Când organizezi un festival într-un oraș mic, te lovești de slaba finanțare. De multe roluri cu care ești nevoit să jonglezi. De stres, disperare și uneori, neputință. 

Primești, însă, la schimb o satisfacție cum nu mai e alta pe lume. Te lovește atunci când vezi cum, în plină ploaie, cei cinci sute de oameni pe care i-ai adunat într-un luminiș cântă cu forța unei mulțimi de cinci mii. Când auzi de la artiști consacrați: „Am venit cu așteptări mici, dar ce faceți voi aici e foarte tare!”

Autoarea, în încercarea de a face story-ul perfect pentru pagina de Instagram a festivalului, 2022

Când vezi cum voluntarii tăi, liceeni din Vaslui cu visuri de a cuceri lumea, sunt primii care ajung în perimetrul festivalului și ultimii care pleacă. Când întâlnești pe cineva din alt oraș, care vine la festival de ani buni, și te compară cu o „Vama Veche (aia pe bune, după care plânge toată țara) de trei zile”. Când îi privești la final pe colegii de echipă, toți cu multe nopți de somn lipsă, și vă zâmbiți: A ieșit și ediția asta. Când realizezi că, în ciuda tuturor piedicilor, existați ca festival de 13 ani și la anul îi faceți buletin. 

Cam așa sună experiența mea cu Open Camp Vaslui – festivalul care există în orașul meu natal din 2010, care mi-a definit anii de liceu și pe care îl organizez de trei ani încoace. 

Cum arată, mai exact, un festival la Vaslui?

Ca să-nțelegi, e important să afli întâi de unde a pornit. Open Camp s-a născut, pe vremea când eu aveam numai 10 ani, dintr-o nevoie. Cea a unor tineri care stăteau la Secu’ (numele uzual pentru o mică piață publică din Vaslui, aflată în fața clădirii unde pe vremuri, era sediul Securității – acum, al Inspectoratului de Poliție) de ceva mai mult decât peturi de bere și muzică la mp3.

Câțiva din ei și-au asumat un pariu: că pot face un festival de trei zile fără niciun fel de buget, într-un loc în aceeași măsură accesibil și potrivit pentru un festival – Poligonul de Tir Paiu, cum i-a rămas numele. E un mic luminiș aflat la zece minute de mers cu mașina de centrul orașului. 

Poligonul de Tir Paiu, înainte de festival

Ce să vezi, le-a ieșit. Ba chiar prima ediție, din 2010, a fost și prima ediție internațională: în foișorul care ținea loc de scenă au cântat două trupe de punk din Germania care, întâmplător, se aflau în zonă. Intrarea a fost gratuită, n-a existat decât un sponsor, un stand cu mâncare, unul cu băuturi și o mână de tineri care s-au adunat în pădure ca să se bucure de muzică. Un fel de majorat ad-hoc de trei zile, cu muzică live.

Ca orice alt eveniment, a crescut organic, în timp. Din 2016, Open Camp înseamnă cam o săptămână de evenimente, de obicei în jurul începutului lunii august: concerte în oraș, seri de film în parteneriat cu SFR, festivalul de la Iași, videomapping pe clădiri din oraș, tururi pentru cicliști sau motocicliști, street art în diverse puncte unde permit autoritățile (am cucerit, până acum, penitenciarul și skate park-ul). Ce încape sub umbrela unui mic festival local? Multe. Tot ce îți propui și îți permite bugetul să realizezi.

Mural realizat la Penitenciarul Vaslui, în cadrul proiectului „O pată de culoare” 2016

Aproape toate acestea se întâmplă ca preambul la cele trei zile de festival propriu-zis, care, cu excepția anului fatidic 2020, au loc de 13 ani la Paiu. Fiecare seară are specificul ei muzical: prima e mereu seara de hip-hop, cu un loc special păstrat mereu pentru scena locală – pentru că da, în Vaslui există o mișcare de cultură hip-hop, una deloc lipsită de istorie și substanță. A doua, seara cea mai aglomerată de obicei, e dintotdeauna seara de rock. Iar ultima se învârte între alternativ, folk și, în fine, orice poate să-ți aline sufletul după trei zile de scandal. 

În aceste trei zile, oricine poate să vină și să-și instaleze, gratuit, cortul în poligon, în limita spațiului disponibil. Nu există o zonă demarcată de camping. Atâta timp cât nu încurci pe nimeni, ești liber să-ți pui cortul unde vrei. Atâta timp cât plătești un bilet sau un abonament, ești de asemenea liber să intri cu ce vrei (dar ai grijă, la fel de liber ca tine intră și polițiștii în civil). Acesta e cuvântul cheie, spiritul acela care diferențiază Open Camp de majoritatea festivalurilor din țară: aici ești liber.

Ceea ce diferențiază Open Camp de alte festivaluri e spiritul liber pe care l-a menținut în timp, chiar dacă festivalul a crescut de la an la an, iar costurile la fel

Este, sales wise, un lucru bun toată libertatea asta? Sigur că nu. Îți dă dureri de cap, uneori, ca organizator? Sigur că da. Dar dacă n-ar fi așa, Open Camp pur și simplu n-ar mai fi Open Camp. 

Sigur, toate festivalurile sunt despre oameni – fiecare cu publicul și energia sa specifică. Doar că mare parte din ele sunt, în aceeași măsură, business-uri (nu că asta ar fi ceva rău). Open Camp nu s-a încadrat niciodată aici. Biletul e 50 de lei pe seară iar abonamentul 100 de vreo patru ani (înainte, erau și mai puțin), indiferent dacă pe scenă a urcat S.A.R.S. (2019, epic) sau Fără Zahăr. De ce? Fiindcă pentru un adolescent care stă vara la Secu’, și acei 100 de lei pot însemna mult. Iar Open Camp, cum am scris mai sus, a fost creat de niște tineri din ăștia și pentru niște tineri din ăștia există în continuare. 

Cine vine din alte părți ale țării, vine pentru că e ceva autentic acolo. O autenticitate care desigur, vine la pachet cu niște minusuri: nu ți se oferă cort, trebuie să ți-l aduci și montezi singur. Nu există dușuri, PoS-uri și nici prea multe varietăți de mâncare pentru vegetarieni. A, și la 10 dimineața s-ar putea ca unicul loc cu cafea din poligon să nu fie deschis. 

Acestea fiind spuse, un festival-goer aclimatizat la Untold, Electric sau SummerWell s-ar putea să nu supraviețuiască în habitatul de la Open Camp Vaslui :) Dar dacă e dispus să renunțe la elementele acestea de confort, s-ar putea să descopere frumusețea unui alt fel de festival. Un anitfestival, dacă vreți.

Treaba se face cu oameni” 

E vorba de duh după care funcționează bucătăria internă a festivalului. Îi aparține lui Ciprian, singurul care, dintre toți acei tineri de la început, nu s-a făcut om (atât de) serios și s-a ținut de făcut festival la Vaslui. Nu degeaba, în oraș i se mai zice „Frenetic”. Deși la prima vedere pare cel mai calm și așezat om, are o rezervă de energie și o poftă de „a face” mai degrabă specifică celor 20 de ani ai mei, decât celor 36 ai lui. 

Ciprian Hordilă (stânga) e cel care a ținut Open Camp în viață tot acest timp și care l-a crescut, în timp, de la un festival de muzică la o săptămână de evenimente culturale în Vaslui

El e cel care a menținut Open Camp în viață și care, în timp, a adus sub umbrela festivalului tot ce s-a putut în materie de activități recreative și culturale care lipseau în Vaslui. Asta, să ne înțelegem, pe lângă propria-i viață profesională, care n-are legătură cu organizarea de evenimente. În viața de zi cu zi, Ciprian e stabilit în Iași și lucrează ca manager regional al unui lanț de librării. 

Festivalul gravitează, într-un fel, în jurul lui. Sunt sigură că el va strâmba din nas citind asta, dar așa e. Ciprian e rotița care leagă toate piesele într-un mecanism fragil. Iar dacă i-am descoperit vreo armă secretă, lucrând cot la cot cu el, e aceasta: „Treaba se face cu oameni”, iar Ciprian știe să-i adune în jurul lui pe cei potriviți, să le pună în valoare abilitățile și să-i țină aproape.

Teatrul de Vară Vaslui, un spațiu pentru evenimente care stă închis aproape mereu. Așa arăta la proiecția filmului „Balanța”, în cadrul „SFR la Open Camp Vaslui 2022”

Ca să-i numesc doar pe câțiva din cei care fac, în prezent, Open Camp posibil: E Petrush, omul bun la toate prin definiție, care știe să meșterească un trenuleț de plimbat copiii prin pădure la fel de bine cum știe să facă sonorizare sau să apostrofeze vreun polițist care nu știe legea în baza căreia acționează. E Andi, care ar putea să-ți tragă cabluri de curent și pe Himalaya, dacă i-ai cere asta. E Irina și echipa ei de zâne, care asigură doza de cofeină pentru petrecăreți și încropesc an de an câte un colț instagramabil în poligon. E o echipă de voluntari care, după ce și-au pierdut vocile la concert, fac lună în poligon. Sunt Ecaterina și Vlăduț, care se ocupă de stage management și care se pot confrunta cu cele mai excentrice pretenții de artist și tot o scot la capăt. 

Și apoi sunt eu.

Salut, sunt Mălina și îmi place să jonglez

Mi-e dificil să descriu precis ce fac eu în cadrul acestui festival. Dar hai să încercăm. Pe scurt, sună cam așa: tot ce e nevoie și nu poate acoperi altcineva. 

Fiind zoomeriță și deci, nativă a rețelelor sociale, mi s-au pus în brațe paginile festivalului pe principiul: „Fă-ți de cap!”. Cum în ultimul an am lucrat remote, mi-am permis să stau cât timp a fost nevoie la Vaslui ca să depun hârtii și să (încerc să) conving, al treisprezecelea an la rând, reprezentanți ai administrației locale că avem nevoie de suportul lor. Sun sponsori, răspund la mailuri de la trupe când colegii mei nu-s pe fază. Sunt mezina în echipa de organizare și până acum, am umplut orice mic spațiu care a rămas gol.

Când am început să fiu voluntar, Open Camp era mult mai mult despre distracție, decât despre muncă, pentru mine

Ce am enumerat mai sus intră în perioada pre-festival. Atunci, la fața locului, sunt un titirez. Ba un story pentru Instagram, ba cu echipa de voluntari pe care o coordonez, în backstage cu un contract de semnat sau discutând cu un participant care are o problemă.

Maximul l-am atins anul acesta, la cele trei seri de film devenite deja tradiție ca warm-up pentru festival. Am avut-o invitat special pe Maia Morgenstern. Pentru dumneaei am fost în aceeași zi organizator, sunetist și jurnalist. M-am asigurat că avem tot ce trebuie pentru one woman show-ul pe care îl aveam în program. 

Dar când am prins o privire disperată de la omul de la sunet, care avea doar o oră la dispoziție să învețe spectacolul, m-am dus lângă el. Am repetat, am deslușit ce era de făcut împreună, am transpirat alături de el în timpul spectacolului. A ieșit bine. După, am ținut loc și de reporter pentru presa locală și i-am luat interviu actriței, pentru că nimeni din redacție nu se simțea, aparent, „suficient de pregătit” (aviz la discuția despre starea presei locale din România). 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Sună mult? E mult. Și oricât de distractiv ar fi, jonglatul cu roluri și presiunea imensă care vine din faptul că multe lucruri depind de tine (sau așa simți tu), te face să clachezi. Am pățit-o tot anul acesta, când veneam în fugă de la intrarea în poligon, unde ținusem locul omului de la bilete, ca să rezolv nu știu ce problemă. Îmi zvâcneau tâmplele de stres, dar pe scenă era OCS, cu o mulțime de vreo două mii de oameni în față care cântau în cor clasica „2ouă beri goale”. 

M-a lovit un plâns de toate zilele, venit dintr-o combinație între acele multe ore de somn care-mi lipseau și realizarea că momentul acela frumos, trăit de atâția oameni care au venit la festival, mi se datorează, în parte, și mie. Și că ar trebui să mă bucur mai mult de chestia asta. 

Cum a început legătura mea cu festivalul

Prima dată când am ajuns la Open Camp a fost fix în vara dinainte să intru în clasa a noua. Primisem acordul părinților să merg la festival cu câțiva prieteni, pentru o seară, ca să prind Fără Zahăr – trupa cu ale cărei piese dădeam un show la fiecare petrecere în familie. Sincer, nu-mi aduc aminte decât senzația ciudată de a fi într-o mulțime, la un concert, în Vaslui. Și nu la zilele orașului. Anul următor, intrată la liceu, m-am înscris ca voluntar și practic, de atunci nu m-am mai desprins. 

Aș minți să spun că era treabă serioasă ce făceam în cadrul festivalului la început. Ca voluntar, nu aveai atribuții foarte bine definite. Făceai atât cât simțeai, dădeai o mână de ajutor dacă puteai. Lipeam afișe prin oraș înainte de festival, mai stăteam pe la intrare, mă strecuram în fața scenei la un concert care-mi plăcea – în principal, mă distram. Dar la finalul serii, pentru că voiam să simt că merit ecusonul pe care scria „voluntar”, eram prima echipată cu saci și mănuși, la curățenie. Nu era mult, dar aportul meu conta la bunul mers al festivalului. Iar cineva s-a asigurat că știu bine chestia asta: Ciprian.

Pe atunci, pentru mine el era acest tip fără vârstă, de care nu știam exact cu ce se ocupă, dar la care toată lumea de la festival venea cu întrebări. Era ca o fantomă, peste tot și nicăieri, uneori relaxat, cu o bere în față, alteori încruntat și stresat. Printre toate pe care le avea de făcut, își făcea timp și venea să vorbească cu noi, puștimea cu badge-uri de voluntar la gât. Bine, nu prindeai mai mult de zece minute de conversație fără să-i sune telefonul. Pe atunci mi se părea că e prietenos fiindcă e curios de „tinerii de acum”, cum erau atâția adulți. Era și asta, dar era și un fel de scouting pentru viitorii oameni de bază ai festivalului.

Ne-am împrietenit. Am început să aflu inside-uri de prin backstage (ceea ce mi se părea foarte cool la început, până să-mi demonteze imaginea despre unii artiști puși pe piedestal), să fiu consultată pentru line-up și idei de activități pe timp de zi. Am început să alerg prin oraș, înainte de festival, să iau sau să predau hârtii pe la instituții. Să fac bugete și afișe pentru câte un proiect. Să-l bat la cap pe Ciprian să-mi dea bani ca să cumpăr materiale și să fac, cu colegii voluntari, decorațiuni și indicatoare pentru poligon. Și să aflu tot de la el, la câte un foc de tabără de după festival, cum de există Open Camp și ce planuri sunt pe mai departe. 

Sfârșitul mult dorit care n-a mai venit

În liceu, verile mi le-am petrecut și eu tot la Secu’. Am simțit plictiseala aceea resemnată care plutea în aer. În afară de cele trei zile de festival, orașul era mort. Cam de aici a pornit și motto-ul festivalului: „Trei zile cât o vară. O vară cât un an”. Pentru mine, ca adolescentă în Vaslui, fix așa se simțea. 

Odată ce am bifat clasa a noua și descoperirile aferente – țigări la bucată, majorate și beții, prima dată în Vamă, prieteni noi, iubiri și drame – dorul de ducă mi s-a instalat în suflet. A tot crescut, pe măsură ce anii treceau și prietenii mei plecau, rând pe rând, la facultate. Visam la momentul acela glorios când voi pleca și eu, fără să mă mai uit înapoi. Când o să fug de orașul prea mic pentru ambițiile mele și prea plictisitor pentru imaginea de est sălbatic pe care i-o crease mass-media.

N-am ratat nicio ediție de Open Camp, în cei patru ani de liceu. Cu fiecare badge de voluntar pe care îl adăugam la colecție creștea și atașamentul, și responsabilitatea mea față de festival. 

Am păstrat fiecare badge de la Open Camp. Singurul care lipsește e cel din 2020, anul în care am devenit organizatoare

S-a nimerit ca, în 2019, Open Camp  să coincidă parțial cu admiterea mea la facultate. Aceea a fost cea mai mare ediție, ca line-up și ca număr de participanți. Normal, festivalul împlinea 10 ani. A fost și ediția la care eu am contribuit cel mai puțin, fiindcă eram concentrată pe bac și admitere. Însă cum am ieșit din sala de examen de la Universitate, am știut că locul meu e acasă, la ceea ce credeam că va fi ultimul meu Open Camp. 

A fost ediția la care m-am bucurat și am suferit cel mai mult. Dimineața de luni de după festival m-a prins tot în poligon. Veniseră rezultatele de la admitere. Nu intrasem. Am plâns, cred, vreo patru ore în continuu – un record personal. Vedeam, printre lacrimi, cum se demontează scena, cum ultimii participanți își strâng corturile, cum dispar, rând pe rând, toate urmele festivalului. Și odată cu ele, ceva se rupea și din mine. Încrederea aia de copil silitor și ambițios, că dacă-ți faci un plan și îl urmezi conștiincios va ieși fix așa cum vrei tu. Tough luck, prințesă.

Vederea din postura de sunetist la one woman show-ul Maiei Morgenstern din cadrul „SFR la Open Camp Vaslui”, 2022

Acela a fost, într-adevăr, un sfârșit, numai că nu cum mi-l imaginam eu. Am intrat, până la urmă, la facultate după reatribuiri, și am plecat la București. Dar legătura mea cu festivalul și cu orașul natal nu s-a terminat. Nici măcar etapa vieții în care să locuiesc în Vaslui nu era gata. Imediat a venit 2020 și pandemia m-a propulsat din începutul meu de viață bucureșteană înapoi în provincia provinciilor, cum ajunsesem să-i spun (ca să le arăt necunoscuților că nimeni n-are glume mai bune despre Vaslui decât vasluienii).

Confuză pe mai toate planurile, cu visul marelui oraș băgat în carantină pe perioadă nedeterminată, simțeam o nevoie disperată să fac ceva care să conteze. Cum ar fi? Să fac o ediție de festival când mai toată industria de evenimente e în stand-by, să zicem. Fix asta s-a întâmplat. 

Open Camp a marcat și ediția a XI-a, în 2020, mai mult sau mai puțin de hatârul meu. „Facem, dar îți asumi”, mi-a spus atunci Ciprian. Așa am ajuns să-mi petrec lunile mai și iunie prin birouri și săli de ședință sau în apeluri cu diverși reprezentanți ai autorităților. Și cu Ciprian pe speed dial pentru sprijin. 

Open Camp 2020, ediție pandemică

Într-un moment în care lumea era numai moarte și apatie, chestia asta mă făcea să mă simt în viață.

A fost cea mai bizară ediție. Singura care a avut loc într-o parcare, nu în natură. La care s-a stat pe scaune. Singura fără nici măcar o bere desfăcută. Evident, am ieșit în pierdere. De la aproape 5000 de participanți pe seară în 2019, la puțin peste 300, cumulat în toate cele trei seri, în 2020.

Open Camp 2020, ediție pandemică

Dar cumva, a meritat. Pentru bucuria (cu un ușor iz de nebunie) din ochii artiștilor care ne spuneau că nu se așteptau să mai urce pe scenă în anul respectiv. Pentru entuziasmul acelor puțini participanți care au venit și care dansau pe scaune, cu masca peste zâmbet. O imagine pe care n-am s-o uit, dar pe care nici că mi-aș dori s-o revăd. 

A fost cel mai bizar Open Camp, dar poate și cel mai necesar. Pentru mine, cel puțin. Aceea a fost ediția la care mi-am dat seama că legătura mea cu festivalul nu s-a terminat, ci abia începe. A fost ediția la care am devenit organizator și, ironic, singura de la care nu mai am badge-ul.

Vaslui, mon amour. Și pașii săi mici spre mai bine

De atunci, festivalul e cordonul ombilical care mă ține legată de orașul natal din care visam să fug în liceu. În ultimii doi ani mi-am petrecut, cumulat, aproape șase luni în Vaslui. În timpul ăsta, mi-am scris liste cu lucruri de făcut pe agende vechi și m-am îmbrăcat cu haine din fostul meu dulap. Veneam pentru o săptămână și ajungeam să stau trei. 

Mălina din liceu probabil s-ar uita la mine ușor perplexă. Cinci ani mai târziu, bat același drum ca și ea. Rucsacul îmi atârnă la fel de greu în spate, dar în loc de caiete și manuale am un laptop, un clipboard cu hârtii în dezordine, saci și mănuși de unică folosință. Trec pe lângă școala unde a învățat să scrie și pe lângă liceul unde și-a dat seama că lumea e mult mai mare decât universul ei personal. 

Ne-a plăcut ideea de Color Run. Așa că am făcut și noi un mock-up, la festival, în 2016

Mă gândesc, amuzată, că m-ar întreba cu dispreț ce Dumnezeu mai caut aici. Dar Vasluiul pe care îl știa ea dispare, încet, încet, și pare să lase loc unuia nou. 

Au răsărit, parcă de nicăieri, mult mai multe organizații de tineri decât știa ea. Au devenit mai puternice iar autoritățile locale nu prea mai pot să ignore categoria lor de vârstă. Mai ales atunci când tinerii vin, îți bat la ușă și-ți pun pe masă un proiect care sună așa: Vaslui – Capitala Tineretului din România. Am rămas plăcut surprinsă să văd afișe cu proiecții de film în Teatrul de Vară(o locație de evenimente prea puțin exploatată), organizate de Primărie. Pentru toate acestea, cred, fără falsă modestie, că Open Camp și încăpățânarea oamenilor din spate ca festivalul să existe, au creat un precedent. 

Una menită să arate că se poate să ai viață culturală și într-un oraș mic. Una care s-a chinuit să aducă în atenția autorităților locale tinerii prin evenimente dedicate lor. Una care s-a luptat cu nocivitatea stereotipurilor despre Vaslui nu prin negare, ci prin transformare. 

Ce se întâmplă acum în oraș nu e mult. Iluzia că la un moment dat, tinerii nu vor mai vrea să plece e doar atât, o iluzie. Dar în micile schimbări eu văd o speranță: că poate, atâta vreme cât se află acasă, tinerii din Vaslui nu vor mai simți un „fear of missing out” și un regret că s-au născut unde s-au născut, așa cum am simțit eu de multe ori.

„De ce faci acest festival?”

Mi s-a pus întrebarea la finalul ediției de anul acesta. După o săptămână ca un rollercoaster, cu zeci de puncte culminante și o doză prea mare de interacțiune umană pentru introverta din mine, n-am știut ce să răspund. Cred că puțin mai sus am ajuns la motivul principal.

Mai sunt oamenii prețioși pe care i-am cunoscut și alături de care construiesc, lecțiile pe care le-am învățat și desigur, toată distracția pe care o presupune să faci un festival din pasiune. Și mai e un sâmbure de încredere că, uneori, când îți propui ceva, ai oamenii potriviți alături și muncești ca un copil silitor, s-ar putea să-ți iasă, în ciuda tuturor greutăților. Apropo, cam așa a arătat, anul acesta, o zi de festival la noi:

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.