Tristețe. Boală. Copilărie

Un copil blond cu frizură spartană muncește o bicicletă, pedalând în sus pe-un dâmb bătucit. Pe sub drum curge o vale. Copilul se înclină în stânga, lasă picioarele să atingă pământul, iar scaunul bicicletei îl bate în umeri.

Învârte de vreo două ori prin gură acadeaua pe care o ține în colțul buzelor, și-l aud cum soarbe saliva dulce.

Printre crengile moi de sălcii și meri, soarele e fierbinte și trebuie să duci mâna la ochi.

În capătul drumeagului, te trezești într-un roman rusesc: o liniște în care nu scormonesc decât găinile, un parc șerpuitor care te duce într-un domeniu retrocedat, apoi un castel părăsit și lungi anexe, neutre ca orice clădire comunistă.

Suntem la Ilișua (județul Bistrița-Năsăud), în spitalul-cămin pentru copii proveniți din familii cu risc de TBC.

67 de copii, cu vârste de la grădiniță la liceu, sunt internați, fără să fie bolnavi, într-o instituție care se numește „preventoriu”.

*

În mod normal, sâmbăta e zi de baie generală. Copiii se spală zilnic pe față, pe mâini, la subsiori și în zonele intime, dar, de două ori pe săptămână, sunt șurluiți din cap până-n tălpi.

Apoi se îmbrăcă în haine curate, cu marginile un pic scrobite de la prea multă purtare, și își vâră picioarele în ghete de iarnă, cu șireturi dezlegate.

Așa ar fi fost o dimineață obișnuită de sâmbătă. Dar, astăzi, baia se amână.

În sala de mese a cantinei e furnicar – profesori, asistente și copii. Se face un team-building cu elevi care au venit de la școala din Căianu Mic pentru „Ziua bună – Ziua voluntarilor mici”, eveniment organizat de Asociația Tășuleasa Social.

Toți copiii de la preventoriu au primit creioane și carioci, foarfece, plastilină și hârtie colorată. Cei mici zburdă printre picioarele adulților ca niște bosoni, fac inimioare roz, coșulețe cu fructe și alte asemenea.

La mesele alăturate, cei trecuți de clasa a VI-a, majoritatea băieți, mâzgălesc niște foi, doar ca să nu li se reproșeze că nu intră în joc.

Sunt prea mari pentru inimioare.

„Copiii de la preventoriu sunt izolați de familii, fiind contacți TBC. Deci, noi trebuie să prevenim îmbolnăvirea. Ei sunt trimiși de dispensare, dacă se constată că au fost în contact cu persoane bolnave. Cei mai mulți vin din familii dezorganizate”, spune Saveta Dobrincan, asistenta șefă de la Ilișua.

Se gândește puțin și adaugă: „… Da, părinții îi mai vizitează, le mai aduc un pic de căldură sufletească”.

*

Petruța lipește de faianță o inimă înăuntrul căreia o mână contabilă a scris: „Vă iubesc, doamna Mariana”.

Doamna Mariana, îngrijitoare la preventoriu, e „foarte sufletistă” (zice o colegă). Are o față plină, încadrată de cârlionți subțiri. Petruța îi ajunge până deasupra genunchilor, cu șepcuța care-i atârnă ca unui pitic.

Are 6 ani, dar statura ei e comparabilă cu a fratelui ei, Denis, care are abia 3. Așa e soiul lor, ni se spune, și părinții or fi și ei mai mititei.

Bunica și bunicul lor au murit amândoi de TBC. Părinții trăiesc în satul Ilișua, dar nu-și permit să-i țină, așa că au acceptat să-i lase în vecini, la preventoriu.

Rezumatul unei vieți sună foarte sec aici.

*

Marius Pop împlinește 16 ani peste două luni. E vârsta la care serviciile de „prevenire” se termină brusc, conform legii. Va trebui să plece la liceu și, cel mai probabil, se va întoarce în mediul de care se presupune că a fost, până acum, protejat.

Împreună cu el, internați la preventoriul Ilișua, are patru frați: Flaviu (13), Gabi (12), Maria (8) și Mihai (6). Au avut o vecină care suferea de TBC, și acesta e motivul pentru care se află aici. Dar se poate să fie doar un pretext al unei familii sărace, care nu-și poate crește copiii.

Marius e blond și lung: a crescut ca o trestie. Fizionomia, mâinile și picioarele îl trădează. Arată ca un adult, dar e încă un copil. Îmi spune că abia așteaptă să plece. Se va întoarce lângă Turda, unde e și familia sa. Vrea să intre la un liceu agricol.

„Aici mereu trebuie să am grijă de frați, că sunt ăștia mai mari care-i bat…”, spune Marius, îndoind o bucată de hârtie colorată.

Mirela Goron e profesoară de biologie. A lucrat doi ani la preventoriu, din 2002 în 2004. Acum trăiește la Căianu Mic și și-a adus elevii în vizită.

„Ne-am gândit să facem o bucurie. Iar copiii noștri, care au de toate, trebuie să înțeleagă că sunt și altfel de copii. E greu de lucrat aici, la preventoriu, pentru că acești copii se atașează de tine. Trebuie să fii în primul rând om și pe urmă profesor”, spune Mirela Goron.

Sunt lipicioși, așa îi descrie și una dintre asistente pe copiii de la Ilișua. Simt nevoia să fie îmbrățișați, să aparțină cuiva, să nu fie doar „mediu social”, cum li se spune în limbajul administrativ.

La Preventoriul din Ilișua muncesc un medic, 6 asistente, 8 infirmiere, 2 îngrijitoare, bucătari și spălătorese. Dacă n-ar fi mirosul de spital și interdicția de a ieși din perimetrul parcului, ai putea crede că ești într-o tabără.

Dar paturile sunt de spital, camerele sunt niște saloane, iar copiii sunt, de fapt, internați. Aici fac și școala primară, și gimnaziul.

Nu au trecut, ci doar un prezent comun. Psihologul vine o dată pe săptămână. Iar angajații le mai aduc, uneori, prăjituri de casă.

Periodic, copiii de la Ilișua sunt testați pentru tuberculoză.

Dacă răspunsul la testul IDR (injectarea de tuberculină pe fața internă a antebrațului) este o indurație (zonă palpabilă ridicată sau umflătură) de peste 15 milimetri, atunci ei intră în cure preventoriale de una, trei, șase sau 12 luni.

În perioada curei li se administrează zilnic 100 de grame de hidrazidă.

„Îmi luam cele opt pastile de hidrazidă cu oroarea și repulsia cu care-aș fi înghițit opt semințe de viermi de mătase”, scrie Mircea Cărtărescu, în romanul Solenoid, despre perioada petrecută în preventoriul de la Voila (județul Prahova), desființat între timp.

Opt copii de la Ilișua au intrat anul acesta sub supraveghere, după ce „balonașul” de sub piele li s-a umflat mai mult decât era normal.

În spatele curții de la preventoriu doarme un cal bătrân și roșcov. S-a așezat pe-o parte – o lene molipsitoare – și-i mai face soarelui cu ochiul.

„Erau niște nemți care ne ajutau cu rechizite, cu tot ce era nevoie. Dar mai apar probleme, știți cum îi românul… S-o dus vestea despre român că, dacă-i dai un deget, îți ia toată mâna. Și că multe lucruri ce le-am primit poate nu o ajuns la copii. Și în propoziția asta v-am spus tot.

Atunci, ei au dat înapoi. Și de doi ani ne-am trezit fără ajutoarele astea. Dar nu murim! M-am dus la niște patroni și le-am zis: – Domnule, dă-mi trei milioane! – Pentru ce? – Să-mi cumpăr creioane și caiete la copii! Mi-a dat. Uite, trăim și nu ne plângem.”

E învățătorul Ioan Costin, care predă la preventoriu de 8 ani.

Copiii sunt dificili, unii nu pot evolua, dar, pentru două fete de la el din clasă – zice Costin -, s-ar trezi și la 3 dimineața dacă ar avea nevoie de ceva.

Mirosul nu înșală. Aluneci în timp pe nesimțite: vopseaua de ulei, mobila veche cu luciul căzut, clorul din băi și din saloane, fiertura de legume și fasole care a aburit geamurile bucătăriei și care iese pe sub uși, anunțând ora prânzului.

Nando e un prichindel care ne caută șmecher cu ochii. E a treia generație din familia lui care crește la preventoriu. Și mama, și bunica lui au copilărit pe aceste coridoare.

Asistenta-șefă, doamna Saveta, îl trage lângă ea să-i șteargă nasul: „Suflă!”.

Copiii sunt crescuți de personalul preventoriului. Unii se implică mai mult, alții, mai puțin, după disponibilitatea sufletească. Au și copiii lor acasă.

În mod normal, un copil e internat la Ilișua pentru un an. Iar internarea se tot prelungește: încă un an și încă unul.

Potrivit statutului, Preventoriul oferă servicii medicale pe zile de spitalizare și are buget propriu, adică își decontează procedurile de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Bugetul pentru un copil internat este de 62 de lei pe zi de spitalizare, sumă care include cheltuieli cu hrana, curentul, apa și salariile personalului.

În 2008, bugetul a fost plafonat. Hrana zilnică a unui copil – trei mese și două gustări – nu poate depăși valoarea de 7,8 lei.

În aceste condiții, conducerea preventoriului mai reușește să asigure mesele doar datorită unor fundații, a căror contribuție este de aproape 50%.

În România au rămas două asemenea instituții, una la Ilișua și una la Deleni, în județul Iași. Celelalte au fost desființate.