Un scriitor în labirintul său*

Domnul scriitor Teo decide într-o bună dimineață să scrie o carte. Nu un roman, nu o poveste, nu un volum de proză, ci o carte. Și nu apuci să treci de prima pagină, că deja lucrurile se complică vertiginos și intri direct în dilemele și gândurile unui scriitor (imaginar) care scrie din ce în ce mai rar din cauza ideilor din ce în ce mai dese.

Paradoxul pare să se susțină în următoarele pagini: cu cât scriitorul nostru imaginar își disecă proiectul în cap, cu atât motivațiile sale devin mai alambicate.

Într-un final, cartea primește o formă și un nume: va fi un Dicționar pe sărite, adică o colecție de povestiri care au ca punct de pornire câte un cuvânt ales aleatoriu dintr-un dicționar.

Zis și făcut!, și-ar spune cititorul (real). Dar scriitorul imaginar pare să fie pus la punct cu toate mecanismele de autosabotare, odată stabilite numele și forma cărții. Așa că cititorului nu-i rămâne decât să-l asiste la nesfârșit, plutind într-un șir de îndoieli, gânduri din care răsar alte gânduri, drumuri, amintiri, evenimente banale de viață, referințe literare și muzicale și, cum spuneam mai sus, idei din ce în ce mai dese. 

Într-un interviu publicat în vară, scriitorul T.O. Bobe mărturisea că a scris Cartea neisprăvirii încercând să-și facă un autoportret și să înțeleagă de ce nu mai poate să scrie.

În ce măsură asta i-a reușit, doar autorul poate să recunoască pentru el. Se cuvine să facem, însă, diferența între autor și personajul său, cu toată intenția declarată de autobiografism. Pentru că, între viața reală a scriitorului și cea imaginară, a personajului său, mai intervine întotdeauna ceva.

La un moment dat Teo, scriitorul imaginar, personajul cărții, ajunge să se întrebe în ce măsură s-a „contaminat” cu ideile și replicile unuia din propriile personaje.

Asta te duce inevitabil cu gândul la o dilemă fundamentală, care bântuie lumea creatorilor de ficțiune fie că e vorba de literatură sau film: cine este, până la capăt, autorul unei povești? Doar cel care o spune? Intervin și personajele? Cum ajung personajele să aibă o voce? Care este explicația acestei „contaminări” – a autorului cu personajele sale? 

Când devin ele atât de reale, încât au un cuvânt de spus? Ce se întâmplă – și unde? – atunci când autorul se simte „hack”-uit de propriile personaje, care îi gândesc gândurile? 

Și poate că s-ar cuveni să ne oprim puțin asupra deciziei de a scrie „o carte”. E de o vastitate covârșitoare această aproape non-alegere. E ca și cum ți-ai propune să scrii „orice”, care e un fel de nimic. S-ar putea să fie primul pilon zdravăn pe care scriitorul imaginar și-l bate la baza propriei „neisprăviri”, care se întinde apoi ca o metastază liniștită și politicoasă, care nu suferă niciodată de lipsă de creativitate, înflorind pagină după pagină:

„Domnul Teo avea viziuni de literatură multistratificată și metatextuală, se gândea că dicționarul lui o să fie, pe cât de fragmentar și aleatoriu, pe-atât de unitar și a-nceput să socotească peste câte pagini s-ar fi cuvenit să intervină și elemente de hazard controlat, care să ritmeze întregul și să introducă răsturnări de situație și abordare în stare să țină lipiți de el cititorii, pe care i-ar fi pierdut dacă toată cartea ar fi depins exclusiv de mâna destinului.”

* T.O. Bobe, Cartea neisprăvirii, Humanitas, 2019. 

T.O. Bobe este poet și prozator, autor al romanelor Cum mi-am petrecut vacanța de vară (Polirom, 2004) și Contorsionista (Humanitas, 2011). Volumul Bucla (Univers, 1999) i-a adus Premiul Național Mihai Eminescu pentru debut în poezie. Are 50 de ani și trăiește la București.