Un nor în formă de cămilă: spațiul ucigaș dintre noi

Cosmin Perța

Colaborator

Cartea Alinei Nelega este o carte grea (ca tematică), jucată, contorsionată, schimonosită până la urlet, dar perfect racordată la societatea contemporană și cu o forță expresivă explozivă.

Tema de bază este aceea a ruperii, a scindării traumatizante dintre o mamă și fiul ei. Sub această cupolă apar însă o mulțime de sub-teme, care mai de care mai ofertante, de la tema relaționării cu propriul corp și cu propriul sine (mai ales din perspectivă feminină) odată ajuns la vârsta a doua, la tema triunghiurilor amoroase, a sacrificiului familiei și a tot restul pentru artă sau carieră, sau sunt abordate pieptiș o serie de tabuuri ca bolile psihice, consumul de droguri, avortul sau relațiile dintre parteneri cu diferențe notabile de vârstă.

Întregul roman este scris ca un uriaș monolog al mamei (mai puțin ultimul capitol care este tot un monolog, dar al fiului), o artistă ajunsă la o maturitate tragică în care totul din jur, dar și din interior, se descompune, viața se descompune, lăsând în urmă un singur reper, scena căreia și-a dedicat existența și care devine filtrul prin care, într-un proces de anamneză, încearcă să reconstituie totul pentru a da sens și totodată pentru a-și justifica propria percepție a realității.

Lumea ca scenă, iar scena ca forță destructurantă a lumii. Declanșatorul anamnezei este o tulburare psihică a fiului ei care, marcat de un trecut violent, de repetate ciocniri între nevoia lui de libertate și expresie a personalității și poziția dominant-egocentrică a mamei devoratoare (dar cu pretenții de mamă înțelegătoare și deschisă) ajunge să o acuze deschis pe acesta de uciderea tatălui lui în complicitate cu mult mai tânărul amant. Se pornește astfel un carusel bezmetic și bolnăvicios de acuze și vinovății, prejudecăți, frustrări, ură și cruzime. 

Trama în sine este una teatrală, dar și limbajul este la fel de teatral, dur, percutant, tăios, menit să fie rostit. Există însă o ardere lentă în spate, povestea se dezvăluie încet, o viață de om, o felie de lume extrem de credibilă, cu toate tușele ei apăsate. Totul este justificat, până la urmă, de această încercare disperată a ambelor personaje principale de recuperare a vieții, a identității. A speranței, nu în salvare (aceasta nu mai pare posibilă), ci cum spuneam, pur și simplu ca justificare a ceea ce a fost deja făcut.

Și salvarea acestor destine se poate face doar prin reinstituire monologală, prin repetiție a acelorași roluri pe aceeași scenă, încontinuu, în minte. Un iad personal, dar un iad care face dreptate spune și versiunea ta, chiar dacă la fel de nefericită, măcar asumată. Și apropo de versiuni, vă las să descoperiți versiunea de final a fiului, în care avem aceleași elemente, dar nimic nu e la fel. Și nu, nu avem rezolvare, nici justiție divină, avem doar niște corpuri și niște minți frânte a căror unică formă de manifestare a rămas resentimentul ce arde totul pe dinăuntru.

Alina Nelega, Un nor în formă de cămilă, Polirom, 2021

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

„Dacă n-ai acea mâncare pe masă, nu știi că e duminică!” Ce se gătește în familiile croaților din zona Carașovei

La Carașova, un localnic își amintește că, duminica, bunicul, fiul și nepoții mâncau împreună supă de găină. La Rafnic, în comuna vecină Lupac, Maria Boșca face supă în fiecare zi. Pentru duminică, mai trebuie însă sarmale și un colac. Cel pe care îl pregătește acum e cu nucă, iar în alte duminici, poate fi cu mac, cu cireșe sau cu mere.