Magda se făcea vorbire despre "alesele lui calități morale, conștiinciozitatea și abnegația profesională".

Procesul a fost un simulacru. Plictisit, avocatul numit din oficiu a cerut să fie lăsat să plece. Pe Emil l-au condamnat la 24 de ani, dar, după recurs, pedeapsa s-a diminuat la 6 ani.

Pe 3 noiembrie 1970, era închis la Zarca Aiudului, alături de prietenul lui Pall Carol și de tineri din alte zone ale țării, a căror singură vină era că trimiseseră scrisori la Radio Europa Liberă.

Ceilalți membri ai OTL fuseseră absolviți.

Fotografii din dosarul lui Emil Hidoș.

Scânteia Tineretului din '71: "Slăbiciunea vaporului lui Emil s-a vădit când ceilalți tineri nu le-au permis gășcarilor să-și facă mendrele"

Rechizitoriul din procesul lui Emil Hidoș cuprindea pasaje din propaganda oficială:

"Transformările revoluționare petrecute în țara noastră, succesele obținute în construcția socialistă, activitatea educațională desfășurată de partid în rândul oamenilor muncii au avut o mare înrâurire asupra tinerei generații, care se dezvoltă, trăiește și muncește în spiritul înaltelor idealuri ale socialismului.

Poporul nostru se află în plin marș pe calea desăvârșirii construcției socialiste, iar tânăra generație este chemată să-și aducă contribuția la înfăptuirea acestor mari sarcini.

De aceea, în țara noastră se acordă o mare atenție educării tineretului în spiritul concepției științifice, materialist-dialectice despre lume, formării unui tineret demn, cinstit și curajos, cu o conduită ireproșabilă în toate împrejurările vieții, optimist și încrezător în viitor, animat de profunde sentimente patriotice și internaționaliste, un tineret al cărui ideal de viață să fie slujirea cu abnegație a intereselor poporului".

Ei bine, Emil se dovedise refractar la "măsurile educative" ale statului și întreprinsese acțiuni dușmănoase. Așa că i se dădea timp să mediteze cum trădase înaltele idealuri ale comunismului.

În numărul din 12 noiembrie 1971, Scânteia Tineretului, care era "organul central al Uniunii Tineretului Comunist", dezbătea pe larg cazul bistrițeanului Emil Hidoș.

Cu titlul "De ce s-a scufundat «vaporul» lui Emil? Gașca, expresie a singurătății și sărăciei spirituale", un articol semnat Ovidiu Păun conținea, printre altele, declarația unui fost coleg de muncă de-ai lui Hidoș, care vorbea despre grupul celor Șapte frați:

"S-au înfrățit așa cum scrie în cărți, bând fiecare o picătură de sânge din sângele celorlalți. Lăudau grupurile de hippie și au spus că ar trebui să facem și noi la fel. Eu i-am contrazis spunând că aceia sunt niște oameni murdari și numai muzica e de capul lor".

Apoi, autorul prezintă povestea unei alte "găști" din Bistrița, condusă de un anume Adalbert:

"Am zăbovit mai multe zile în Bistrița. Am cunoscut cu acest prilej nenumărați tineri. Cinstiți, muncitori, angajați cu toate forțele lor în activitatea constructivă a județului, în eforturile oamenilor de pe aceste pământuri pentru edificarea socialistă.

Și tocmai de aceea mi-a fost teribil de greu să-i înțeleg pe cei câțiva care s-au dezis de această dăruire, de seriozitatea și bucuriile umane firești ale celorlalți tineri.

Mi-a fost greu să-i înțeleg pe cei câțiva care au preferat să se situeze la marginea timpului, la marginea moralei, la marginea societății, îmbarcându-se pe un vapor șubred, plutind și pescuind în ape tulburi, precum altădată echipajele de pirați.

Slăbiciunea vaporului lui Emil, a celui încropit mai apoi de Adalbert, s-a vădit cu prisosință atunci când ceilalți tineri din oraș, cu sprijinul organelor de ordine, nu le-au permis gășcarilor să-și facă mendrele.

Atunci, dintr-odată, «motorul», falsul motor de idei care îi acționa, a început să păcăne în gol și echipajul s-a destrămat fără urmă, ca o pâclă".

17 ani de umilințe

Eșuat la Zarca Aiudului în noiembrie 1970, Emil n-a mai văzut lumina soarelui vreme de aproape trei ani.

Atunci, într-o dimineață i-au scos la "bronzat".

Printre colegii săi de detenție era un general controversat, Ioan Șerb. Le spunea că fusese condamnat pentru că refuzase să trimită militarii la munci agricole. Nu sufla niciun cuvânt despre acuzația că le-ar fi divulgat sovieticilor documente secrete.

Pentru Emil, mai important era faptul că Șerb avea tot timpul țigări, pe care le împărțea când erau scoși la muncă. "Eu nu știu decât să dau ordine, altceva nu știu să fac. Dacă bat un cui, îmi strivesc degetele", spunea Șerb cu ochii în lacrimi, iar cei mai tineri îi făceau și lui norma.

Un bătrânel dintr-un sat de lângă Bistrița ajunsese la Aiud doar fiindcă își permisese să scrie Consiliului Național de Stat. Îl chema Ion Bodea și se baza pe invazia americană:

"Dragă Consiliule de Stat, vă rog să dați pământul înapoi la țărani, că, dacă nu, vine țara respectivă și apoi va fi vai și amar de voi".

Americanii n-au venit, iar Bodea a fost închis vreme de 5 ani.

În pușcărie, Emil Hidoș a învățat engleză și italiană. Doi preoți greco-catolici și un profesor de literatură l-au ajutat să facă progrese. Făcuse rost de niște mine de creion și își păstra micul "vocabular" pe foițele de țigară.

Astfel, Wald old Popp a devenit în sfârșit World of Pop.

Doi gardieni guvernau strâmta lor lume de la Aiud. Unul avea ditamai cearcănele și o boală de stomac. La fiecare criză, se răzbuna pe deținuți, ca să transfere durerea.

Celălalt, Marcu, îi chema să-i curețe biroul, le lăsa dinadins o bucată de slănină pe masă și îi îndemna să strângă tot. Slănina aia era aur curat.

Un control la sânge, în '73, a descoperit minele de creion ascunse de Emil în salteaua de paie. L-au trimis pentru 6 luni la Jilava, "care era un fel de batalion disciplinar pentru deținuți".

Acolo, o zi primea de mâncare, următoarea, nu. Din meniu nu își luase zborul "rândunica", bucățica de pâine de 125 de grame, dar dispăruse triunghiul de marmeladă cât un pandantiv. Primea câte o farfurie de supă cu trei boabe de mazăre furajeră, alături de "intestine pline cu rahat".

După jumătate de an, s-a întors la Aiud cu 28 kilograme mai puțin, adică 41. Nu putea sta în picioare și l-au hrănit cu furtunul pentru a-și recăpăta puterile.

Și-a jurat că, la eliberare, își va cumpăra o pâine întreagă și un borcan cu marmeladă.

L-au scos din pușcărie cu trei zile înainte de termen și i-au explicat că asta se datorează mărinimiei "conducătorului iubit".

Îi luaseră aproape 6 ani din viață, dar să zică mersi că i-au tăiat trei zile. A ieșit împreună cu Ionel Holgoș, un băimărean închis tot pentru scrisorile trimise la Europa Liberă.

S-au așezat amândoi pe treptele închisorii, neîndrăznind să se miște de acolo. În fața lor, la ceva distanță, era o Alimentară. Le era frică să facă și un singur pas. Dacă trăgeau santinelele?

− Eu mă duc să-mi iau marmeladă, o ținea Emil pe a lui.

− Stai, mă, tu vrei să ne împuște?

A ieșit un gardian, i-a scuturat bine și le-a arătat drumul: "Dispăreți, bă, de-aici!"

Întors acasă, Emil a încercat cumva să-și reînnoade viața. S-o reînceapă de undeva. Securiștii nu-l slăbeau însă nicio clipă.

S-a reangajat ca ospătar, dar tot nu-i dădeau pace. Veneau, comandau, iar la final, când se ridicau, vorbeau tare, să audă toată lumea din restaurant: "Mulțumim pentru informații, Emile!".

Oamenii au început să-l considere turnător. Purta, deci, un dublu stigmat, după cel de fost pușcăriaș. Agenții îl presau: "Trebuie doar să ne spui tot și va fi bine".

"De la mine nu veți afla niciodată dacă cineva se plânge că primește prea puțin lapte sau dacă îl înjură pe Ceaușescu".

S-a înscris la "seral", în clasa a noua, iar șeful restaurantului unde lucra i-a permis să lucreze numai în "tura" de dimineață, ca să poată ajunge la școală.

N-a durat mult: la intervenția securiștilor, i-au refuzat "privilegiile" după primul trimestru. Apoi l-au dat afară.

S-a căsătorit cu o săsoaică în '77, iar un an mai târziu a devenit tată. Reprezenta în continuare un pericol. Umbra lui era locotenentul de Securitate Mitică Isac.

I-a plantat un microfon în lada de la canapea și l-a amenințat că,  dacă tot refuză să colaboreze, prietenii săi vor primi "detalii picante" despre viața sa intimă.

La începutul anilor '80, soția sa a plecat în Germania, să-și vadă părinții. A rămas acolo. "Transmite-le să mă pupe-n cur", îi tot spunea lui Emil, la telefon.

Iar el lua bătaie a doua zi, pentru că Isac venea cu înregistrarea și insista să îi spună exact ce mesaj avusese soția pentru ei.

Emil a încercat să se angajeze la Casa de Cultură, prin intermediul unui prieten. Directorul i-a spus că nu se aprobă. Până la urmă, a ajuns șeful măturătorilor din Bistrița.

Făcuse deja cerere de pașaport, pentru reîntregirea familiei, ca să poată pleca și el, și copilul, în Germania. L-au concediat și de la "curățenie" și a ajuns la un depozit de construcții, unde descărca până la epuizare vagoane cu var nestins.

Într-un final, la a șasea comisie care i-a analizat cazul, i-au dat drumul să plece. Era 1987. Când a ieșit din țară, și-a reprimat urletul de descătușare pe care și-l tot imaginase ani întregi.

A tot privit înapoi, în tăcere. Iar când a ajuns la München, s-a uitat peste umăr. Nu-l mai urmărea nimeni.

Emil Hidoş îşi răsfoieşte dosarul de la Securitate, sub privirile soţiei sale. Foto: Raul Ştef

Căsuţa de la ţară

Emil Hidoș s-a întors de aproape trei ani în România. Locuiește în satul Mogoșeni, la 40 de kilometri de Bistrița, într-o căsuță pe care și-a ridicat-o singur.

S-a recăsătorit în 1994 și de atunci e împreună cu singurul om care se bucurase și îl strânsese în brațe la ieşirea din închisoare: Aurora.

Și-a tot pregătit revenirea în țară, după aproape 20 de ani în care lucrase ca șofer pe camion. Transporta flori prin toate satele din Europa.

Când avea livrări în München, noaptea, Aurora îl însoțea. "Îmi plăcea că ascultam Antenne Bayern și numai muzică bună dădeau", spune doamna Hidoş.

În 2009, au găsit la mica publicitate un teren din Mogoşeni pe care se afla doar o magazie. Aveau 5.000 de euro puşi deoparte şi n-au mai stat pe gânduri.

"Ăsta-i al meu", a zis Emil și şi-a rugat un prieten să meargă cu el.

Încet-încet, an cu an, și-a adus dintre lucruri. Și-a trimis mai întâi buzduganul: cărți, fotografii, discuri, amintiri, în niște butoaie de plastic închise și legate cu sârmă.

Când a revenit, după ceva timp, le-a găsit roase de șoareci. Pe absolut toate, cu excepția unei cărți despre Ceaușescu. "Vezi tu că nici șoarecilor nu le-a plăcut de Ceau'", râde Emil, care are 67 de ani.

Așază pe masă colecția de discuri, lângă dosarele de urmărire de la Securitate.  I-a trecut prin cap să-și vândă vinilurile cu Creedence, The Lords, Bee Gees sau The Eagles, dar nu-l lasă inima.

"Știi ce? Nu prea pot. Când le trec în revistă, simt, așa, cum mă furnică".

E decis să strângă bani și să-și ia un pick-up. Avusese un Grundig în adolescență, dar i l-a rechiziționat Securitatea.

Emil Hidoş a participat la câteva dintre protestele organizate la Bistriţa în ultimul an. Când se anunță "zarvă mare", se urcă în mașină și se duce.

Cu Mogoșeniul s-a lămurit deja, a făcut recensământul. "Avem așa: 90 la sută pesediști, 10 la sută alcoolici și un nebun. Nebunul sunt eu, nebunul cu ochii închiși, vorba celor de la Phoenix".

Are cunoscuți prin sat. Le cere doar atât, să nu îndrăznească să aducă discuția despre politică.

"Îi înțeleg, cumnatu lu' cutare e primar, verișoara e acolo și ea, fratele la fel, sprijină cauza, știu cum funcționează lucrurile la noi. Pesediști convinși sau din interes, ok, dar să nu încerce să mă convingă de ceva anume.

Am să rezist împotriva comuniștilor pân-am să mor. Nu am cum să-i iubesc. Mi-or făcut atâta rău, mi-am lăsat părul, dinții și stomacul într-o pușcărie comunistă. Nu le pot da chiar totul".

În privirea lui e ceva curat, care nu poate fi pervertit, o blândețe senină. Crește trei câini și șapte pisici.

Când cumpără de la abator intestine pentru animalele lui, insistă să le curețe de fiecare dată. "Eu am fost mai rău decât câinele, eu le-am mâncat".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează