Un „filfizon” al societății moderne. Mircea, studentul care poartă haine ca la 1900, iubește prin corespondență și se caută printre antichități

„De ce trebuie să fii tu cel care iese în evidență? 

Ce-or să zică mamele celorlalți? 

Nu or să zică de tine, or să zică de mine, la cum te îmbraci!”

Sunt câteva din întrebările și grijile pe care mulți adolescenți din România le aud de la părinții lor, mai ales în perioada în care își descoperă identitatea. Este și cazul lui Mircea Pascovici, un tânăr orădean iubitor de istorie și artă, colecționar de ceasuri de buzunar, pălării vechi de 100 de ani, gramofoane și plăci. Un pompadour sau un filfizon al societății moderne, ar spune mătușa lui, tanti Mia. Un student venit în capitală ca să afle cine este, ar rezuma Mircea.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Cei din jur. Decorul

Mircea mă conduce spre stația de autobuz. E prânz și ne îndreptăm către capătul de linie, câteva case mai sus de adresa căminului studențesc Fundeni. Își verifică încă o dată partea stângă a mustății, să se asigure că e corect așezată. Trecătorii își întorc capetele după el, curioși, fără vreo urmă de ezitare sau discreție. Un tânăr pe la 20 de ani, tot cu atâția centimetri mai înalt, se oprește să dea mâna cu el. 

– Să trăiți, stimate domn, în această minunată zi!, spune tânărul. Îi strânge mâna apăsat.
– Salut, domnule!, răspunde Mircea ușor încurcat. 

Își continuă pasul, lent și elegant. Niște fete își dau coate, iar când le depășim se aude destul de tare: „Mi-a făcut ziua mai bună!”

„Uite, are și baston!”, se miră un copil care arată cu degetul. Mircea îi zâmbește și îi face cu mâna, apoi își cere scuze pentru întreruperile constante. Într-un oraș cum e Bucureștiul îi este greu să ignore reacțiile trecătorilor, chiar dacă s-a mai obișnuit cu ele, în ultimul an.

Astăzi poartă jobenul lui de colecție, bastonul cu trandafiri în mâna dreaptă, un palton de blană artificială peste un costum de stofă negru, pantofi și mănuși din piele.

Gramofonul

Scoate un ac milimetric dintr-o cutie de tablă, care a ascuns cândva dropsuri fructate. Îl fixează în arcul gramofonului său cârpit, vechi de câteva zeci de ani. Vârful acului gâdilă un disc din anul 1907, ușor crăpat pe mijloc. 

Mircea se hotărăște greu care ar fi vinilul potrivit pentru a iniția o necunoscătoare în profunzimea muzicii clasice. În camera de cămin are o colecție de 250 de discuri de muzică clasică, iar cu cele de acasă de la părinți ajunge la un total de 300. Nu a avut timp să le ordoneze, așa că biblioteca înghesuie mai multe categorii: electrice, înregistrate pe o singură parte, înregistrate față verso, din perioada antebelică, interbelică, semnate de case de discuri renumite, simple. 

Rămânem la prima lui opțiune: discul din 1907 care are pe spate o înregistrare electrică, din 1917. Gramofonul începe să scoată primele sunete înfundate. Cântă Chopin. Este cel mai valoros vinil al său, mulțumită vechimii și compozitorului, și e mândru că l-a luat cu doar 10 lei de la Anticariatul 3, din București.

La 20 de ani, Mircea ascultă în fiecare notă solemnitatea unei alte epoci. Se dă un pas jumate în spate, iar cu o mână în șold și cu cealaltă rezemată de scaun privește gramofonul fără să clipească.

Zeci de secunde rămâne atent, apoi închide ochii. 

Ghetrele și mustața care trage stânga 

Mircea nu are cum să treacă neobservat pe stradă. Ba chiar s-a obișnuit să fie confundat cu Harry Potter, cu un actor dintr-o piesă de teatru sau cu Charlie Chaplin. Îl flatează.

Garderoba lui este cât se poate de modernă, dar aleasă cu atenție în așa fel încât să dea iluzia unor piese specifice sfârșitului de secol XIX. Costumele contemporane le accesorizează fidel, sau atât de fidel cât permite buzunarul unui student la Istoria Artei.

Preocupările lui au început cu moda din timpul lui Ludovic al XIV-lea. I-ar fi plăcut foarte mult să își croiască un costum de marchiz specific secolului XVII, dar s-a temut că privirile și remarcile vor fi pe măsură. Deja este în centrul atenției în orice cameră intră, deși e de părere că vestimentația lui e relativ ordinară, cu excepția accesoriilor și a mustății. 

„A mă îmbrăca ca la curtea Regelui Soare, cu perucă mare, cu părul creț, cu pantofi cu toc, cu tocuri înalte și groase, cu haine terminate ca o fustă destul de largă și plină de pliuri, ciorapi lungi, pantaloni scurți, nu vreau să știu ce fel de observații mi-aș atrage, mai ales aici, în colțul acesta din țară, unde cultura occidentală a secolului al XVIII-lea nu a ajuns cu adevărat, pentru că Țara Românească și Moldova au fost mai ales în perioada aceasta sub ocupație otomană și, deci, n-au avut tangențe cu Europa Occidentală”, explică Mircea.  

În fiecare zi, studentul poartă o pereche de pantofi din piele, negri, cu puțin toc, pe care îi are din clasa a 8-a. A fost prima lui pereche de pantofi eleganți și îi folosea doar la ocazii – o ieșire la teatru, o vizită la muzeu sau la o întâlnire romantică. Acum îi tocește aproape zilnic pe străzile Bucureștiului.

Are un traseu bine delimitat pe care îl parcurge de la facultate la căminul studențesc și invers. Ar prefera să poarte ghete, un model specific din perioada interbelică, dar astfel de încălțări trebuie să fie făcute la comandă, de un meșteșugar priceput, din cele mai fine bucăți de material. Cunoaște el pe cineva în Oradea, care ar fi capabil din nimic să-i cârpească o pereche de ghete cu nasturi, exact ca cele de odinioară, asemănătoare cu cele de care amintește Călinescu în Enigma Otiliei. L-ar costa 500 de lei. Un preț corect pentru atâta muncă!, exclamă Mircea. 

Peste pantofi, studentul poartă o pereche de ghetre din lână albă, adică un accesoriu conceput să țină cald. În secolele trecute, modelul era croit până la genunchi și considerat nepotrivit pentru o ținută elegantă. Era folosit pe sub uniforma militară. Din secolul XX, atașamentul purtat peste gleznă, mult mai scurt și prins cu nasturi într-o parte, devine o piesă elegantă.

În continuarea lor alege o pereche de pantaloni de stofă, de diferite nuanțe de negru sau gri, perfect călcați. Vesta și sacoul sunt de aceeași culoare, negre, iar dedesubt o cămașă albă cu gulerul ridicat. La gât o cravată mult mai lată decât mărimile convenționale modelelor de azi, cu simboluri florale. O broșă pe rever cumpărată din Bavaria, într-o excursie de familie, și un ceas de buzunar argintat, atașat cu lanț de vestă. Încearcă să păstreze același model vestimentar în fiecare zi, diferența este că schimbă culorile și piesele între ele.  

Mai mult decât moda, aranjatul mustății este o manie care îi dă mari bătăi de cap. Îi ia zeci de minute câteodată să modeleze perfect firele de păr mai îndrăznețe. Problema e cu partea stângă: nu se răsucește niciodată cât ar fi nevoie, iar uneori nu are încotro decât să plece de acasă cu mustața răsucită asimetric în colțul gurii. 

Își accesorizează aparența de domn cu un joben vechi de 100 de ani, un claque sau chapeau claque, adică o pălărie care se pliază, tipică pentru operă, și un baston. O păstrează într-un diplomat cu capse pentru a-i proteja mătasea. A cumpărat-o din Londra, de la o prăvălie de pălării care funcționează de pe vremea regelui George al II-lea, Lock & Co. Hatters. A costat 11 lei, deși este o piesă unicat. Sunt un vânător de ocazii, spune mândru. 

Aflu de la Mircea că jobenele nu se mai fabrică în ziua de azi, sau cel puțin nu la calitatea și luciul celor vechi. Ultimele războaie de țesut capabile să producă matasea specială din care erau făcute au fost distruse prin anii `70. Acum se mai fabrică la Londra niște jobene, dar dintr-o mătase plușată, făcute în așa fel încât să aibă aspectul lucios mereu. 

„Pe vremuri se chinuiau să imite blana din mătase și acum fac din blană să imite mătasea. E oarecum ironic”, se amuză Mircea. 

Oricum, pentru un colecționar, 11 lei pentru o pălărie atât de valoroasă înseamnă aur. 

Bagajul  

Identitatea pe care și-a construit-o de-a lungul timpului, a unui nobil din anii 1850 – 1900, crede că a fost moștenită de la bunicii și străbunicii lui. 

Pe bunicii din partea tatălui nu i-a cunoscut niciodată, dar crede că a moștenit preocupările intelectuale ale bunicului patern, care a murit când Mircea avea câteva luni. Nu s-au întâlnit, dar crede că de la el a preluat apetitul pentru muzica clasică și pentru „o viață relativ de boem”.

Când era mic, se întâmpla de multe ori ca părinții lui să lucreze ture de noapte, iar el să rămână cu bunicii materni. Astfel, Mircea a luat contact „cu lumea aceasta bătrânicioasă” de când se știe. Îi plăcea dintotdeauna să poarte discuții cu vârstnicii. De altfel, nu a avut vreodată rude de-o seamă cu el cu care să-și petreacă timpul.

Una din dorințele lui Mircea este să recupereze tot ceea ce se poate pe filiera paternă. Îl fascinează originile familiei sale, de exemplu, știe despre străbunica lui, Eugenia Gavrilova, că a fost născută prin 1913-1914. Era fiica unui director de școală din Izmail, familie de origine italiană, dar care a avut o istorie destul de zbuciumată. 

Familia ei a fugit la Constantinopol cu naționalitatea de italieni, nu chiar „italieni get-beget”, italieni grecizați, din sudul Italiei, unde a fost posesiunea bizantină. Au fost botezați de un preot grec, Luchianus, Gabriel Luchianus, apoi au ajuns în Rusia, unde au fost rusificați, iar până la străbunica lui, erau deja ruși, din Izmail, pe vremea aceea în regatul României. Ulterior, Eugenia a învățat la București și l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. Fiul ei, adică fratele bunicului lui Mircea, are carnetul ei de studentă cu semnătura originală a lui Iorga. 

Eugenia a predat limba rusă și a fost nevoită să lucreze și după pensionare pentru că soțul ei, fost colonel în Al Doilea Război Mondial, a avut probleme cu regimul comunist. Făcea zilnic naveta într-o haltă uitată de lume pentru a întreține toată casa de una singură. 

„Mă gândesc că a fost foarte dificil pentru ea”, adaugă Mircea.

Stră-străbunicul lui în schimb, Constantin Gabrielov, a corespondat cu Clubul de Șah de pe întreg mapamondul, iar Mircea a păstrat o colecție de timbre strânse de pe scrisorile de corespondență pe care le schimba cu aceste societăți de șah. S-a gândit că acesta ar fi fost un motiv pentru care părinții l-au înscris pe Mircea la șah încă de la grădiniță. 

Până în 2015, ambii bunici materni ai lui Mircea au murit. Mama lui, împreună cu alți doi frați, au decis să vândă apartamentul acestora. Pentru Mircea nu a fost ușor. Și-ar fi dorit ca lucrurile bunicilor să fie conservate pentru generațiile viitoare, să rămână la fel. În special pentru că bunicul era considerat cronicarul familiei.

În acest punct al vieții lui, Mircea se întreabă dacă pasiunile lui nu sunt de fapt un bagaj generațional. Întotdeauna au făcut parte din personalitatea lui, chiar dacă nu a putut să se exprime atât de repede și vizibil pe cât și-ar fi dorit. Părinții lui au încercat să cizeleze din când în când bucăți din identitatea lui, pe care le consideră prea excentrice pentru societatea actuală. Își doreau ca fiul lor să nu devină un expulzat al societății moderne. Așa vede acum lucrurile Mircea. Dar simte și că l-au susținut până la un punct. 

Mașina de cusut 

Primele lui iubiri au fost ceainicele din porțelan și locomotivele cu aburi, descoperite în desenele animate ale primilor ani de viață. L-a fascinat colecția de ceainice din Frumoasa și bestia. La trei ani, mama i-a cumpărat primele vase de ceai, din sticlă, pe care le-a păstrat până în ziua de azi. Se gândește cu multă recunoștință și colecția lui cu locomotive din serialul Thomas și prietenii, din tablă, pe care părinții i le-au cumpărat tocmai din Debrețin (Ungaria), direct dintr-un depozit cu jucării. 

Apoi a urmat obsesia pentru cultura Egiptului Antic și serii întregi de enciclopedii bogat ilustrate. La fiecare nouă pasiune, părinții lui investeau sute de lei în cărți, enciclopedii, jucării, figurine, Lego, statuete și bibelouri tematice. 

Pe la finalul clasei a opta, părinții au început să-și exprime cu adevărat reticența față de vestimentația de epocă afișată de fiul lor. Pe atunci avea o singură garderobă mai apropiată de ceea ce poartă astăzi, un fel de sacou redingotă, o pereche de pantaloni de stofă, o singură vestă și un joben de 100 de ani. Mama lui l-a condiționat să le poarte numai la ocazii foarte speciale, o ieșire la teatru, o zi onomastică „și cam atât”. 

Dar Mircea știe că părinții lui încercau doar să-l protejeze. 

„Să nu se ia lumea de mine, să nu fiu ridiculizat și așa mai departe. Pentru că de cele mai multe ori, omul când vede ceva din afara sferei sale de obișnuit tinde să se eschiveze și să reacționeze destul de nefavorabil. Chit că eu aș putea să spun că balanța e oarecum împărțită între părerile bune și cele rele.”

Timp de trei ani, Mircea a făcut slalom între două lumi complet paralele. Cea pe care o iubea, dar la care avea acces doar cu jumătăți de măsură, și cea care îl sufoca. 

Anul pandemiei 2020 a fost cel în care a renăscut. Cu ajutorul burselor de merit de la liceu, a reușit să-și crească colecția de piese vestimentare de epocă. Și-a strâns leu cu leu, ajutat ocazional și de fratele bunicului lui, și și-a cumpărat prima mașină de cusut, fără banii părinților. A investit într-o mașină de cusut portabilă din 1914, Singer. Mașina cântărea 30 de kg, el – 50. Acest detaliu nu l-a oprit. Nici faptul că a trebuit să învețe de la zero cum se coase, cum gândești o bucată de material, planul de lucru și execuția propriu-zisă. 

A învățat de pe Youtube, de la mai multe vloggerițe care explicau procesul. Oricum, altă sursă de documentare pentru croiul anilor 1850, nu avea. Trebuia să investească bani în albume, dar chiar și așa nu avea garanția că albumele veneau cu tipare, puteau fi doar simple gravuri. Iar Mircea nu e de acord cu improvizațiile: „Bun, gravuri găsești și pe site-urile bibliotecilor mari, Galica, în Franța, de pildă, dar un amator care n-a avut niciodată tangențe cu croitoria, cum să abordeze o simplă foaie volantă dintr-o revistă de modă de la 1860?”

Încă se consideră un amator în arta cusutului, dovadă că are o vestă cusută de el, „exilată, zdrențuită, vai si-amar”, făcută din materiale brute, pe care acum doar o atârnă în dulap. A fost purtată destul de mult la vremea ei, mai mult din mândrie, decât din rațiuni estetice.  Voia să imite un model din 1880, autentic, dar la momentul respectiv nu avea un element esențial pentru orice sacou și vestă de calitate: o întăritură din păr de cal. Aceasta ar fi dat un efect deosebit gulerului, cum sunt cele de la sacourile bespoke, care nu au nevoie să fie călcate și turtite; cusătura se așază de la sine. 

Începând cu finalul clasei a 10-a, de când și-a pus mașina de cusut în funcțiune, „mama n-a mai putut să comenteze nimic”, explică Mircea. „Oricâte observații mi-a fi făcut, oricât și-ar fi bătut gura, tot era degeaba, pentru că eu prin excelență sunt un încăpățânat. Până la urmă, tot așa mă îmbrăcăm”. 

Și a funcționat. Așa a început perioada colecționarului de epocă. Avea deja primul joben, primul ceas de buzunar mecanic, cumpărat prin clasa a 5-a, și o piesă de colecție de care e foarte mândru: un aparat foto codat din 1902 cu burduf din piele, comandat în clasa a 2-a, de pe Mercador, strămoșul OLX. Acum putea trece la nivelul următor: conservarea stilului de epocă. 

Ochelarii, prilej de mare ceartă în familie

Acum poartă o pereche de tip pince-nez, din francezul a ciupi nasul. Primii ochelari de acest fel i-a cumpărat de la un târg de antichități din Oradea, cu tot cu etui (husă). Ramarea era în condiții decente, o lentilă spartă, dar asta nu conta, pentru că l-au costat 15 lei. 

„Am devenit miop din clasa a VII-a. Nu mi s-au făcut ochelari decât abia în clasa a IX-a, deși aveam perechea respectivă de ochelari la îndemână și puteam să montez niște lentile pentru ei, ceea ce ne-a fi scutit de o cheltuială în plus pe rame. Mama n-a vrut să cedeze sub nicio formă”, povestește Mircea. 

E de părere că în familia lui există multe preconcepții și mituri despre perioada secolelor trecute. Că și-ar strica ochii de exemplu sau că „oamenii erau proști pe vremuri” și lucrurile de atunci nu mai sunt bune în ziua de astăzi. 

La începutul vacanței de vară dintre clasa a X și a XI-a, tot cu sprijinul bursei de merit, Mircea și-a montat prima pereche de ochelari de epocă. De atunci poartă numai pince-nez, dar nu pince-nez-ul lui Caragiale, pentru că, spune el hotărât, modelul acela este cel mai rudimentar și într-adevăr nu i-ar fi corectat pe de-a întregul vederea. 

„În schimb, (n.a. port) perechea aceasta pe care am atribuit-o Ecaterinei Teodoroiu. Ea e prima personalitate românească care îmi vine în minte, care a purtat modelul acesta în mod particular. Este avantajos pentru că nu alunecă așa des de pe nas. Și nici lentilele nu se depărtează. Rămân fixe. Și atunci mi-a rezolvat și astigmatismul și miopia.”

Când a venit la București mama lui a încercat să-i impună niște limite referitor la ce să ducă cu el în capitală. 

„Nu îți duci mașina de cusut, nu îți duci coșul de picnic, nu îți duci porțelanul și alte cele”, îi spunea mama lui. „E foarte radicală, ea crede că e foarte obscen, ba nu, că e foarte ridicol să te plimbi în tren sau în oraș cu un coș de paie împletit pentru picnic”, explică Mircea. 

Mircea spune ca ea și face ca el. Își suplinește „mofturile” după bunul plac tot din „subvențiile” venite din partea părinților lui, iar ei știu asta. „Să o spunem pe aia dreaptă, trăiesc pe spinarea săracilor mei părinți și pentru asta le sunt îndatorat până peste cap”, spune amuzat. 

Privește în gol câteva secunde. „Poate am fost prea radical”, intervine cu regret. „Familia e mândră de mine. De ce să mint? Toate aceste piedici până la urmă, pe care au încercat ai mei să mi le pună, nu au fost neapărat din rea voință, ci din gândul de a mă face să nu ajung un marginalizat. Adevărul fie spus, câți oameni au apetitul să digere asemenea lucruri?” 

Își iubește familia, dar nici nu ar renunța la cine este. 

Luluța. Când viața doare

Iubirea. Iubirea îi macină sufletul de mai bine de un an. Nu cutumele secolului XIX. Nu rigiditatea părinților lui, nu reacțiile oamenilor de pe stradă, ci Luluța lui dragă. 

Totul a început într-o excursie la Viena cu clasa, iar prin „clasă” ne referim la un singur coleg mai antipatic și diriginta lui Mircea. Trei domnișoare i-au atras atenția și au făcut cunoștință. Mircea, ca de obicei, a făcut o ușoară reverență, și-a dus mâna la joben și a aplecat ușor capul înainte, apoi s-a prezentat. Întotdeauna a căutat amiciția fetelor și crede că acest lucru se datorează în mare parte faptului că a fost crescut și înconjurat de multe figuri feminine, mai mult decât cele masculine. 

Le-a propus celor trei fete să petreacă cele trei zile de voiaj împreună și ulterior să întrețină relația de amiciție prin intermediul scrisorilor. Din perspectiva lui, angajamentul propus era serios, așa că s-a ținut de cuvânt. Întors la Oradea, le-a trimis o scrisoare dedicată tuturor celor trei. Fetele au citit-o. I-a răspuns apoi numai una dintre ele. 

Când a început această poveste, Mircea a scos din buzunarul interior al sacoului un portofel în care păstra o bucată de hârtie îngălbenită cu portretul pictat în guașă al unei tinere roșcate, cu părul creț.

„Cu… cu dumneaei… am început să țin… o corespondență” , spune sacadat. 

A păstrat și o șuviță din părul ei, pe care ar vrea să o înrămeze, dar nu oricum, pentru că rama e foarte rudimentară și greu de închis. Mai potrivită ar fi o broșă, cum aveau domnitorii prinsă pe uniformă. Mihail Sturza, de exemplu, atârna un portret în miniatură al Sultanului, ca să arate că e sub protectoratul său. Era la modă între secolele XVII-XVIII. 

Cei doi au corespondat activ, de două ori pe lună, începând cu sfârșitul lui 2019. Mircea i-a scris cel mai mult 40 de pagini. În 2020, au realizat că se iubesc, dar s-au ferit să o numească relație de amor. Și-au mai dat un an, ca să se risipească forța pandemiei, timp în care s-au văzut de două ori, din cauza restricțiilor sanitare. 

Luluța este un alint, un pseudonim pe care l-a preluat din opera Chirițele, de Vasile Alecsandri. În povestea originală Luluța e o copilă de 13-14 ani, cele două având în comun doar „acel șarm ușor feciorelnic, acea prospețime tinerească” în viziunea lui Mircea. Are o admirație deosebită pentru felul ei de-a fi. „E ca o gură de aer.”

2021 a fost un an memorabil pentru Mircea. S-au văzut mai des, cu mai multe ocazii, iar lucrurile păreau să urmărească o pantă urcândă. De la bine, la mai bine. În vacanța de vară au vizitat împreună zona Ardealului, Clujul, Sibiul și apoi Alba Iulia. 

S-au revăzut în octombrie – cu ocazia majoratului lui Mircea și în februarie, cu ocazia aniversării Luluței. Împlinea 20 de ani pe atunci. Acea ultimă revedere a fost momentul în care Mircea a simțit că relația lor a atins apogeul. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, își dorea ca Luluța să îi devină „consoartă”. Deja planificau o excursie la Timișoara cândva în aprilie, pentru o seară la operă. 

Fix după o lună de la cel mai fericit moment al vieții lui, Mircea a primit cu mare entuziasm o nouă scrisoare. Veștile din plic erau într-adevăr noi, dar complet neașteptate. 

„Mi-a pronunțat intenția de a lua o pauză de la ce înseamnăm noi pe plan romantic și inevitabil această pauză, așa cum am intuit de la bun început, s-a sfârșit cu încheierea definitivă a acestei relații amoroase.”

Relația s-a terminat două luni mai târziu de la momentul înștiințării, cu încă o scrisoare, timp în care îți amintește că a trăit cea mai groaznică perioadă din viața lui. Nu a existat nici o formă de comunicare între cei doi. Luluța s-a ferit să dea curs oricărei insistențe venite din partea lui Mircea, l-a asigurat într-o scrisoare viitoare. 

Mircea intuiește că ar fi fost vorba de un terț. Încă lucrează la o scrisoare dedicată ei și nu știe când va avea puterea să o termine. E omul care ține un inventar foarte precis al scrisorilor lui, pentru că întotdeauna scrie ciorne pe care le copiază ulterior. La fel face și cu temele pentru facultate, nu poate compune un text pe o tastatură. Are mania de a scrie caligrafic, care se îmbină desigur cu pasiunea pentru instrumentele de scris. Colecționează și penițe, condeie și tocuri. 

Astăzi se învinovățește că în ultimele șase luni ale relației lor, s-a complăcut „artificiilor digitale”, sunând-o pe Luluța pe meet, în loc să îi scrie scrisori ca până atunci. 

Până în decembrie 2021, Mircea a folosit doar un telefon Nokia cu butoane. Nu a fost niciodată adeptul tehnologiei, ba chiar o detestă, iar dacă școala nu ar fi fost online în acea perioadă, nu și-ar fi cumpărat un smartphone. 

Luluța era anul I de facultate, la arhitectură, înainte să se producă ruptura, iar apelurile lor au devenit din ce în ce mai dese. Două ore la final de săptămână, câteodată patru, ceea ce putea să devină ușor obositor pentru o studentă, remarcă Mircea. 

„Cred că m-am sabotat singur”, spune el.

Următorul răspuns din partea ei l-a primit la finele lunii mai. 

„Până atunci să spunem că m-am zbătut ca un muribund pe patul de spital, cât mai era omenește posibil. Să mă adun pe mine, să încerc să mă agăț de orice, să nu cad în groapă cu totul, să nu fiu tras în groapă și îngropat. Pe urmă am fost o carcasa umană”. 

A pierdut zece kilograme din cauza șocului, crede el, dar și o oportunitate de muncă ofertantă. Un magnat sponsoriza trei tineri dornici din Oradea să facă un curs de trei luni pentru a deveni ghid turistic. Ar fi fost acreditat să practice această meserie oriunde în țară, iar în perioada de practică dintre anii de facultate, în loc să lucreze ca voluntar la Organizația Oradea Heritage, care deține cele mai importante muzee și clădiri istorice din oraș, ar fi putut negocia un contact de jumătate de normă. A refuzat. Îl frământa și viitorul lui, nu știa unde ar fi mai bine să studieze. Era indecis între București și Cluj. 

„Se spune că timpul le acoperă pe toate. Discutabil. Timpul te face mai nesimțitor la durerile trecutului, vorba aceea, cât să tot mai ții doliu?”, se întreabă retoric Mircea. 

În camera lui încă are în fața cărților din bibliotecă o ramă cu poza Luluței pe scările castelului Huniazilor, făcută pentru albumul de clasa a 12-a. „Îngheța de frig la acea sesiune de poze”, adaugă Mircea. Luluța era îmbrăcată într-o ie albă, cusută de el. 

Consolarea

Mă asigură că nu a investit foarte mult în lucrurile pe care mi le-a prezentat. De exemplu, serviciul de ceai pe care îl aveam pe masă, respectiv zaharnița, ceainicul și latiera, au costat 100 de lei. Setul este adus din Bavaria, din 1914 și este „unul destul de fin”. Are forme neoclasice, cu decorațiuni Rococo, un pic atipic „dar pentru eclectismul de la începutul secolului 20, nu mă surprinde”, adaugă Mircea. 

De asemenea, pentru alt set de căni de cristal de culoarea cuprului, de această dată incomplet – înainte să îl cumpere, vânzătoarea a scăpat pe jos o cană – a plătit 200 de lei și a primit cadou și un polonic de argint. „M-am îndrăgostit pur și simplu de acest serviciu de cristal”, spune zâmbind. 

Are și un samovar de vreo patru litrii pentru petrecerile cu ceai pe care le ține în cămin. Din păcate, a fost dezamăgit de calitatea acestei piese. Nu-și merită banii. Picură din el aproximativ un litru la 10 minute. 

În aceeași lună a mai cumpărat un ceas, câteva plăci de gramofon, ceaiuri și cutii de ceaiuri de tablă. 

Mircea își păstrează toate obiectele de bucătărie în câteva dulapuri bine ordonate. Alți colegi de cămin au căni ciobite, fără o toartă, și beau nes frecat cu apă. El își începe diminețile cu câte o cană de ceai englezesc sau indian, Basilur, pe care îl bea din cești de cristal.