Maria Orban - Oameni mari: Trista și absurda existență a oamenilor mari

Divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe posibile ale vieții de adult. Momentul în care lumile se năruie, pereții se surpă peste tine și te trezești singur supraviețuitor al unei realități goale. Totul este posibil, dar totodată nimic nu pare posibil. Un corp încă viu care adăpostește pe dinăuntru un cadavru, al celui lăsat în urmă. 

O traumă pe cât de profundă, pe atât de discretă, ba uneori chiar invizibilă. Cicatricile ei sunt pe dinăuntru și din exterior nu le vei putea ghici niciodată adâncimea. Uneori nici chiar cel afectat nu le știe adâncimea reală.

Circula pe Facebook la un moment dat o memă cu actori de comedie și alți artiști care s-au sinucis, în ipostaze în care râd și par extraordinar de fericiți, titrând „depresia arată și așa”. M-am gândit automat la asta citind cartea Mariei Orban.

Oamenii ei mari sunt niște oameni triști, alienați, în care fricile și anxietățile s-au infiltrat ca apa în ziduri și tot ca ele se descompun și dărâmă, dar din afară totul pare normal.

Cum definim normalitatea? Normalitate există și în război și ororile din cadrul lui pot trece drept normalitate în context. Aici avem o problemă și problema aceasta este centrală în cartea Mariei Orban, încercarea de găsire a normalității, căci echilibru e mult spus.

Rucsandra, personajul principal din Oameni mari este o femeie de 30 și un pic, profesoară de literatură, care, după o căsnicie de șase ani și o viață pe care o credea așezată, află că Seba, soțul ei, este îndrăgostit de altcineva și vrea un divorț.

Pe fondul altor traume, din copilărie, produse de conviețuirea cu tatăl alcoolic și potențată de relația dezastruoasă pe care o are cu mama sa, universul Rucsandrei intră într-un vârtej de atacuri de panică, confuzie și decizii pripite care o conduc înspre ceva nou, necunoscut și cu atât mai înspăimântător.

Remarcabilă senzația de naturalețe a stilului și a poveștii Mariei Orban. Totul curge, uneori cinematic, alteori pur și simplu ca o discuție pe care o surprinzi între niște cunoștințe și totul este recognoscibil. De la atitudinile personajelor la acțiunile lor, la context și decor, totul este familiar, senzația este una de intimitate împărtășită, cititorul devenind pe parcurs prietenul și confidentul Rucsandrei, pentru că este aproape imposibil să  nu empatizezi cu ea.

Și cu toată duritatea temei, povestea este una caldă, este despre normalitate, cum ziceam, dar nu normalitatea aceea în care totul este bine și frumos, ci aceea adevărată, în care oamenii plâng, sunt descumpăniți, nu știu ce să facă, se simt fără viitor și speranță și apoi, brusc, totul capătă o curgere și un sens și tot răul și toată apăsarea din interior se transformă într-un soi de muzică ce îți ia corpul și-l mișcă într-un ritm al supraviețuirii.

*Maria Orban, Oameni mari, Nemira, 2020