Valhalla Rising. Solicitant, dar satisfăcător

După ce captase destul de mult atenția cu trilogia Pusher și cu Bronson, cineastul danez și rafinatul cinefil Nicolas Winding Refn apăsa cu acest film, în 2009, niște butoane tematice oarecum virgine. E adevărat că teme pe care le curtează aici mai fuseseră utilizate în moduri similare și de cineaști adorați de Refn – precum Jodorowsky, Parajanov sau Bergman. Dar maniera în care el așează teme ca moartea, credința și încrederea într-un context nu neapărat original, ci mai degrabă specific, fac din Valhalla Rising un film al cărui autor nu mai poate fi demult confundat (sau măcar asociat) cu un altul.   

Refn face și aici ceva ce seamănă doar a Refn – mai precis, o poezie cinematografică violentă, încadrată, de data asta, în era brutală a existenței vikingilor.

Împărțit în șase capitole, acest non-epic parcurge minimalist diferite stări și evenimente prin care trec niște războinici destul de tăcuți. Ba mai mult, în mijlocul lor (și într-o continuă atenție a filmului) se află un luptător feroce mut și fără un ochi, One Eye (Mads Mikkelsen). 

În primul capitol, intitulat „Mânia”, One Eye e introdus rapid și precis ca un sclav luptător care-și ucide cu repeziciune adversarii într-o arenă improvizată în mijlocul unei mocirle. După doar câteva minute, Refn deja ne-a propulsat într-o reprezentare medieval-palpabilă a capetelor sfărâmate fățiș și a sângelui amestecat cu noroi. Doar sunetele lanțurilor și șuieratul vântului printre coline se mai aude, între alte două demonstrații de forță fizică și mișcări line de cameră.

În cel de-al doilea capitol, „Războinicul tăcut”, filmul deja i-a creat o reputație acestui luptător temut, venit de nicăieri (se speculează că ar proveni din Scandinavia). Leagă o prietenie cu un băiețel care-l urmează; ulterior, acesta devine, literalmente, vocea războinicului.

Partea treia și a patra, „Oamenii Domnului”, respectiv „Pământul Sfânt”, ajung să discute recucerirea Ierusalimului, motivele pentru care ambarcațiunea noilor săi tovarăși plutește în derivă, înghițită de ceață, de superstiții și foamete.

În fine, celor două capitole finale („Iadul” și „Sacrificiul”) regia lui Refn le adaugă personajelor și alte probleme: delirul, paranoia, nebunia, viziuni și alte episoade violente, rezultate din sosirea lor pe un alt tărâm decât cel propus. 

Un lucru este cert: One Eye rămâne o figură enigmatică pe tot parcursul filmului. Nu are un background și nici n-ar fi avut nevoie de unul, în astfel de circumstanțe narative.

O altă certitudine este amestecul special al lui Refn de violență și religie. Adâncește atât cât crede ca au nevoie de desfășurare aceste două direcții conceptuale, care n-ar fi avut ce să caute împreună dacă n-ar fi generat o senzație vecină cu un pumn în plex. Nu face neapărat un discurs din asta, nici măcar nu adoptă vreo poziție clară în ceea ce privește procesul colonizării din secolul al XI-lea. Refn e un adept al „frumosului grotesc”, aplică norme estetice similare în funcție de împrejurări.  

Fie că privim înspre niște barbari medievali, politiști din Bangkok (Only God Forgives, 2013) sau înspre multitudinea de personaje din miniseria Too Old to Die Young (2019), Refn face adesea din acești oameni subiectul unor fotografii filmice – stau nemișcați, înghețați de-a dreptul, încadrați perfect într-un decor sau altul, așteptând parcă o comandă regizorală de a-și mișca măcar ușor capul sau un braț, astfel încât sa nu cochetezi cu ideea că ți s-a blocat filmul. Are un ochi extraordinar pentru un tip de mood nemaiîntâlnit la altcineva.  

Asta face și in Valhalla Rising. Își regizează filmul în munți și pe o apă, cu o mână de personaje, cu apariții și scopuri mai importante decât vorbele pe care le au de spus. Desigur că direcția discuției despre credință – cel puțin teoretică, în ceea ce-l privește – există. Dar Refn pare preocupat mai mult de repetiție statică, ritm, culori, sound design și supra-stilizarea încadraturilor. E un risc pe care și l-a asumat.

De fapt, nici măcar un risc nu este – e o alegere. Pare să dea impresia că astfel de discuții cu adevărat profunde despre credință și religie nu-l interesează foarte mult. Scopul lui este altul – acela de a-și îngriji propriul teren stilistic. 

Totuși, Valhalla Rising implică o vizionare grea – probabil, în ciuda unei durate scurte (o oră și jumătate), e cel mai intens film al lui Refn (un rol important îl mai joacă, în sensul ăsta, și muzica lui Peter Peter și Peter Kyed), dar vine cu recompensele lui, în special pentru iubitorii filmului de artă, gata să renunțe la sensibilități.  

Valhalla Rising e disponibil pe MUBI, în secțiunea „Modern Masterpieces”.