Ultima săptămână de liniște a nisipurilor

Printre hoteluri-mamut, construcții abandonate, restaurante cu lacătul pus, câini vagabonzi și localnici suspicioși, stațiunile de la Marea Neagră au un aer suprarealist atunci când sunt goale.

Absența oamenilor scoate în evidență contrastul dintre frumusețea plajelor și arhitectura comunistă opresivă a clădirilor decrepite, dar îți și permite să remarci că, dincolo de toate astea, în litoralul românesc există un potențial care nu e exploatat cu adevărat, care se pierde în spatele termopanelor albe, gunoaielor ascunse în dosul pensiunilor, mirosului de hamsii și muzicii de la terase și beach baruri.

Stațiunile românești ar putea fi chiar frumoase.

În ultimele zile de liniște de dinainte de startul sezonului 2020, fantoma litoralului care ar fi putut să fie s-a arătat călătorului norocos și nostalgic după ceva ce, de fapt, n-a fost niciodată.

Vama Veche pare singura stațiune care se schimbă de la un sezon la altul, care se adaptează, cu flexibilitatea unui organism viu, la nevoile oamenilor care o vizitează aproape an de an.

E și singura unde am găsit oameni, deși e greu de zis unde mănâncă și unde dorm. Unii ne-au cerut o țigară și ne-au întrebat dacă avem chef de vorbă. Alții lucrau de zor la construcția teraselor, și depănau amintiri despre cum era Vama pe vremuri, înainte să se apuce lumea s-o salveze.

Dar adevărul este că, după ani de zile în care lumea s-a tot chinuit cu proiectul ăsta, Vama Veche pare să se fi salvat singură.

Ceea ce nu se poate spune și despre celelalte stațiuni din sudul litoralului românesc.

În special despre Saturn și Venus, care sunt la fel de deprimante goale cum sunt și în miezul verii, pentru că oricum nu se schimbă mare lucru în ele de la an la an.

Și-ar putea fi salvate, cel mult, doar de o apocalipsă care să mai facă loc și de oameni printre construcțiile de beton care le sufocă.

De fapt, Cap Aurora are un iz aproape grecesc și ar putea fi o oază de liniște între două stațiuni gălăgioase, Venus și Jupiter, dacă plaja ar fi mai îngrijită.

Micul drum (ocazional îngustat la o singură bandă) care leagă Saturn de Olimp, paralel cu marea, ar putea fi un traseu minunat de plimbare, dacă vara n-ar fi ocupat de mașini parcate.

Plajele mai mici, din satele de la malul mării, ar putea fi refugiile perfecte pentru cei care fug de aglomerație, dacă oamenilor nu le-ar fi teamă că prin simpla lor prezență nu le-ar transforma în viitoare puncte fierbinți pe hărțile dezvoltatorilor imobiliari.

Pe litoralul românesc, ar putea găsi fiecare câte ceva: și familiștii, și hipioții, și clubberii, și toți ceilalți oameni care nu-s nimic din toate astea sau sunt toate la un loc.

Dar litoralul românesc nu este litoralul care ar fi putut să fie.

Este, din păcate, locul de care fug mulți români, speriați de kitsch, de prețurile exorbitante, serviciile proaste, mizeria și aglomerația născute din lăcomia afaceriștilor din turism. Și este locul în care nici pandemia nu îi va ține pe mulți români care, chiar și vara asta, abia așteaptă relaxarea restricțiilor ca să fugă în Grecia sau în Bulgaria.